Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Amintiri politice de Alex. Ştefănescu


La vârsta de şase ani am înregistrat în conştiinţa mea naivă, ca pe un eveniment cosmic, moartea lui Stalin. Cu câteva zile înainte, la aparatul de radio al familiei (un Telefunken, cu carcasă de ebonită şi cu deschizătura difuzorului acoperită de pânză), ascultasem, alături de părinţii mei, bătăile inimii lui Stalin, transmise, în scop propagandistic, pentru solidarizarea adepţilor comunismului din întreaga lume, de la Moscova. Nici nu ştiam pe atunci ce înseamnă aparatul cardiovascular şi circulaţia sangvină: mi-l reprezentam pe Stalin ca pe o vietate uriaşă difuză care pulsa în întregime, spasmodic, şi era pe cale de-a muri.

Când vietatea de acolo, de departe, chiar a murit (provocându-mi o stranie tristeţe abstractă), vocea solemnă şi imperativă a crainicului ne-a anunţat că într-o anumită zi şi la o anumită oră peste tot în lume va trebui să se păstreze un moment de reculegere. În ce consta el? Fiecare avea obligaţia să rămână nemişcat acolo unde se află şi să nu scoată o vorbă, vreme de aproximativ un minut. Părinţii mei, vecinii, trecătorii de pe stradă - toţi s-au conformat acestei obligaţii. M-am conformat şi eu, cu sentimentul că îndeplinesc o cerinţă sacră, venită de undeva, din cerul necuprins: şi am fost profund indignat observând că... găinile din curte continuă să se plimbe, să scormonească prin gunoaie şi să cârâie, ca şi cum puţin le-ar fi păsat de imperativul celest.

Indignarea mea la adresa găinilor ireverenţioase a rămas ca o anecdotă în tradiţia familiei. Dar, în afară de partea amuzantă, momentul cuprindea şi o revelaţie: am înţeles pe loc, aşa cum poate înţelege un copil, foarte clar, foarte intens şi totuşi aconceptual, că există o reţea de obligaţii în care sunt prinşi, fără scăpare, numai oamenii, în timp ce toate celelalte vietăţi nici n-o iau în considerare. Eu stăteam nemişcat şi mut, ca să omagiez amintirea lui Stalin, iar în jurul meu găinile, cum am mai spus, îşi vedeau de ale lor; în plus, muştele se agitau voioase în aer, o pisică îşi freca spinarea cu voluptate de un burlan, florile de gura-leului vibrau uşor, îmbătate de soare. Sacralitatea momentului nici nu le atingea pe toate aceste fiinţe şi, din cauza termenului de comparaţie oferit de ele, momentul însuşi părea puţin ridicol.

Ştiu, de atunci, că oamenii nu pot niciodată să instituie o sacralitate care să o intimideze pe aceea a naturii - aflate într-o permanentă şi liberă unduire. (Aceasta nu înseamnă că trebuie dispreţuite eforturile oamenilor de a-şi sacraliza existenţa. Cadavrele unor împăraţi, înainte de a fi îngropate, sunt îmbrăcate în plăci de aur. Dincolo de platoşa de metal preţios, procesul de putrefacţie se desfăşoară nestingherit, transformând corpul glorificat cândva de mii de oameni într-o materie fetidă. Dar ce înduioşătoare este strădania supuşilor de a păstra in aeternum forma trupului venerat!)

Acestea s-au întâmplat la Lugoj, unde părinţii mei s-au aflat temporar. Când s-au întors în Bucovina şi s-au stabilit pentru multă vreme la Suceava, iar eu am început şcoala, am făcut alte descoperiri de ordin "politic". Am descoperit, de exemplu, ce paradisiac mătăsoasă este "cravata roşie de pionier", pe care mi-a legat-o la gât, în clasa a treia, "tovarăşa instructoare" Strâmbu. Stăteam în faţa clasei, alături de alţi elevi care fuseseră şi ei "făcuţi" pionieri în aceeaşi zi, paralizat de emoţie, priveam fix podeaua dată cu terebentină. Eram bucuros şi simţeam că toată lumea aşteaptă să-mi exprim bucuria. Şi atunci am găsit, cu o inventivitate care-mi este caracteristică, un mijloc original şi convingător de a-mi face cunoscută starea sufletească. În loc să repet, asemenea colegilor mei, cuvintele dictate cu o zi înainte de învăţătoare ("Mulţumesc din inimă partidului..."), mi-am mângâiat cu mâna dreaptă cravata şi am lipit-o de piept, în dreptul inimii. Am produs o puternică impresie. Instructoarei i-au dat, pur şi simplu, lacrimile.

Azi fac o involuntară grimasă când îmi aduc aminte cum îmi flutura la gât cravata, ca o năframă ieftină şi deocheată primită în dar de o femeie fără prea multă minte de la un militar din armata de ocupaţie. Dar atunci îi iubeam roşul mătăsos, despre care credeam că mă integrează într-un fluviu al viitorului, format din raze de lumină, stele de rubin în cinci colţuri, statui ale lui Lenin şi sputnici.

Cu aceeaşi jenă mă gândesc la încercările mele de-a o convinge pe bunica din partea mamei (în lunile de vacanţă petrecute la ea acasă, la Boroaia, un sat mare şi cândva fericit, dintre Fălticeni şi Târgu-Neamţ) să "intre în gospodăria colectivă". Bineînţeles că ea tot ar fi intrat până la urmă, fiindcă nu avea de ales, dar faptul că eu o îndemnam să semneze cererea mă face, acum, să roşesc. Ce comic trebuie să fi fost! O jumătate de om, înfipt ţanţoş în şaua unor convingeri de împrumut, privind-o cu superioritate pe o femeie cu o figură tragică şi resemnată, care se mai şi străduia să nu mă antipatizeze.

În orele în care o ascultasem pe "instructoarea mea" vorbind despre avantajele "înfrăţirii pământurilor", ca şi în acelea în care citisem revista Luminiţa, transformată şi ea într-un mijloc de "lămurire" a cititorilor în ceea ce priveşte necesitatea renunţării la "haturi" ("fâşii de pământ pierdute pentru agricultură" şi locuri de refugiu "pentru hârciogi"), aderasem cu un entuziasm fără margini la un mod raţional şi, implicit, inuman de a rezolva problemele relaţiilor dintre oameni. Mi se părea, de pildă, de ordinul evidenţei faptul că suprafeţele mari de pământ se pot lucra mai bine, fiindcă permit tractorului să întoarcă şi să evolueze în orice direcţie, spre deosebire de suprafeţele mici, care condamnă la un mod primitiv de executare - cu sapa şi cu secera - a lucărilor agricole. În total - încheiam eu rezolut, "prelucrând-o" pe bunica - într-o gospodărie colectivă, în comparaţie cu una individuală, ar fi muncă omenească mai puţină, recoltă mai bogată, iar prin împărţirea echitabilă a roadelor toată lumea ar avea de câştigat.

Există o aroganţă a gândirii raţionale care mi s-a transmis şi mie atunci. Credeam că în mintea bunicii mele domneşte întunericul, din moment ce ea nu reuşea să înţeleagă ceva care mie mi se părea foarte clar.

Dintr-o secretă intenţie pedagogică sau doar din dorinţa de a ne face plăcere, bunica ne-a repartizat tocmai atunci, mie şi fraţilor mei, câte un "strat" (în Muntenia se numeşte "răzor") din grădina de lângă casă, îndemnându-ne să-l cultivăm cu ce vrem noi. Eu am sădit imediat căpşuni, planta pentru care aveam cea mai mare afecţiune. Urmăream în fiecare zi cum se deschid florile albe, cum se întind stolonii, cum se rotunjesc fructele, întâi albe, apoi gălbui, roz şi, în cele din urmă, de un roşu sângeriu. Şi eram foarte atent ca nu cumva fraţii mei să calce din greşeală pe stratul care îmi fusese rezervat. Simţeam o strângere de inimă chiar şi când câte o vrabie obraznică ciugulea dintr-o căpşună sau când vreo râmă, nerecunoscătaore, părăsea stratul meu, îndreptându-se spre alte zări.

Totuşi abia peste un an am devenit conştient de sentimentul de proprietate şi anume în momentul în care, ducându-ne din nou la Boroaia pentru a ne petrece vacanţa de vară, am constatat că bunica plătise pe cineva să are întreaga grădină şi semănase peste tot cartofi. Căpşunii mei, dragii mei căpşuni, la care mă gândisem în fiecare zi de iarnă, însoţindu-i cu gândul, îngrijorat şi iubitor, în strădania lor eroică de a supravieţui viscolului şi gerului, nu mai erau! şi nu mai existau nici demarcările straturilor. Plugul de fier, autoritar şi rece, uniformizase grădina, împotriva cumplitelor vaiere mute ale plantelor. La ce-mi ajutau explicaţiile despre avantajele noului mod de folosire a grădinii? Ce falsă şi inutilă devenea orice argumentaţie, raportată la durerea cumplită din sufletul meu!

(Astăzi am o grădină, în apropiere de Bucureşti. Este a mea, cu acte. Îi iubesc şi şopârlele, şi fluturii, şi nucii răsăriţi spontan, din nucile căzute din ciocul unor ciori. Când am puţin timp liber, nimic nu mă face mai fericit decât să mă aşez în iarbă, cu faţa în sus, şi să mă las invadat de furnici. Adie vântul, aplecând delicat, chiar lângă tâmpla mea firele înalte de graminee sălbatice, pomii sădiţi de mine sunt destul de viguroşi ca să susţină câte o vrabie, care poposeşte în frunzişul lor ca să-şi mai tragă sufletul, iar norii albi alunecă atât de lent pe cerul albastru, încât îmi vine să adorm urmărindu-i. Nu poate fi imaginată stabilitate mai mare decât aceea a unui om culcat pe spate, în iarbă, pe pământul lui. Din această poziţie, nu ai unde să cazi.)

Acela a fost momentul scuturării mele de suspecta justeţe a propagandei comuniste. Atunci am început să-mi dau seama că trebuie să gândesc pe cont propriu chiar şi în situaţiile în care problemele par ireproşabil rezolvate de instanţe superioare, inaccesibile ca Dumnezeu. Nu aveam, pe vremea aceea, suficientă experienţă ca să mi-i imaginez pe grobienii activişti chefuind prin "separeurile" restaurantelor sau scriindu-şi cu gâfâieli textele agramate. Dar luasem deja distanţă faţă de orice enunţ oficial, considerându-l, în principiu, străin mie.

Ceea ce am trăit în continuare, în toată perioada adolescenţei, n-a fost o dramă de conştiinţă şi nu a dus la un conflict între mine şi existenţa mistificată din jur, datorită împrejurării că exact în acea perioadă devenisem un fel de somnambul, reflectând toată ziua asupra unor teme anistorice ca absolutul, infinitul, originea universului, posibilitatea călătoriei în timp etc. Eram cu desăvârşire apolitic, nu mă interesa aproape deloc existenţa celor din jur. Necazurile semenilor mei nu mă impresionau. Chiar dacă le înregistram, mi se păreau nesemnificative şi consideram că ei şi numai ei poartă vina pentru tot ce li se întâmplă. Adeseori, stând în casă, cu nasul turtit de geamul care da spre stradă, îi studiam pe trecători şi îi dezaprobam profund pe cei urâţi, convins fiind că ar fi fost suficient să vrea să devină frumoşi ca să şi devină. Toate problemele oamenilor, inclusiv cele de o anvergură istorică, mi se păreau lipsite de importanţă şi prozaice, ca problemele discutate la şedinţele asociaţiei de locatari dintr-un bloc. Nu vedeam nicio diferenţă între înfrângerea lui Napoleon la Waterloo şi spargerea unei ţevi "de apă caldă" sau între venirea la putere a lui Hitler şi alegerea unui vecin de-al nostru ca responsabil de scară. Ce contau zece oameni sau zece milioane de oameni, în comparaţie cu vastitatea ameţitoare a cosmosului?

Contemplam stelele, cuprins de un fel de beatitudine filosofică, sau citeam filosofie, trăind-o cu o pasiune ameţitoare şi cu iluzia unor revelaţii care îmi dezmărgineau fiinţa, iar când mă "întorceam" printre oameni îi priveam plictisit: insignifianţi, prizonieri ai mereu aceloraşi preocupări anodine, semănau cu muştele prinse de banda de hârtie lipicioasă care atârna la noi, vara, în mijlocul bucătăriei.

În această stare de spirit nici n-am observat că am fost primit în UTC.

(fragment din volumul cu acelaşi titlu în curs de scriere)