Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Amintiri, lecturi şi vise de Tudorel Urian

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Şi iată ce vede, dragă cititorule: Târziu în noapte, în camera plină de cărţi, la masa de lucru, cu un motan în poală şi faţa luminată de ecranul calculatorului, poetul Emil Brumaru chat-uieşte infatigabil cu june poetese, fascinate la gândul că îşi petrec noaptea, fie şi în această manieră postmodernă, cu cel mai nonconformist, neruşinat, teribilisit clasic (hélas) al liricii româneşti. Uneori, după câte o expresie tare, care trebuie să fi produs spasme de plăcere perversă bovaricei sale partenere de dialog, un zâmbet sardonic îi luceşte pe chipul poetului, alteori, luat de valul confesiunii, se scufundă în dulci melancolii, dar cel mai adesea nu face decât să lovească precipitat tastele calculatorului pentru a nu fi năpădit de ploaia de mesaje ale interlocutoarei. Inevitabil, după o vreme, sufletele corespondenţilor ajung să se deschidă şi o devastatoare iubire se înfiripă. Câte interlocutoare, atâtea iubiri, pentru că în spaţiul virtual necazurile fiziologice dispar, aspectul fizic trece pe planul doi, singurele elemente care contează sunt inteligenţa şi sufletul. Or, într-o dispută cu inteligenţa şi sufletul pe masă, ce femeie i-ar putea rezista unui satir (atât de vulnerabil, totuşi) al vorbelor cum este Emil Brumaru, combinaţie delirantă de inocenţă şi perversitate. La rândul său, poetul are nevoie ca de aer de aceste iubiri virtuale. Pentru a crea, sufletul său trebuie să fie veşnic îndrăgostit, deoarece Emil Brumaru este, dincolo de stilistica sa macho, un mare sentimental. Publicistica lui Emil Brumaru este o prelungire cu alte mijloace a liricii sale. Poate fi interpretată ca un companion de drum pentru cititor, capabil să deschidă uşile secrete ale creaţiei şi să producă revelaţii legate de specificitatea unui univers poetic şocant, mai ales din perspectiva spiritelor excesiv de pudibonde sau foarte superficiale. Privit din perspectiva integratoare a publicisticii sale, Emil Brumaru este ceea ce s-ar putea numi un poet al poftelor imaginate. Un gourmet refulat care visează în singurătate la beţia de mirosuri, arome şi forme din bucătărie şi din cămara de alimente, este obsedat de partea ascunsă a fiecărei femei - sexul ghicit sau întrezărit pe furiş, în special cel al ţărăncilor planturoase, cu forme rubensiene sau, dacă preferaţi, felliniene, plesnind de sănătate, ale căror corpuri nu sunt decât nişte anexe ale aparatului genital -, are, în permanenţă, nostalgia recitirii unor cărţi din clasici (preferinţele sale sunt, de departe, Dostoievski şi Cehov). Există destui cititori (ocazionali? superficiali?) pentru care Emil Brumaru are aproape exclusiv reputaţia unui poet pornografic. Lirica sa erotică, tot mai vizibilă în ultima perioadă graţie antologiilor de autor şi poemelor risipite în paginile revistelor literare şi chiar glossy, nu aşază vălul pe faţa cuvintelor tari, sexele sunt expuse pe galantar în toată splendoarea lor greţos ispititoare, iar unele gesturi sunt în pragul scatologiei (adulmecarea cu nesaţ a chiloţilor nespălaţi ai servitoarei, fascinaţia pentru modul în care urinează femeile). Cu toate acestea, erotismul lui Emil Brumaru este mai degrabă unul suspendat. Actul sexual propriu-zis lipseşte, poemele şi prozele sale confesive nu sunt niciodată libaţii ale dragostei împlinite. Totul pare a fi o curiozitate de copil, o veşnică şi explozivă promisiune, în care fervoarea imaginaţiei umple ameţitor golurile realităţii. De altfel, în cele mai senzuale dintre textele sale, iubirea este imposibilă, trupul gigantesc al Femeii fiind văzut prin ochii unui copil-adolescent aflat la vârsta trezirii simţurilor. Dorinţa este mare, şansele de reuşită, nule, iar eforturile inocent perverse ale adolescentului de a se insinua în universul sexual al servitoarei Profira seamănă izbitor cu pândirea Malénei de către Renato în celebrul film al lui Giuseppe Tornatore. Şi dacă fesele Profirei rămân pentru curiosul adolescent un obiectiv utopic, chiloţii ei abandonaţi în coşul cu rufe murdare sunt la îndemână. Iar micul poem în proză care îi celebrează conţine toată senzualitatea narcotică - amestec savant dozat de inocenţă şi perversitate asumată - specifică stilului inconfundabil Emil Brumaru: "Într-un vast coş cu nuiele, plin de rufe murdare, am descoperit chiloţii Profirei (...). Nu mă mai săturam să le respir duhoarea suavă. Pieptul mi se umplea de o plăcere dureroasă, mă înăbuşea bucuria nemiloasă a parfumurilor oculte, scelerate, de mare iapă. Prăbuşit pe un pat îngust, cu faţa-ngropată în chiloţii lucioşi, alunecoşi, trandafirii, petreceam ore întregi, într-un curcubeu zglobiu al simţurilor mele nediferenţiate încă destul. Uneori mestecam materia preţioasă, încercând să-i înţeleg în cerul naiv al gurii misterul, flacăra transmisă ţesăturii fine de carnea fragedă, violacee..." (pp. 12-13) După un astfel de fragment, categoric, cititorul are nevoie de săruri să se trezească, dar, odată deşteptat, nu se poate să nu îşi pună întrebarea: totuşi, unde este pornografia? Fascinaţia fizică este indiscutabilă, gesturile şi, mai ales, senzaţiile trebuie să fie ameţitoare, etalarea lor publică este neruşinată, dar până la pornografie ar mai fi ceva paşi. Mai ales că artisticitatea stilului nu poate fi pusă la îndoială. Copilăria este perioada paradisiacă a existenţei umane. Viaţa este înainte, toate drumurile sunt deschise, opţiunile par nelimitate. Încrederea este nezdruncinată, viaţa se prefigurează ca un drum - mai drept sau mai întortocheat - spre fericire, nici o îndoială nu frânge încă siguranţa de sine. Iar amintirea acelor zile binecuvântate aduce lumină, dar şi regret pe chipul omului care între timp a trecut prin toate încercările vieţii: "Oh, am avut în copilărie momente de fericire aproape epileptică. Miracole nimbate scurt, aure naive, pâlpâitoare, credinţa nebunească, puerilă, vă voi dăinui întruna. Nu cunoşteam moartea, boala n-o bănuiam. Acum, dragă Absurdica, nu-s în stare decât să-mi amintesc lucruri urâte, gafele enorme stor­cându-mi viaţa de bucurii..." (pp. 50-51) Dacă anii copilăriei şi femeile fascinante de pe vremuri s-au pitit într-un colţ al memoriei, de unde revin periodic pentru a provoca sfâşietoare aduceri aminte, există şi bucurii ale vieţii care pot fi oricând retrăite. Ele se află la doi paşi, pe rafturile bibliotecii. Sunt cărţile care adăpostesc izvoare de înţelepciune şi a căror răsfoire cotidiană poate face suportabilă existenţa. O pagină (re)citită pe zi din Montaigne sau din Cervantes are efecte terapeutice. Ea poate să umple sufletul de sănătate şi să transforme în detalii nesemnificative micile plictiseli ale vieţii. Emil Brumaru este un leneş sublim care, întins într-un hamac se visează în pielea tuturor eroilor literaturii care l-au fascinat şi pe care i-a iubit la diferite vârste: înţelept ca Sfântul Augustin sau ca Montaigne, aventuros ca Villon ori ca Puşkin, cuceritor ca Don Juan, curajos ca d'Artagnan, generos şi credul ca Don Quijote, pervers ca marchizul de Sade, măcinat de îndoieli ca Raskolnikov, leneş ca Oblomov. În versiunea sa ideală, viaţa ar trebui să arate ca în acest superb fragment pe care, în pofida lungimii sale, îl voi cita in extrenso: "Mi-ar trebui un spaţiu filantropic, leneş, cuprins între garduri de mărăcinişuri împletite, şi un şezlong longilin, şi-o lumină căzută-n păcat, cu mari raze sugrumate printre frunze deja cercetate de slăbiciunile anotimpului, leşurile lor străvezii putrezind pe paginile întoarse încet, ticăit, de sufletul calm cititor. Şi o ceaşcă măreaţă de teracotă, cu cafeaua aburind extatic deasupra ierbii subţiri, şi-un tren marfar, c-un singur vagon de persoane, adăugat chiar lângă locomotivă, trecând, trecând, trecând, metameric, râmă uriaş-translucidă, la care să privesc pierdut femeile de-o clipă de la geamuri... şi-un aer limpede şi rece, străpuns de izul fructelor rotunde de pe jos, şi-un motan sosind agale spre piciorul meu divin, ca să-i adore, cu spinarea pufoasă, manşeta pantalonului" (p. 83) Dumnezeu se uită la noi cu binoclul este o carte inegală. Sunt în ea destule texte care ar fi putut să lipsească, fără nici o pagubă pentru cititor, dar şi unele cu adevărat importante, revelatorii pentru personalitatea artistică a unuia dintre foarte importanţii noştri poeţi contemporani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara