Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Amintiri cu poeţi de Constantin Ţoiu


De obicei, poeţii înclină mai mult spre artele plastice decît prozatorii care preferă de regulă muzica. Sunt şi excepţii, desigur.
Deunăzi, stînd la masa de lucru, în timpul unei pauze, am privit mai atent cele trei portrete agăţate pe peretele din faţa mea pe care mi le-au făcut şi mi le-au dăruit cu diferite ocazii trei poeţi: Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Mircea Ciobanu. Al treilea, un bun narator şi redactor la editura Cartea românească, scria şi poezie, amestecîndu-se des cu poeţii. Un împătimit al lui Mateiu Caragiale. Ca desenator, era mai talentat. Ca poet, nici nu se putea compara cu ceilalţi doi. Deşi era mai învăţat decît ei, mai sofisticat. În lipsa unui har superior, el îl compensa prin lecturi intense... E drama poeţilor mijlocii.
Primul portret al lui Marin Sorescu este dedicat simplu, direct: Lui Ţoiu, cu dragoste. Executat în tuş, mă făcuse cu pipă, nărav la care am renunţat demult. Desenul lui Nichita e doar o copie după originalul rătăcit. Nici o dedicaţie, nimic scris; ţin minte că portretul îl făcuse la chef.
Mai profesionist este portretul lui Ciobanu. Executat în creion şi foarte şters, după atîta timp. E ca o pată umbroasă, aproape lipsită de contur, ceea ce îi sporeşte misterul, cît se mai vede. Dedicaţia, caligrafiată, este şi ea estompată: Cu aproximaţie, (scris desluşit, n.n.); urmează imediat o ruptură a hîrtiei subţiri, de carnet, cam un centimetru pătrat; în continuare, pe hîrtia subţiată la maximum, un cuvînt indescifrabil; şi, mai departe: într-un ceas bun, rămas întreg; iar la urmă de tot, clar, Constantin Ţoiu, fără lui şters ca şi numele autorului desenului realist. Portret făcut cu o acribie maniacă, dînd impresia că artistul a ţinut, magic, să ia în stăpînire modelul...
Amatorilor de piese biografice, istorici literari etc., le ţin la dispoziţie desenele amintite.
Pe vremea aceea, prin 1983, devenind de doi ani, în urma alegerilor, vice-preşedinte al Uniunii, mă bucuram de simpatia tinerei generaţii de scriitori, mulţi din ei vizitîndu-mă des. O dată, unul, al cărui nume nu-l dau în vileag, se plînsese că Mircea Ciobanu, ca redactor, le cerea bani unora ca să-i publice, glumind că şi doctorii, la urma urmei, luau parale cînd te duceai la ei să te opereze, ori judecătorii, pe la procese. Azi aşa, mîine aşa... Pînă ce, unei poete ţigănci, autoarea unor versuri ţigăneşti, i se ceruse salba de aur ce o purta la gît, în schimbul publicării, aceea dîndu-i-o pe loc, de la gît. Deţin aceasta, de la o personalitate a literaturii, în viaţă. Îi voi spune, dacă e contra, renunţ. Deşi ţine strict de istoria literară a vremii.
Faţă de acest cinic înzestrat provenind din estetică, ceilalţi doi, Nichita şi Sorescu păreau nişte copii. Afacerist însă, şi arghirofil, fusese şi Arghezi, în definitiv; nu mai spun de Mircea Dinescu, păstrînd proporţiile.
Despre Tudor Arghezi se povestesc atîtea... Adaug o scenă văzută cu ochii mei. Mai spusei... Am mai scris, o dată, deşi nu strică să repet, spre întărire... Era în mai, prin 1953, de Sfîntul Constantin şi Elena, în plin proletcultism. Şi auzisem că Arghezi vindea cireşe la el acasă. Le vindea chiar în poarta casei lui cu livadă, din Mărţişor, unde e şi îngropat. Că tocmai apăruseră cireşele de mai... Dădusem colţul ulicioarei din Văcăreşti, mă apropiam cu nodul în gît, de emoţie... Văzusem de la distanţă coşul de nuiele, tîrnul, cu cireşe aşezat în pragul porţii. În jur, nimeni, nici un cumpărător. Hazardul vrînd probabil să fiu martorul absolut. Mai întîi, îl salutasem cu sfiala unui derbedeu pus pe calea cea bună; înclinîndu-mă cît mai în jos înaintea clasicului cu bască şi papion, ceea ce nu mergea deloc cu vînzătorul de cireşe... El mă întrebă la iuţeală cît? punînd mîna pe balanţa ruginită. Un kil, murmurasem, dus; iar el potrivi pe limboi greutatea de nikel, fără să-i tremure mîna, ca mai tîrziu, şi mă înşelă repede cu o zecime, două... La urma urmei, iarăşi, bani ca să te publice, dacă n-ar fi avut, ţi-ar fi cerut şi Arghezi. Numai că... Quod licet Jovis...


*

Nichita, tot ce făcea, făcea ca un prinţ, rus, cum se spunea; şi, într-adevăr, geniul său de la miază-noapte se agăţase definitiv în zbor de meridianul de la Ploieşti... Totdeauna, îl puneam întîiul printre poeţii trăitori. Pînă după moartea lui Marin Sorescu, şi cînd, citindu-i ultimele versuri scrise pe patul de suferinţă de la spital, am început să ezit... E în Sorescu, şi el genial, ceva între cocaseria existenţei imediate şi gluma ţărănească de dincolo de Olt, orişice ar fi. O artă avînd tăietura esenţială a meşterului de la Hobiţa, precum şi precizia geometrică a oltencelor ţesînd covoare.
O dată îl văzusem pe Nichita făcînd un gest nebun-nebun... Ne aflam mai mulţi inşi împreună la Şosea, cînd declarase din senin regină pe bătrîna femeie de serviciu a localului, pupîndu-i mîna îndelung şi cerînd balaoacheşilor din orchestră să execute marşul de încoronare... Fusese ceva mai ......şi decît pagina lui Flaubert în care slujnica bătrînă este decorată de triumfătoarea burghezie a tîrgului pentru serviciile ei: Cincizeci de ani de servitute umană.
Nichita, cît a trăit, a fost şi un răsfăţat al criticii... Ceea ce îl jena uneori şi pe el, de o luciditate extremă. Cînd nu era clar că lăuda pe cineva din motive subiective, - era nemilos.
Dar ce entuziasm pe el cînd se ivea un talent nou... Jubilările lui cînd apăruse Florica Mitroi!... "Mitroi! auzi?" făcea uimit ca de ceva colosal. "Mitră... Mitroi!" repeta, - excepţia androgină... Pînă ce nonconformista dispăru.
Dintre celelalte poete, îi plăcea Ileana Mălăncioiu pentru asprimea şi autenticitatea versului. Ce m-a frapat e că, într-o zi, la "Luceafărul", în biroul lui, Ştefan Bănulescu o lăudase şi el găsindu-i mai multă feminitate... Pe urmă, Nichita o mai remarca pe Angela Marinescu, atras de lirica sumbră, de metafizica ei impunătoare faţă de minoderiile, de ismenelile feministe.
Excesele lui princiare, laudele convenţionale făcură destule victime printre amatori. El îi lăuda văzînd cît sufereau din lipsă de har. Pe cînd cu cei cu adevărat înzestraţi se purta fără menajamente, arta obligînd... Mai cu seamă cînd se întîmpla să i se pună în faţă clasamentul oficial.