Cunoştinţa noastră (unidirecţională) cu Leonard Bernstein datează de prin 1960, la fel ca atâţia alţi iubitori de muzică din România, am fost captivaţi de personalitatea lui, aşa cum ne apăruse prin intermediul faimoaselor lui lecţii televizate pentru tineret (ele urmau să devină un clasic al "genului", adoptat de mulţi, dar fără inteligenţa şi farmecul său personal), al înregistrărilor şi scrierilor sale. Dar în acea perioadă, fireşte, nici măcar nu visam că imaginea ce mi-o formasem despre el din cărţile şi muzica lui (în mare parte prin simplă intuiţie, cum mă făleam mai târziu), avea să-mi fie confirmată într-o bună zi de omul Bernstein în carne şi oase; imaginea unui poet (cu aceeaşi sensibilitate şi căldură a sufletului ca atunci când scrisese un mişcător poem despre o fată ce-i inspirase şi dragoste şi ură); a unui artist-cărturar cu o viziune largă despre lume şi viaţă, preţuind cultura şi cunoaşterea mai presus de orice în formarea personalităţii; şi "last bust not least", a unui entuziast care iubea oamenii la fel de mult ca şi muzica şi a cărui dorinţă era să răspândească bucurie şi fericire în jurul său. Tocmai această trăsătură a caracterului său, precum şi felul său de a fi, deschis, apropiat şi nespus de atrăgător, m-au izbit cel mai mult când l-am întâlnit pentru prima oară la Eihal Hatarbut în Tel Aviv, împreună cu fiul nostru în aprilie 1982.

Cât de încordaţi şi emoţionaţi eram în acea splendidă dimineaţă de primăvară israeliană, în timp ce ne plimbam în sus şi în jos în faţa clădirii Auditorium-ului! Bazându-ne pe experienţa noastră din România, cu vedete de mult mai mică mărime din diferite domenii ale artei şi culturii, bănuiam că un om atât de celebru nu putea să nu fie niţeluş băţos şi distant; încercam să ne îmbărbătăm singuri pentru scurta întrevedere pe care o anticipam şi pentru necesitatea de a împrospăta memoria interlocutorului nostru cu nişte repere substanţiale dar concise, privind motivele prezenţei noastre acolo.

Căci nu era vorba câtuşi de puţin de o întâlnire întâmplătoare, şi nici nu fusese prea simplă "întregirea triunghiului Bucureşti-New York-Tel Aviv", cum se exprimase însuşi Lenny. El avusese ideea de a-l invita pe tânărul elev al Liceului de muzică, în vârstă de nici 15 ani, să vină să-l întâlnească la Tel Aviv, unde se afla cu prilejul unuia din obişnuitele sale turnee. Interesul Maestrului faţă de băiat fusese stârnit de câteva din compoziţiile timpurii ale acestuia, ce-i parveniseră în cele din urmă la New York, graţie lui Goldie Stewart, o verişoară a noastră din Statele Unite. Ceea ce fusese la început doar o idee în faţă, o dorinţă pe cât de arzătoare, pe atât de difuză (când îl urmăream pe Lenny la televizor, îmi ziceam nu o dată în sinea mea: ah, dacă am întâlni pe cineva ca EL!), căpătă treptat contur şi substanţă după ce deveni clar că fiul nostru era realmente un băiat excepţional de dotat în domeniul muzicii, dar fără viitor în România. în decurs de câţiva ani, trecuserăm printr-o serie aproape incredibilă de întâmplări rău-prevestitoare, ghinioane (eufemistic vorbind), maşinaţii, nepotiste şi mizerii efective în ce priveşte educaţia muzicală şi "şansele egale" acordate fiului nostru. Cât despre recunoaşterea potenţialului lui artistic, toate îndoielile fuseseră risipite după ce Sergiu Celibidache, socotit a fi un muzician oarecum greu de mulţumit, îl lăudase pe băiat în mod cu totul neobişnuit, la Bucureşti, după ora petrecută cu el în faţa claviaturii.

Şi într-o zi se întămplă un miracol: Lenny primise şi examinase partiturile băiatului, le găsise "extraordinare", şi, prin intermediul secretarei sale particulare, Helen Coates, ne comunică entuziasmul său, împreună cu sugestia pentru o întâlnire. Un alt miracol fu acela că, după ce am renunţat la ceva la care tânjisem de ani de zile fără succes pentru fiul nostru - participarea la un concurs internaţional de pian din Italia - el şi cu mine am izbutit să plecăm din România pe baza unei vize pentru turişti, în cursul unei scurte vacanţe şcolare, şi să ne aflăm la timp în Israel aşteptându-l pe Lenny în ziua, la ora şi locul indicat.

Până astăzi nu pot să-mi dau seama cum se face că din clipa în care ne-a zărit, Lenny a ştiut că noi eram. înainte de a apuca să scot un cuvânt, el ne dădea bineţe şi ne îmbrăţişa de parcă am fi fost nişte vechi amici ai săi, prezentându-l pe băiat impresarului său şi membrilor orchestrei. "Dacă aţi şti ce muzică scrie puştiul ăsta, exclamă la un moment dat. M-a făcut praf, pur şi simplu - şi asta nu mi se întâmplă cu una cu două!" Din ziua aceea până la plecarea Maestrului din Israel, Eugen şi cu mine am fost tot timpul în preajma lui, asistând la toate repetiţiile şi concertele sale, ca oaspeţi personali ai săi.

(...) Şi iată-l pe Eugen împreună cu mine, la Eichal Hatarbut, clădirea Filarmonicii israeliene, înainte de audiţia cu Lenny - subţiratic, palid, tras la faţă, emoţionat, neştiind bine ce se întâmplă cu el, dar ascultându-mă docil în toate cele, pe atunci aveam asupra lui un ascendent absolut, simţea că se petreceau evenimente excepţionale şi că trebuia cu orice preţ să-şi biruie teribila, paralizanta timiditate care-i stânjenea peste măsură în ocaziile cele mai importante.

Eugen şi cu mine suntem, ca prin minune, "vărsaţi" în grupul admiratorilor şi discipolilor lui Lenny, tineri în jeanşi, cu bărbiţă şi ochelari, care vorbesc fluent englezeşte şi care se ţin scai de el pe săli şi culoare, pe oriunde trece; mai sunt şi mulţi alţii de care nu îndrăznim să întrebăm nimic, dar despre care bănuim că trebuie să fie intimi ai maestrului, după familiaritatea ostentativă cu care-i tratează.

Asistăm şi noi smeriţi la toate repetiţiile în mijlocul a zeci de profesionişti aplecaţi cu pietate asupra partiturilor deschise, la concerte avem bilete preferenţiale în primele locuri, suntem veşnic în centrul atenţiei generale şi nelipsiţi din preajma Maestrului care ne oferă, în mod evident, un tratament privilegiat. Un mic glas obscur din interiorul meu întreabă însă nedumerit din când în când: la asta se va reduce oare totul ?

Lenny e de o exuberanţă de nedescris ("am sărit de la o înălţime de şapte coţi când am citit compoziţiile lui", spune); l-a îndrăgit pe Eugen de la prima vedere, există, mi se pare mie, un fluid magic între bătrânul Maestru, adulat de o lume întreagă, şi tânărul adolescent venit de nicăieri, cu figura lui inocentă şi aeriană, amintind de efebul blond din ŤMoarte la Veneţiať; aud că a fost botezat "Micul Mozart" şi că toată lumea muzicală şi extramuzicală din jurul Maestrului vorbeşte despre asta. Eugen, îmboldit de mine, sare rampa în pantalonaşii lui scurţi la sfârşitul fiecărei repetiţii, şi-i oferă un trandafir. îmbrăţişări şi pupături pe scenă, comentarii amuzate cu participarea membrilor orchestrei, pentru care spectacolul pare a fi inedit. Harry spune că de zece ani de când lucrează pentru Bernstein nu l-a mai văzut aşa de entuziasmat de talentul unui tânăr muzician-compozitor.

în anii următori, când Lenny va sosi ca deobicei la Tel Aviv de două ori pe an, Alexandru şi cu mine, rămaşi singuri, fără Eugen, ne vom întrerupe orice activităţi, lecţii, voiaje în străinătate, treburi gospodăreşti, pe toată durata turneului, stabilindu-ne centrul gravitaţional la Eichal Hatarbut. Maestrului, am observat, îi plăcea să fie înconjurat de prietenii lui. Vom fi din nou invitaţi la toate repetiţiile şi concertele lui, şi, după fiecare triumf al său vom urca din nou sus în camera Toscanini să-l felicităm şi să stăm de vorbă cu el pe îndelete.

Dar în curând îmi va fi dat să mor de gelozie: o tânără înaltă, subţire, aproape transparentă, aproape imaterială, cu o faţă izbitor de albă şi plete lungi blonde, atârnându-i pe umeri, va apărea deodată, însoţită de un băieţel negricios, în prim planul acestei mici lumi închise. Gudurându-se tot timpul pe lângă Lenny, ea îşi va instrui copilul, ca mine altădată, să se bage în sufletul lui prin fel de fel de mici drăgălăşenii nostime: comicării şi giumbuşlucuri, poezioare, desene "geniale", jucării oferite în dar... Şi marele muzician îl va giugiuli pe negricios, se va cheltui în aceleaşi demonstraţii publice de atenţie şi dragoste faţă de el, precum cele arătate altădată lui Eugen. Să fi fost oare micul ţigănuş copilul nelegitim al lui Lenny şi al blondei? Plină de resentimente, am compus pentru Lenny un poem în franţuzeşte pe care i l-am oferit fără alte comentarii, după ce îi dăruisem mai înainte Les fleurs du mal în ediţie bibliofilă, din care la prima ocazie a prins a recita în timp ce eu îi ţineam isonul: "Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frčre..."



Disproportion
Pour L.B.


Quand on aime tellement quelqu^un
Qui appartient au monde entier
On a souvent la mort dans l^ame
On depend d^un vague sourire
On épie un petit signe
On s^abaisse pour un mot doux
On a la mort dans l^ame
Il est bon
Il est sincčre
Il est confiant
Il va poitrine ouverte ŕ travers le monde
L^embrasser ŕ haute allure
J^ai vu une blonde ophélique
Elle fermait lex yeux
Elle l^appelait my darling
J^ai vu une grande blonde
Elle l^entourait de ses enfants
Moi aussi moi aussi je l^aime
Et le devine et le pressens
J^amerais ętre jeune et belle
Une grande blonde ophélique
J^amerais l^appeler my darling
Et l^entourer d^une dizaine d^enfants
J^aimerais n^avoir ŕ lui remercier


Pour mille choses
N^avoir jamais ŕ expliquer ŕ oser ŕ demander
Rien que l^attendre et le trouver
L^entendre et l^aimer
On a souvent la mort dans l^ame (...)


Noi, părinţii, suntem de un an la Tel Aviv, turişti fără cale de întoarcere, Eugen este deja plecat în S.U.A., la chemarea lui L.B. Lucrez ca profesoară de engleză la un liceu de copii subdezvoltaţi, îmi mănâncă sufletul, ies din anul de şcoală cu nervii zdruncinaţi, dar cu nişte bani puşi deoparte în intenţia de a-i face lui Eugen o vizită la Bloomington-Indiana, prima, de când studiază la faimoasa Academie ca bursier al lui L.B.

Deocamdată ne aflăm în camera ŤToscaniniť, unde îşi primeşte Lenny admiratorii după fiecare concert. Stăm la rând şi noi împreună cu toţi domnii şi doamnele din Ťhigh-life-ulť telavivian. Nu-i cunoaştem, mă intimidează îngrozitor, şi când le suntem prezentaţi de Harry, managerul lui Lenny, nu prea ştim ce să le spunem. Toţi pozează în prieteni la cataramă ai Maestrului, unii probabil şi sunt, ne este ruşine să-l întrebăm de fiecare dată pe prea distinsul Harry cine-i ăla, cine-i celălalt, ştim însă că trebuie să fie personaje importante, ne dăm şi noi importanţă (facem doar parte ca şi ele din cercul răsfăţat al apropiaţilor lui Lenny, nu degeaba ne arată mândrul Harry atâta amabilitate), şi totuşi nu ne este uşor, ne sforţăm, ne schimonosim după ceilalţi, rolul ăsta nu ne prea convine... Contrar mutrei mele extaziate şi entuziasmului cu care voi scrie mai târziu despre neuitatele cozerii cu public, statul la coadă la uşa camerei Toscanini între toţi aceşti străini snobi mă umileşte, mă irită. Mai ales că dau nas în nas cu toţi cei despre care ştiam câte parale fac: cu muziciana care se oferise să-l găzduiască pe Eugen şi care apoi îl chinuise îngrozitor, bârfindu-l în acelaşi timp fără ruşine pe "marele nostru prieten", probabil pentru a-i săpa băiatului încrederea în el; cu o altă "fidelă" a lui Lenny, d-na H., preşedinta de onoare a Fundaţiei America-Israel (nefardată, coc la spate neglijent şi gălbejiu, mutră de servitoare în ciuda milioanelor ei), care şi-a "respectat" promisiunile faţă de Lenny, refuzând să dea măcar un telefon pentru a pune o vorbă bună într-un loc de ea ştiut atunci când Eugen - rămas fără locuinţă - bătea drumurile Tel Avivului, debusolat şi scârbit, căutând în van un pian pe care să studieze. Aceeaşi d-nă H. care mă întreţinea la ea acasă despre frumuseţile patriei, lăudându-se cu moşii şi strămoşii ei, locuitori ai Ierusalimului, dar care în clipa când am informat-o că Maestrul a decis să-l ia pe băiat în S.U.A., a schimbat feţe-feţe şi a pus iute mâna pe telefon ca să-l convingă să nu facă una ca asta. (...)

în lunile de arşiţă israeliană obişnuiam să-l iau pe Alexandru în fiecare seară la plimbare, şi pe tot parcursul drumului nu făceam decât să desfăşor acelaşi ghem de întâmplări neprevăzute, descompunându-le în toate părţile lor constitutive, străduindu-mă să nu încurc cronologiile şi să descopăr anumite cauzalităţi aparent obscure pentru a răspunde la întrebarea sfâşietoare pe care o răsuceam pe toate părţile: Unde am greşit, când am greşit? De vreme ce din primul moment n-am urmărit decât acelaşi scop: să fim împreună cu Eugen, să fim din nou o familie normală ? Unde va fi el, vom fi şi noi - aşa răspundeam, la toate iscodelile altora despre planurile noastre de viitor.

N-am greşit nicăieri, replica Alexandru, mult mai puţin înclinat să-şi pună cenuşă în cap ca mine. "Nu se putea altfel."

Poate că Alexandru avea dreptate. Poate că n-am greşit, poate că aşa a fost să fie, poate că dintre po­te­cile ce se deschideau în faţa noastră ca braţele unui om răstignit, am păşit exact pe aceea care ducea la de­săvârşirea lui Eugen ca artist, în America tuturor po­sibilităţilor... Cât despre noi... Noi eram mai puţin importanţi.