Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Amintiri cervantine, între dor şi humor - coresponden]\ de la madrid de ioana zlotescu simatu de ---

România literară publică, la 400 de ani de la moartea lui Cervantes, un amplu dosar consacrat ecourilor operei lui în spaţiul de limbă română şi spaniolă. (S.V.)

Spune Matei Călinescu (drag şi admirat prieten) în cartea sa, atât de nuanţată şi plină de deschideri spre orizonturi inedite intitulată A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (Editura Polirom 2007): „Pe tot parcursul acestui studiu, mă concentrez asupra citirii şi recitirii ca procese, ca activităţi dependente de timp, ca explorări, ca vizitări şi (poate nostalgice) revizitări ale textelor, ca plimbări prin păduri textuale, excursii de plăcere, hoinăreli sau pelerinaje” (sublinierile îmi aparţin).

…Mulţumesc revistei România literară pentru propunerea făcută de a scrie câteva rânduri legate de comemorarea celor patru sute de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes Saavedra. Astfel, datorită imboldului României literare am re-re-recitit în fugă, sărind peste pagini, Don Quijote de la Mancha, într-un spirit de adevărat pelerinaj, în primul rând la una din lecturile mele cele mai iubite, în cazul acesta în cu totul deosebita traducere erudită a lui Sorin Mărculescu (Ed. Paralela 45, 2004) pe care mi-a dă- ruit-o cu ocazia unei călătorii ale sale la Madrid, în anul 2007 (n-am avut ocazia să citesc traducerea lui Ion Frunzetti şi a marelui profesor Edgar Papu dat fiind că eu am citit literatura spaniolă ca hispanistă şi doar în limba spaniolă, dar îmi aduc cu emoţie aminte de seminariile de literatură universală, unde am comentat cu el atâtea şi atâtea cărţi, printre care şi Don Quijote. Şi am să-i fiu veşnic recunoscătoare pentru frumoasele cuvinte legate de traducerea şi de studiul meu introductiv ale unei cărţi de Unamuno).

Cum spune însuşi Sorin Mărculescu în „Nota asupra ediţiei de faţă”: „Am încercat să realizez o «literalitate expresivă» mulându-mă cât mai strâns cu putinţă pe textul original, fără a evita repetiţiile, aparentele tautologii (…) zeugmele, sistemul pronumelor anaforice etc., calchiind uneori chiar expresii idiomatice care mi s-au părut perfect inteligibile (…) Consecvent cu rezolvările pe care le-am găsit în cazul celorlalte traduceri ale mele din Gracián şi din Cervantes, am propus termeni care îl pot descumpăni eventual pe actualul cititor român; (…) pentru a distinge limbajul lui don Quijote, inspirat din vechile cărţi de cavalerii, am folosit forme de limbă frapant neologistice şi preţioase, apelând, pentru un plus de culoare, şi la unele forme verbale compuse inversate, tot mai puţin utilizate în româna actuală (...) Am dat de fiecare dată în note toate explicaţiile şi justificările acestui procedeu, recunosc, destul de îndrăzneţ (…), alt exemplu este discreto şi familia sa de cuvinte, care se referă, etimologic, la capacitatea de «a discerne»: am folosit astfel peste tot «discernător» sau, pentru discreción, «discernă- mânt»….”(Don Quijote de la Mancha vol. I, Capodopere ale Literaturii Universale, Piteşti, Paralela 45, paginile V-VII).

Se înţelege din fragmentele citate că, versiunea originală a cărţii scrise de Cervantes în Secolul de Aur al literaturii spaniole ar avea nevoie de un cititor model, în expresia lui Roland Barthes (Lector in fabula), fapt care şi explică succesul cărţii Don Quijote de la Mancha: Puesto en castellano actual íntegra y fielmente por Andrés Trapiello (2015) în al cărei prolog spune Vargas Llosa: „În versiunea lui Trapiello opera lui Cervantes a întinerit şi s-a actualizat fără să renunţe a fi ea însăşi dar acum este la îndemâna multor cititori pentru care efortul de a consulta note erudite sau vechi dicţionare, îi făcea să renunţe la citirea romanului lui Cervantes de la început şi până la sfârşit. Acum, o vor putea face, se vor bucura de lectura lui şi, poate, se vor simţi stimulaţi în a se înfrunta, mai bine înarmaţi intelectual, cu textul original”.

În acelaşi spirit de pelerinaj am revenit cu nostalgie şi la unele lăcaşuri spaţiale şi temporale ale fiinţei mele: la lecturile împărtăşite cu mama, acasă, am revenit la universitate, la bibliotecă şi…. mult mai târziu, la Institutul Cervantes din Bucureşti, unde, iată că, printre foarte mulţii invitaţi din Spania, au fost şi Andrés Trapiello şi Vargas Llosa. Cu amândoi, am împărtăşit prezentări şi mese rotunde, în cazul lui Trapiello, alături de un bun prieten al nostru, Juan Manuel Bonet, poet, critic literar, mare cunoscător al artei şi a literaturii moderne şi de avangardă, fost director al Muzeului de Artă Contemporană Reina Sofia din Madrid şi actualmente director al Institutului Cervantes de la Paris. Cu nostalgie îmi aduc aminte de prezentarea romanului lui Trapiello, Când a murit Don Quijote, în care se intersectează tot soiul de aventuri ale unor personaje secundare din jurul defunctului don Alonso Quijano cel Bun, roman tradus tot de Sorin Mărculescu, pentru Editura Humanitas, ultimul act (în ceea ce mă priveşte) organizat la noi, la Institutul Cervantes din Bucureşti în decembrie 2005. Juan Manuel Bonet mai fusese de două ori înainte, şi îmi aduc aminte cu dor de prezentarea, în 2004 a expoziţiei de fotografii Madrid-Barcelona de Francesc Catalá – Roca în al cărui catalog se întâlnesc texte de J.M. Bonet, Andrés Trapiello şi Enrique Vila-Matas, iar printre participanţii la masa rotundă era şi… Mihai Oroveanu, cu care am colaborat atât de frumos şi de mai multe ori.

În aceasta „cruciadă”, cum ar spune don Miguel de Unamuno, dacă nu pentru salvarea „mormântului lui Don Quijte din mâinile bacalaureaţilor, preoţilor, bărbierilor, ducilor (…) să-l salvăm pe Cavalerul Nebuniei de hidalgii Raţiunii” (tradus de mine, din „Mormântul lui Don Quijote”, în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho), ci doar pentru sărbătorirea lui, între humor şi melancolie, în fiecare an la data de 23 aprilie am introdus la Institutul Cervantes din Bucureşti, având ca model sărbătorirea de la Madrid, de la Círculo de Bellas Artes, lectura timp de câteva ore, în toate limbile posible, a diverse fragmente din Don Quijote de la Mancha, în diverse voci, de şcolari, de studenţi, de profesori, de ambasadori, de hispanişti etc. De necrezut de plină de viaţă, extrem de nuanţată şi entuziastă era lectura profesorului Neagu Djuvara… aproape în competiţie cu Ion Caramitru!

Tot de ziua lui Cervantes, convocam diverse concursuri de traduceri sau de eseuri, precum şi diverse conferinţe sau întâlniri, la care a participat în ani succesivi şi José Manuel Blecua, care până acum un an a fost directorul Academiei Regale Spaniole (RAE), sau Antonio Bonet Correa, director până de curând al Academiei Regale de Arte Frumoase de San Fernando.

Şi aşa şi în alte multe feluri m-am simţit învăluită de spiritul lui Don Quijote sub pavăza lui Cervantes.

…Dar, de ce această iubire a atâtor cititori pentru Don Quijote? Cititorul atent ştie că în acest roman, ca în multe alte romane şi texte literare moderne şi contemporane, în adevărata literatură, poate că nimic nu este ceea ce pare, jocul analogiilor este infinit iar frontiera dintre realitate şi ficţiune instabilă şi înşelătoare. Aceasta este una din vrăjile cărţii, văzută de un cititor modern.

Ceea ce este sigur, în afara oricărui joc, este credinţa în prietenie, în prietenia adevărată, nu a amiciţiei banale, ci a prieteniei care se dovedeşte în fiecare zi împărţită cu Sancho Panza, o prietenie complice, voioasă şi solidară în totul.

Şi tot sigur este şi sentimentul de compasiune şi de justiţie care îl animă pe protagonist. El ajută pe oricine este la nevoie şi nu cere nimic, şi dacă vreodată cere ceva, cum ar fi ca cei ajutaţi de el să declare că cea mai frumoasă femeie din lume este Dulcinea din Toboso, e luat în derâdere şi chiar la bătaie.

În sensul acesta de a împărţi dreptatea şi mila între oameni sunt mulţi comentatori care îl consideră pe Don Quijote un pionier în drepturile omului.

Dar este oare cu adevărat Don Quijote un adversar înverşunat al romanelor cavalereşti şi cartea Don Quijote de la Mancha o adevărată luare în derâdere a acestora?

Este Don Quijote cu adevărat nebun? Se vindecă de nebunie pe patul de moarte sau e doar obosit de atâta dorinţă de a face bine unor oameni care până la urmă se dovedesc meschini sau nerecunoscători?

Şi este Don Quijote un Cavaler al Tristei Figuri numai pentru înfăţişarea lui descrisă de Sancho Panza, cu măsele şi dinţi lipsă, faţă prelungă de atâta osteneală în lupte sau de foame? Cititorul model bănuieşte că de fapt înfăţişarea lui Don Quijote este oglinda sufletului său, care se zbate în dorinţa de a fi, de a fi el, de a fi el în afara obiceiurilor de veacuri ale acelui loc pierdut din La Mancha; chipul său dezvăluie melancolia, dorul de a fi altceva decât un hidalgo a cărui viaţă nu aduce nimic, nici lui, nici celorlalţi.

Dar în acelaşi timp, cu mult înainte de a o spune Freud, salvarea de tristeţe o găseşte Don Quijote în humor, niciodată în satiră sau în comicul burlesc, răutăcios, ci în humorul grav, plin de compasiune, în fond, pentru realitatea care se strecoară aşa cum este cu adevărat, printre rânduri.

Ţin minte că de câte ori am citit cartea, de atâtea ori m-am aflat între râs şi lacrimi, între humor şi melancolie, descoperind, la fiecare recitire, o nuanţă în plus. Este firesc, de altfel: Don Quijote de la Macha este de fapt istoria unui cititor care până la urmă îşi scrie propria lui autobiografie, plăsmuită în fapte, întotdeauna între ficţiune şi realitate.

Poate că n-ar fi rău ca viitorul cititor a lui Cervantes să ştie cum se descrie autorul însuşi, în „Prologul către cititor” din Nuvele exemplare. „(…) acela pe care îl vezi aici, cu faţa prelungă, cu părul castaniu, fruntea netedă şi nestânjenită, cu ochii veseli şi cu nasul coroiat, deşi bine proporţionat, cu barba de argint, care, cu nici douăzeci de ani în urmă, era de aur, mustăţile mari, gura mică, dinţii nici mărunţi, nici crescuţi, deoarece n-are decât şase, şi aceştia în stare proastă şi într-o şi mai proastă aşezare, fiindcă nu-şi răspund unii altora; trupul nici prea-prea, nici foarte-foarte, nici mare, nici mic, culoarea vie, mai degrabă albă decât smeadă, adus niţel din spate şi nu tocmai sprinten la picior; aceasta e, zic, înfăţişarea autorului (…) se numeşte îndeobşte don Miguel de Cervantes Saavedra….” (Bucureşti, Polirom 2001, volumul I, traducere din limba spaniolă, studiu introductiv, note şi comentarii de Sorin Mărculescu, pag. 87)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara