Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Amintiri de Alex. Ştefănescu


1970. Nicolae Manolescu are 31 de ani. Eu - 23. În urmă cu o săptămână i-am predat lucrarea de licenţă cu titlul Poezia lui G. Bacovia - un act de exorcism. Acum sun, emoţionat, la uşa locuinţei lui de la parterul unui bloc din Balta Albă. Am venit să aflu dacă i-a plăcut lucrarea, dacă trebuie să schimb ceva.

Nicolae Manolescu deschide uşa. Nu văd cum e îmbrăcat, ca să îl pot descrie cândva, de exemplu în 2009. Văd numai aureola lui de tânăr lider de opinie al lumii literare. Intru în hol, mă fâstâcesc şi, conform unui obicei din Bucovina mea, mă descalţ. La căminul studenţesc, anticipând scena, mi-am verificat atent ciorapii ca să am certitudinea că nu sunt găuriţi. Dar... sunt. De fapt, numai unul dintre ei. Probabil s-a rupt pe drum. "Ah, atuncea mi se pare că pe cap îmi cade cerul..." Ce bine era dacă îl ascultam pe tânărul meu profesor şi nu mă descălţam la intrare.

Acum mă aflu în camera lui de lucru, stau într-un fotoliu şi cu un picior îmi ascund celălalt picior. După ce că mor de teamă că nu i-a plăcut lucrarea, mai am şi această problemă, a găurii din ciorap.

Nicolae Manolescu, dezinvolt, cordial, cu o voce uşor răguşită care îi conferă distincţie, vorbeşte despre orice, dar nu şi despre cele şaizeci de pagini pe care i le-am încredinţat acum o săptămână. Îmi trece, ca o străfulgerare, prin cap gândul că nu i-au plăcut. Se ştie că este intransigent şi neinfluenţabil. Asta e, precis nu i-au plăcut. Şi, fiind politicos, amână cât mai mult verdictul.

(De unde să ştiu că se joacă mefistofelic cu mine? Cândva, peste mulţi ani, voi şti că are un demon al farsei. Dar acum iau totul în serios.)

Trec minutele, se apropie momentul plecării, şi tot n-am aflat ce crede despre textul meu. Încerc, timid, să-l întreb:

- Aţi găsit cumva timp să...

Dar Nicolae Manolescu ignoră întrebarea şi îmi spune ceva despre George Ivaşcu şi despre modul cum se făcea presă înainte de război.

Doamne, chiar se încheie vizita, acum mă încalţ şi scopul întrevederii n-a fost atins. Răsuflu uşurat când mă văd încălţat, măcar nu mai trebuie să am grijă să ascund gaura din ciorap. Dar care-i adevărul despre lucrarea mea?!

Nu mai rămâne decât să ne strângem mâinile în semn de rămas bun. Am transpirat, inima îmi bate nebuneşte.

- În ceea ce priveşte lucrarea ta - îmi spune pe neaşteptate Nicolae Manolescu - este excepţională. Merită nota 10. Şi o să apară în revista Steaua, în numărul din septembrie. Am vorbit deja cu Aurel Rău.

Simt că mă zăpăcesc de fericire. Când plec, nu nimeresc clanţa de la uşă, mă împiedic de preş. Îi mulţumesc pierdut lui Nicolae Manolescu şi merg pe străzi, din Balta Albă şi până la Grozăveşti, cum ar zice Nichita Stănescu, trimbulind.

*

1982. Eu şi Domniţa ne-am cumpărat, ieri, maşină, o Lada 1200 break, roşie. Imediat după ce am luat-o din depozit, m-am dus să i-o arăt lui Nicolae Manolescu (fiindcă ştiu că fiecare bucurie a mea îl bucură; când mi-apare o nouă carte, lui şi nu altcuiva îi dau primul exemplar). Nicolae Manolescu a fost încântat de maşină, poate şi pentru că nu e Dacia. A examinat-o atent, ca pe un text literar, i-a apreciat construcţia robustă, i-a lăudat culoarea. S-a aşezat pentru câteva clipe la volan şi, fără să pornească motorul, a simulat luarea unui viraj. Părea să simtă o nostalgie. Mi-am adus atunci aminte, brusc, că are permis de conducere. Nu are maşină, dar are permis.

Întors acasă, am discutat asta cu Domniţa. Şi, într-un moment de elan, am hotărât fără nici o ezitare să-i facem lui cadou maşina! Era un adevărat sacrificiu, investisem în ea banii luaţi pe patru cărţi, dar nu ni se părea un sacrificiu, simţeam un mare entuziasm, fiind sincer convinşi că Nicolae Manolescu o merită mai mult decât noi.

Asta s-a întâmplat aseară. Acum, singur în maşină, îl aştept pe Nicolae Manolescu în faţa blocului din Berceni în care locuieşte (cu Dana Dumitriu). Când am vorbit cu el la telefon nu i-am spus de ce anume vreau să ne vedem. Am ţinut să păstrez surpriza. I-am propus, pur şi simplu, să facem împreună drumul până la Universitate.
Nicolae Manolescu apare, punctual ca întotdeauna, se suie în maşină şi, pentru că eu nu mă descurc cu manivela cu care se închide geamul, mă ironizează:
- Ai o maşină mai inteligentă decât tine.
Nu ştiu din ce cauză, poate şi din cauza tonului glacial pe care au fost rostite, aceste cuvinte mă afectează foarte tare. Tot avântul pe care îl simţisem până acum câteva secunde îmi dispare brusc (poate acţionează asupra mea şi un regret secret, nemărturisit nici mie însumi, că urmează să mă despart de Lada mea roşie). Cert este că, într-o clipă, hotărăsc să nu i-o mai fac cadou lui Nicolae Manolescu. El nu ştie nimic, stă surâzător în dreapta mea. Timp de o noapte a fost, fără ştirea lui, proprietarul acestei maşini. Mă relaxez şi încep să urmăresc comentariul lui, sclipitor, asupra unui meci de fotbal de ieri.
Pe lista a ceea ce a pierdut de-a lungul vieţii din cauza ironiei se adaugă un automobil.

*

2009. La sfârşitul anului trecut, în ultima etapă a concursulul Zece pentru România, organizat de Realitatea TV, premiul de excelenţă la secţiunea Scriitori i-a revenit lui Nicolae Manolescu. Mihai Tatulici mi-a dat telefon şi m-a invitat şi pe mine, ca fost student al lui Nicolae Manolescu, la gala de premiere (de la Ateneu), ca să prefaţez înmânarea premiului printr-un laudatio.
Scurtul meu discurs a avut succes, deşi l-am ţinut după Florin Piersic (premiat la secţiunea Actori), care a vorbit, ca de obicei, mult şi cu farmec, cucerind asistenţa. Am spus:
- N-am reuşit niciodată să-l ajung din urmă pe Nicolae Manolescu, care, în treacăt fie spus, şi arată mai bine decât mine, deşi eu sunt mai tânăr decât el cu opt ani. Eu am publicat până în prezent cincisprezece cărţi, Nicolae Manolescu aproximativ treizeci. Eu am fost vicepreşedintele unui partid (PN}CD), Nicolae Manolescu - preşedintele un partid (PAC). Istoria literaturii române publicată de mine se referă la o perioadă de şaizeci de ani (1941-2000), în timp ce istoria literaturii române a lui Nicolae Manolescu acoperă cinci secole. Cartea mea are 1200 de pagini format mare, a lui - 1500. Cât priveşte succesul la doamne şi domnişoare, e un subiect prea dureros pentru mine ca să-l mai deschid...
Ca premiu, Nicolae Manolescu a primit un stilou de mare valoare, dintre acelea care se pun la dispoziţia şefilor de state când semnează tratate internaţionale. Stiloul, îmbrăcat în calcedonia, o piatră semipreţioasă translucidă de un cenuşiu-bleumarin misterios, cu un luciu de ceară, are o peniţă fabricată dintr-un aliaj de aur şi platină. În masiva cutie de lemn nobil, în care stătea culcat ca într-un leagăn, mai era înfiptă, într-un locaş matlasat, o călimară, placată cu argint, plină cu o cerneală violetă princiar-romantică, de genul celei cu care scria uneori Eminescu scrisorile către Veronica Micle.
Au trecut de la acel moment sărbătoresc câteva luni. Într-o seară, la un restaurant, cineva m-a întrebat, în prezenţa lui Nicolae Manolescu şi a altor cunoscuţi ai noştri care se mai aflau acolo, dacă, luând în considerare ceea ce spusesem la Ateneu, se poate afirma că toată viaţa l-am invidiat pe Nicolae Manolescu. Am explicat că discursul meu fusese fantezist şi autoironic, că renunţasem în mod intenţionat la un stil prea solemn, ca să nu-i plictisesc pe spectatori. Şi am adăugat:
- Nu l-am invidiat. L-am admirat, cu înflăcărare, cu o candoare pe care mi-o păstrez şi azi. Fiecare succes al său m-a bucurat mai mult decât propriile mele succese. Ca să fiu însă sincer până la capăt, o dată, o singură dată, l-am invidiat.
- Când?!, a întrebat Nicolae Manolescu însuşi ridicându-şi privirea din ceşcuţa cu cafea în care tocmai îşi turna puţin lapte.
- Atunci când aţi primit în dar stiloul acela nemaivăzut, de la Realitatea TV.
Fără să ezite o fracţiune de secundă, Nicolae Manolescu a spus:
- Ţi-l fac cadou. E al tău. Dar, îţi dai seama, nu îl am la mine. Iar mâine plec la Paris. O să-l las cuiva care o să ţi-l aducă după plecarea mea.
Inima a început să-mi bată nebuneşte, de bucurie şi neîncredere. Făcusem pentru acel stilou un coup de foudre, ar fi fost un noroc prea mare să-l primesc în dar. Şi apoi... precis Nicolae Manolescu o să uite. A spus-o aşa, în treacăt, ca să îi uimească pe cei prezenţi cu un gest spectaculos. De altfel, nici unul dintre ei nu a luat în serios promisiunea. Toţi au râs ca de o glumă simpatică.
Iată însă că după câteva zile, în timp ce mă aflam în redacţie, la biroul meu, şi desfăceam zecile de plicuri cu cărţi (cele mai multe proaste) primite prin poştă, uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut şoferul lui Nicolae Manolescu, Marius, cu un pachet în mână:
- Domnul Nicolae Manolescu mi-a spus să vă dau asta...
Am luat cutia, fulgerat brusc de fericire. Am aşezat-o pe birou şi l-am sărutat zgomotos pe Marius pe amândoi obrajii, ceea ce l-a nedumerit profund (şi l-a şi speriat puţin). Cuprins de o exuberanţă fără margini am coborât şi urcat de zece ori, în fugă, scările care duc de la parter la etajul unde se află redacţia. Şi am declarat tuturor celor pe care îi întâlneam:
- Douăzeci de ani de acum înainte nu îl mai contrazic niciodată pe Nicolae Manolescu.
- Şi dacă vreodată nu are dreptate?, m-a întrebat cineva, maliţios.
- Întotdeauna are dreptate!, am replicat eu categoric.


_____________________
P.S.1. Gestul lui Nicolae Manolescu i-a făcut invidioşi pe mulţi dintre cunoscuţii mei.
P.S.2. S-a răspândit zvonul că "Alex Ştefănescu a fost cumpărat de Nicolae Manolescu."
P.S.3. Regret că acolo, la restaurant, nu i-am spus lui Nicolae Manolescu că, de fapt, l-am mai invidiat o dată: când l-am văzut cu o blondă superbă pe stradă.