Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

tema lunii: Bucureştiul văzut de scriitori:
Amiaza unui manaf ucigaş de Doina Ruşti


Ori de câte ori trec pe la pivniţele Hanului Zlătari, mă-ntâlnesc si cu fantoma unui manaf, dând pinteni ca nebunul. Sunt multe locuri în Bucuresti pe unde flutură subţire fumul de masala si umbra câte unui sal de Stambul.

Dar nimic nu se compară cu acest manaf, care păzeşte intrarea spre Lipscani, cu un iatagan într-o mână şi cu un cap de om în cealaltă.

Am citit cândva în Istoria lui Papazoglu că, în timpul Zaverei, un comandant turc a dat ordin să fie vânaţi toţi grecii din Bucureşti. Cine aducea un cap de grec primea pe loc un beşlic, adică un bănuţ turcesc, care valora cam cât ai da azi pe două beri, la terasa de lângă ruinele Zlătarilor. Bineînţeles, în scurt timp a început măcelul şi, cum nimeni nu mai verifica identitatea capetelor luate, arnăuţii au tăiat fără alegere gâturile bucureştenilor, inclusiv pe-al unui biet poştaş, devenit suspect din cauza uniformei. Papazoglu avea pe-atunci 10 ani şi locuia în Hanul Zlătari, pe care părinţii lui îl administrau. De la geamul acelui han l-a văzut pe manaful care mai pluteşte şi astăzi în aburul verilor bucureştene, fluturând scăfârlia unui om ghinionist. Călăreţul îşi zorea calul spre comandamentul turcesc, ca să-şi ridice beşlicul promis, iar de la etajul hanului îl priveau doi ochi încremeniţi.

Când te uiţi spre Lipscani, de pe Calea Victoriei, vezi umbreluţele roşii ale unei terase, iar alături parapetul care protejează ruinele fostului han. Sunt doar rămăşiţele unor beciuri în care sute de ani au stat ascunse butoaie de vinuri, brânzeturi şi murături, dar şi bănetul îngropat ori zidit de aurarii şi cămătarii care locuiau în cele mai multe dintre cele 200 de încăperi ale hanului. Şi cu siguranţă mai păstrează încă oasele negustorilor dispăruţi, ale tâlhăriţilor sau ale evadaţilor, uitaţi în măruntaiele unei clădiri în care a pulsat cândva viaţa târgului. Tot acolo se spune că ar fi îngropat şi cadavrul unei hangiţe care nu şi-a ţinut gura.

Nu pot să mă strecor pe-acolo, ignorând pământul care acoperă bolţile de cărămidă şi-n care au ieşit vara asta moţuri de ştevie roşie. Poate că în zidurile umede zace şi osul manafului meu. Şi ca să nu vă spun ce s-a scris deja despre locul ăsta, îngroşând rândurile compilatorilor deveniţi peste noapte specialişti în istoria Bucureştiului, am sunat-o pe Constanţa Vintilă Ghiţulescu. De probitatea ei nu mă îndoiesc. Aşa că am întrebat-o dacă nu cumva ştie ce s-a întâmplat cu manaful ucigaş.

Dintre miile de manuscrise, în special scrisori în neogreacă, rapoarte ale poliţiei fanariote, însemnări şi testamente, adunate pentru o istorie a mentalităţilor, Constanţa mi-a răspuns cu siguranţa enervantă pe care o au istoricii adevăraţi, că manaful nu era nicidecum personajul principal de la Hanul Zlătari! Şi nici măcar al acelei după-amieze sângeroase, din care mai ajung până la mine vibraţiile unui călăreţ mulţumit.

În amiaza caldă a unui Bucureşti trecut prin iatagane, la poarta hanului se adunase o mulţime de gură cască. Sub bolta umbroasă, dascălul Mihalache ţinea de guler un mahalagiu care tocmai bătuse palma cu un turc. Acesta voia să-şi cumpere un copil, iar Niţă, cărăuş din mahalaua Sf. Spiridon, i-l promisese pe unul dintre copiii săi, un mucos pe care Mihalache îl învăţase deja să citească. Asta recunosc că am pus-o de la mine. Habar n-am ce vârstă avea copilul, însă pentru indignarea dascălului garantează Constanţa Ghiţulescu. Prins asupra faptului, cărăuşul se ruşinase la început de Mihalache, dar, cum îşi dăduse cuvântul faţă de turc, nu voia să cedeze sub nicio formă. Ţâncul de vânzare căsca şi el gura ca şi cum n-ar fi fost vorba despre el, gândindu-se că poate n-ar fi rău să facă un drum până la Stambul.

Pe ferestrele hanului ieşea parfumul tabacului de Ianina.

În acest moment al amiezei - şi cine nu ştie cum e amiaza de Bucureşti, n-are decât să ridice ochii spre cer când ajunge soarele deasupra Bisericii Zlătari -, deci în acest timp al prânzului mare, a trecut prin dreptul hanului şi călăreţul, care ţinea într-o mână capul vreunui nefericit. De la etaj îl privea micul Papazoglu, în timp ce din poarta boltită n-a fost nimeni care să-şi arunce ochii spre el. Manaful dădea pinteni, cu mânecile cămăşii legate la spate, strângând în dreapta iataganul şi în stânga un cap de bucureştean care valora 5 parale. O tufă de coacăz roşu a oftat sub fereastră, iar lângă ea dascălul Mihalache îl apucase de guler pe un biet tată care voia să scoată un ban cinstit de pe urma unui copil care nu-i mai era de niciun folos.

În vremea asta, turcul, răbdător, îşi vedea mai departe de cafeaua lui, în cârciuma Neagăi. Nici el n-avea treabă cu manaful ori cu revoluţia. Nici măcar pe copilul mahalagiului nu ţinea morţiş să-l cumpere, căci mai fusese la Bucureşti de multe ori şi ştia bine cum merg lucrurile în acest oraş aburit de soarele amiezei. În uşa bucătăriei se vedea zuluful cârciumăresei şi bobul apos de mărgăritar, strâns în două fire de argint.

În ciuda marii zavere, străzile nu erau tocmai pustii, căci bucureştenii nu sunt oameni care să ia în serios toate încrâncenările timpului. Soldaţii se tăiau cu sârg prin curţi dosnice, căptuşite cu frunză de caprifoi, iar slugile tremurau pe sub scări. Unii făceau de zor ghiulele de tinichea umplute cu mahmudele, iar alţii căutau capete de greci, în timp ce viaţa mergea mai departe.

Lângă Biserica Zlătari chiar şi azi mai pluteşte aceeaşi indiferenţă faţă de iataganele argintate, iar în stânga, pe pământul nepăsător, se scurge încă dogoarea unei amieze fără sfârşit.

Aşadar, călăreţul a trecut în goană, soarele s-a rostogolit peste clopotniţa hanului, iar micul grup de sub bolta porţii n-a avut nicio idee despre izbânda unui manaf care câştigase un beşlic. Pentru ei erau în joc alţi bani şi alte interese. Chiar şi în vremea zaverei. Şi pot să spun aici, că lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi. În timp ce manaful aleargă după capete, dascălul Mihalache se luptă cu părinţii care-şi vând copiii, scăpând din vedere o scenă aşa de puternică, intrată în cortexul lui Papazoglu, la anul 1821.

Cât despre fericitul manaf, din păcate, nu i-a mers bine până la capăt! Către seară a intrat într-o cârciumă, care s-a nimerit să fie a Neagăi - vă amintiţi, unde aştepta şi turcul negustor de copii, încă de pe la prânz. Despre ospătăria asta, în care se bea cea mai bună cafea din Zlătari, au rămas multe în rapoartele poliţiei, de unde Constanţa Ghiţulescu a aflat că Neaga a pus şi ea umărul la Istorie: o femeie frumoasă, cu sânge sârbesc, care, ştiind multe limbi, era în stare să toarne la Agie pe orice complotist. În cârciuma ei şi-a pierdut bănuţii şi manaful meu, care pesemne a vorbit cam mult. În seara aia, obosit de câte capete tăiase, s-a lăsat dus de valul vieţii. Două mese mai încolo, negustorul de copii mângâia cu un deget bobul de smarald din burta narghilelei, în timp ce Mihalache, dascălul, îl anunţa cam răţoit că trebuia să-şi ia gândul de la copil: Gata! Mahalagiul se răzgândise!

Din fundul uliţei s-au auzit două împuşcături. Apoi doi zdrahoni de-ai Agiei l-au curăţat de bani pe bietul tăietor de capete.

În fine, n-o luaţi chiar aşa! Din toate astea un singur lucru este absolut cert: amiaza de vară a rămas cea mai însemnată zi a manafului ucigaş. De câte ori o iau în jos, pe Lipscani, la ora amiezei, este imposibil să nu văd un călăreţ fantomatic şi să nu-i simt bucuria de călău răsplătit. Printre mesele de băutori de bere, înghesuite unele în altele, deasupra pavajului răscolit sau a clădirilor obosite, în faţada cărora plâng doi-trei îngeri, pluteşte încă umbra lăptoasă a unui mercenar, prins în iluzia unei vieţi uşoare, fără să bănuiască vreo secundă că în ziua de azi un cap de bucureştean s-ar putea să nu mai valoreze nici măcar un beşlic.