Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Am vorbit din priviri de Liana Tugearu


Sunt unele personalităţi artistice a căror viaţă se desfăşoară într-un context istoric nefast, în vremuri potrivnice genului lor de artă. Acesta a fost, în bună măsură, şi destinul artistic al Verei Proca Ciortea, plecată de curând dintre noi. Îndelungata sa carieră a început strălucitor, dar a continuat undeva marginal, sub posibilităţile ei creatoare, deoarece regimurile dictatoriale nu agreează formele moderne de artă, ce le pot scăpa de sub control. Şi, în plus, cum se întâmplă prea adesea la noi, a fost mult mai apreciată în afara graniţelor decât înlăuntrul lor.
Vera Proca, care după căsătoria din 1935 a adăugat numelui ei de familie şi pe cel al soţului, compozitorul Tudor Ciortea, s-a născut la Sibiu pe 30 ianuarie 1915. Aşa cum mi-a relatat într-un interviu din 1996 (nepublicat), dansa încă de mică, în chip spontan, mai tot timpul, chiar când parcurgea pe jos kilometrii întregi, în drum spre nişte rude. De copilă a făcut înot, patinaj, gimnastică şi dans, la o şcoală din Sibiu, dar abia după ce a venit la Bucureşti şi a intrat, în 1932, la Academia Naţională de Educaţie Fizică, a venit în contact direct cu dansul cult. Fiind susţinută de regele Carol al II-lea, Academia Naţională de Educaţie Fizică (ANEF) avea profesori de marcă: Octav Onicescu la mecanica mişcării, dr. Walter Rainer la anatomie, Mircea Eliade la psihologie, Floria Capsali la dans clasic, Clara Lantz la gimnastică etc. În paralel a urmat şi cursuri de dans în Studioul Floriei Capsali, la clasa unde preda Gabriel Negry, partenerul ei de mai târziu, în Studioul Elenei Penescu Liciu şi în cel al lui Paule Sybille, unde se făcea multă improvizaţie. În acelaşi timp audia şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi dansa, în coregrafii de Iris Barbura, la Teatrul Naţional, dansul de epocă însoţind conferinţele despre istoria teatrului ţinute de Ion Marin Sadoveanu.
Terminând ANEF-ul cu Magna cum laude, a fost trimisă de Octav Onicescu, în 1937, cu o bursă la Berlin, unde şi-a ales singură cele două şcoli pe care avea să le urmeze: Günterschule, Institut für Tanz, care aplica sistemul de educaţie muzicală a lui Carl Orff şi un institut pentru profesionişti, Meistertätten für Tanz, unde se preda dans clasic, dans de caracter şi dans modern, step, compoziţie coregrafică pentru operă şi pentru teatru de dramă şi unde a avut-o profesoară, printre alţii, şi pe Mary Wigman. Tot atunci a văzut-o pentru prima oară pe scenă pe Gret Palucca, care a devenit modelul Verei Proca. Anterior, în timpul studenţiei, făcuse un stagiu şi la şcoala lui Harold Kreutzberg din Salzsburg. În interviul amintit mai sus, Vera Proca Ciortea pomeneşte şi de recitalele date de Kreutzberg la Bucureşti, în timpul războiului, fapt încă neconsemnat în publicaţiile noastre despre dans.
După doi ani, la întoarcerea în ţară, în 1939, cu zece zile înaintea izbucnirii războiului, şi-a continuat studiile cu Floria Capsali şi cu Ira Lucezarskaia. A devenit, la rândul ei, profesoară la ANEF, predând un curs de educaţie ritmică şi estetică, în care a aplicat sistemul Orff la ritmica românească, creând danseme pentru care apoi Hilda Jerea compunea muzica. Dacă recapitulăm numele celor care au contribuit la educaţia Verei Proca Ciortea, în ţară şi în străinătate, se poate configura o epocă, se poate scrie o istorie a dansului expresionist german şi a începuturilor dansului cult românesc. Şi nu numai. Lucian Blaga pe care l-a cunoscut încă din copilărie şi Constantin Brăiloiu, alături de care, din 1940, începe să aprofundeze caracteristicile folclorului muzical românesc.
Înarmată cu atât de multe şi diverse cunoştinţe, Vera Proca Ciortea a aplicat gramatica cinetică învăţată la "Güntherschule" Institut für Tanz formelor dansului popular românesc. La recomandarea lui Constantin Brăiloiu a creat o notaţie grafică de dans, pe care a publicat-o în patru ţări. Cu ajutorul ei au fost notate 6600 de variante de dansuri populare româneşti, în cadrul Institutului de etnografie şi folclor, înfiinţat în 1949, unde a fost numită şefa secţiei de coregrafie. În 1963, s-a înfiinţat Study Group of Ethnochoreology, cu sediul la New York, pe care l-a condus în calitate de preşedinte, timp de două decenii, ţinând cursuri, conferinţe şi prelegeri despre folclorul coregrafic românesc la instituţii şi universităţi din Viena, Stuttgart, Lepzig, Essen, Hamburg, Köln, Ierusalim, Budapesta, Bayonne, Agrigento, Frosta Vaeen (Suedia), Stockholm, Oslo, Zürich şi publicând studii în reviste din Germania, Franţa, Austria şi SUA. În tot acest timp a fost şi membru activ în Conceil International de la Dans, din cadrul UNESCO.
Ca specialist în dansul de teatru a fost profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din 1954 până în 1973 şi maestru de balet la Teatrul Naţional din Bucureşti, încă din 1946, făcând de-a lungul anilor coregrafii şi mişcare scenică la 128 de piese, de la repertoriul antic până la muzicalul contemporan. O carte a sa, Cultura coregrafică a actorului, apărută doar în 15 exemplare multiplicate la calculator, zace de câţiva ani buni la Editura Muzica, din lipsă de finanţare. Ea ar umple un mare gol în literatura noastră de specialitate, fiind necesară atât actorilor cât şi dansatorilor.
Extrăgând esenţa folclorică din jocul popular, dar şi din ritmul poeziei şi muzicii populare, din plastica ceramicii, din ritmul motivelor covoarelor, picturilor şi sculpturii ţărăneşti, inspirându-se din datinele, obiceiurile şi ritualurile acestor locuri, Vera Proca Ciortea a creat un stil de mişcare inedit, o formă de dans cult, pe care cu îndreptăţire l-a numit dans ritmic românesc. Este un dans cu un specific anume, alcătuit din danseme, având un caracter în egală măsură românesc şi modern, fără citat folcloric, creat însă în spiritul acestuia. Acest stil s-a configurat treptat, de-a lungul unei îndelungate cariere, în recitaluri sau în spectacole, cu grupuri camerale, începând din 1935 până în 1990, anul ultimului ei turneu în Germania, cu grupul Columna. Atunci a luat Premiul de onoare al Festivalului Internaţional de Dans de la Kiel. Premiile româneşti au venit după aceea: Premiul special al Fundaţiei "Mihail Jora" în 1991 şi Premiul Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali în 1992.
Creaţiile reprezentative ale acestui dans ritmic românesc conceput de Vera Proca Ciortea se înşiruie de-a lungul a cinci decenii, pornind de la Mioriţa, creată în 1940, pe muzică de Mihai Brediceanu, Bela Bartok, Mihai Andricu, Filip Lazăr, Paul Constantinescu şi Sabin Drăgoi, continuând cu o suită de piese, precum Icoană, Sorcova, Mezina, Baba Ilinca nebuna şi altele (prezentate în 1942 pe scena Operei Române din Bucureşti), şi mergând până în anii optzeci: Dansul de fete şi Ritmuri lăutăreşti pe muzică de Tudor Ciortea, Rymodia de Nicolae Brânduş şi Blestemul de dragoste cântat de Maria Tănase, dansate de grupul Columna la Panoramicul de dans contemporan de la Focşani, în 1984, Limbaj I de Nicolae Brânduş, Ecouri ardelene şi Respiraţie de Vasile Şirli, care au făcut parte din programul III al Studioului Artele Plastice şi Dansul, de la Muzeul Naţional de Artă al României, în 1985, piese prezentate la Kiel, în 1990, unde adaugă altor lucrări Rapsodia cinetică de Ioan Maxim şi un dans închinat tinerilor ucişi în 1989, In memoriam, despre care s-a scris mult în presa germană.
Dacă în anii treizeci şi patruzeci a lucrat cu dansatori profesionişti, ulterior, în grupurile Gymnasion şi Columna a avut numai gimnaşti, cu trupuri elastice, bine antrenate, dar pentru alt gen de mişcare. A rămas cu un vis neîmplinit, de a mai monta odată, cu profesionişti, la Operă, Mioriţa. Închistarea şi neînţelegerea existente până în 1990, au făcut însă ca toate formele de dans modern să-şi găsească loc undeva mai la marginea mişcării coregrafice româneşti.
În ultimii doisprezece ani am continuat să ne conversăm despre dans chiar şi când era ţintuită la pat. Ultima oară ne-am văzut cu puţin înaintea sfârşitului ei, din 22 aprilie 2002, când l-am însoţit pe preotul care o împărtăşea. Nu mai vorbea, dar mi-a întins mâna şi
m-a privit îndelung, cu aceeaşi privire vie, intensă, dintotdeauna. Aşa am vorbit ultima oară, din priviri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara