Andrés Barba s-a născut la Madrid, în 1975. Este licenţiat în Literatură spaniolă şi Filosofie la Universitatea Complutense din Madrid. Debutează la doar 20 de ani cu romanul El hueso que más duele. Încă de la început, criticii i-au remarcat tonul autentic, stilul realist şi modul special de a înţelege relaţiile interumane. „La Hermana de Katia”(2001), cel de-al doilea roman al său, a fost finalist al premiului Heralde de Novela. Romanul a apărut în limba română la Editura Vellant, în 2009. Autenticitatea rămâne principala caracteristică a stilului şi în următoarele volume ale lui Barba: Ahora tocad música de baile (2004), Versiones de Teresa (2006), Las manos pequeñas, versiunea românească a romanului apărând la Editura Vellant în 2012. A mai scris Agosto, octubre (2010) şi Ha dejado de llover (2012).
Recent, aceeaşi editură a publicat o nouă carte de Barba, pe care vă invităm s-o citiţi; de această dată este vorba de volumul Buna intenţie. Traducerea celor trei volume aparţine subsemnatei. (L.V.R.)

Luminiţa Voina-Răuţ: Andrés, spunea Julio Cortázar că, în viziunea lui, povestirea este ca fotografia, iar romanul aidoma filmului. Tu eşti deopotrivă autor de povestiri şi de romane. Ai publicat deja două volume de povestiri insolite, Buna intenţie şi A încetat ploaia, fiecare povestire fiind ca un mini-roman, mă înşel cumva?

Andrés Barba: De fapt, mie îmi place să cred că nu scriu povestiri, ci „nouvelles”, cu suflul unui roman adevărat, dar cu mai puţine personaje şi cu acţiunea centrată pe o situaţie anume. „Povestirea” nu mă interesează foarte mult, mi se pare un gen prea scurt, care-mi dă permanent senzaţia că nu-ţi lasă timp de nimic; totul se reduce la relatarea unei întâmplări, în cel mai bun caz. Eu vreau ca textele să fie ambigue, iar pentru ca ambiguitatea să fie efectivă, e nevoie de întindere.

LVR: Sentimentul care străbate textele tale – şi, de ce nu, şi romanele tale – este, în pofida cruzimii, iubirea. Aşa simt eu. Dar e mai degrabă vorba de o iubire tensionată, chiar distorsionată, fie că este vorba de iubirea dintre doi oameni (Nocturnă) sau de iubireaobsesie (Maraton). De ce această faţă a iubirii?

AB: Nouă tuturor ne place să credem că suntem specialişti în a iubi oamenii, că ştim să iubim în general. Cert este că atunci când iubim se activează în noi multe temeri. Suntem imperfecţi şi iubim aşa cum suntem noi, adică într-un mod imperfect, distorsionat, ba uneori deloc sănătos, dar asta nu înseamnă că dragostea noastră nu este reală, adevărată. Doar un film stupid de la Hollywood prezintă dragostea ca un burete bine săpunit. Dar nu suntem aşa şi ştim foarte bine lucrul ăsta. De ce să nu vorbim despre ceea ce ni se întâmplă cu adevărat când iubim pe cineva?

LVR: Observ că în unele nouvelles ale tale (Filiaţie, Viclenie) apare, ca o figură arhetipală, Mama – cu majusculă – şi pornind de la ea se dezvoltă în chip neaşteptat relaţia mamă-copii. Mi-ar plăcea să aprofundezi puţin această relaţie. Te preocupă în mod special figura maternă, de ce?

AB: M-a interesat dintotdeauna relaţia mamă-fiică, moştenirea genetică dintre femei. Cred că între ele se stabileşte cea mai dură, cea mai autentică, dar şi cea mai violentă relaţie care poate exista între doi oameni. Mai mult decât mama în sine, mă interesează direcţia maternităţii, locul şi momentul în care o femeie alege să fie mamă şi să se adreseze fiicei ei, dar şi invers, fireşte: locul şi momentul în care fiica alege să se gândească la mama ei.

LVR: Din recentul volum, Buna intenţie, publicat la Editura Vellant, textul Slăbiciune m-a impresionat în mod deosebit. Este un text foarte elaborat, care se pretează la mai multe nivele de lectură, de aceea aş vrea să-mi vorbeşti despre el. Finalul povestirii este şi el neaşteptat.

AB: Slăbiciunea, pentru un asemenea personaj, reprezintă tocmai iubirea. Aş fi vrut să scriu un mic roman despre felul în care se structurează o voinţă anorexică. Mi se pare foarte falsă o relatare de genul: Am fost anorexică, sună atât de banal, atât de absurd, atât de binevoitor. Eu cred că există un ascetism fantastic în anorexie; ea devine o sursă uriaşă de satisfacţie mentală şi asta mi se pare o temă literară puternică. Cum intri în aşa ceva şi cum ieşi, ce fac ceilalţi pentru ca o femeie să ajungă să cadă într-un asemenea hău. Totul mi se pare interesant şi deloc îngăduitor cu discursul oficial, care sună aşa: „Nu permiteţi să existe anorexici!” Ca întotdeauna, dragostea salvează, iubirea izbăveşte. Dar este oare iubirea adevărata izbăvire?? Ah....

LVR: Anul trecut ai fost unul dintre invitaţii de onoare la Târgul de Carte de la Miami, prezentându-ţi volumul A încetat ploaia unei „minorităţi” hispanice din Statele Unite. Am vorbit atunci cu directoarea Centrului Cultural Spaniol de la Madrid, care spunea că publicul din Miami te aştepta cu nerăbdare. Ne poţi vorbi puţin despre experienţa americană?

AB: În America m-am simţit foarte bine. De altfel, eu am trăit acolo câţiva ani. Americanii sunt entuziaşti şi veseli şi, contrar aparenţelor, ei îi ascultă cu mare atenţie pe scriitorii veniţi din alte ţări. Îi ascultă cinci minute, dar atent. Dacă reuşeşti să le captezi atenţia în cinci minute e bine, dacă nu, mai bine pleci şi revii mai târziu...

LVR: Apropo de America, ştiu că ai ţinut ore în Statele Unite. Poţi să-mi vorbeşti puţin despre experienţa ta de profesor acolo, faţă de aceea de la Universitatea Complutense din Madrid? Cum era o oră de curs cu profesorul de literatură Andrés Barba?

AB: Orele erau foarte diferite, fiindcă cele două sisteme de învăţământ sunt la pol opus. Mă plictisesc să ţin cursuri, sunt un profesor cam nerăbdător, care se enervează repede.

LVR: Spui undeva că te consideri un scriitor al privirii. Privirea ta se concretizează într-un stil foarte special, trebuie să recunosc...

AB: A privi înseamnă a gândi. Cred că ceea ce trebuie să facă un scriitor (realist) este nu atât să-şi imagineze, ci să gândească. Henry James spunea şi mai frumos: să desfăşoare, să desfacă, să lămurească. Un scriitor trebuie să ştie „să desfăşoare” o situaţie.

LVR: În 2010, revista GRANTA te-a inclus pe lista ei cu cei mai importanţi 22 de scriitori de limbă spaniolă. Ce înseamnă pentru tine să te afli pe lista GRANTA?

AB: O mare onoare. Este o revistă foarte prestigioasă.

LVR: Scriitorii trăiesc de regulă din jurnalism, scriu scenarii, dau ore. Tu eşti doar scriitor. Se poate trăi doar din scris în plină criză economică? Există în Spania lecturi publice plătite, ca în Germania, de pildă?

AB: Nu.... Peste jumătate din banii din care trăiesc provin din traduceri. Traduc cărţi din engleză în spaniolă, mai ales clasici: Conrad, Henry James, Thomas de Quincey, Melville...

LVR: Ai petrecut un an întreg în Argentina. Povesteşte-ne puţin despre atmosfera culturală de acolo. Te-a impresionat ceva în mod deosebit, ţi-a marcat cumva creaţia?

AB: Argentina e fantastică. Ce să-ţi spun, m-am însurat cu o argentiniancă. E o ţară complexă, plină de contraste; oamenii au simţul umorului, dar au şi foarte multe complexe, sunt trufaşi, dar şi uşor suciţi. Noi, spaniolii, suntem cam ingenui în comparaţie cu ei.

LVR: Vorbind despre America Latină, ştiu că ai fost la un moment dat invitat să petreci o săptămână în casa lui Mario Vargas Llosa, la Lima. Ne poţi oferi detalii, cu ce ocazie ai ajuns în Peru?

AB: Da, a fost cu prilejul bursei ROLEX; Mario Vargas Llosa era jurat şi am câştigat o şedere în casa lui, timp de o săptămână. A fost o ocazie interesantă, am putut sta pe îndelete de vorbă cu el. Ţin minte şi acum: stăteam pe terasa lui fantastică şi priveam oraşul întinzându-se în faţa mea, beam un vin bun şi mă gândeam: Doamne, dar nu-i deloc rău...