Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi critice:
Am atins „cu un deget inexprimabilul“ de Ioan Holban

Sugerată doar, în volume precum Îngerul căzut sau Gloria milei, fuga spre negru a universului poeziei lui Adrian Alui Gheorghe este cît se poate de explicită în cea mai recentă carte a sa, Paznicul ploii (Editura Limes, 2010).
Capul înnegrit al îngerului, laptele care curge negru din sîn, bărbaţii care trec viaţa pe negru, soarele negru care naşte lumina neagră fixează această „fugă” nu spre roşu, ci spre negru, a unei lumi roase de „acizii” întunericului: „Iubirea? Că trebuia să fie şi iubirea se prefăcuse/ Într-un spiriduş care îşi rodea tacticos unghiile./ Norul din dreptul ferestrei explodase/ Ca un sîn cu lapte negru” (Ceremonia ceaiului). Lumea aceasta în care oamenii, evadaţi din moarte în viaţă, „n-au bucurii multe”, trecînd livizi unul pe lîngă celălalt, mă- cinaţi de adevăruri finale, transferîndu-ş i măştile într-un mod primitiv de comunicare e (re)făcută pe un scenariu asemănător celui din teatrul absurdului: aici, casele ies pe stradă şi fiinţa fuge din ea însăşi, căutînd, orbeşte, Edenul pierdut la zaruri, iar singurul obiect care pare a-i uni pentru a-i despărţi, în fapt, definitiv este televizorul „excitat” unde se joacă mereu aceeaşi telenovelă a lipsei de comunicare; istoria omului s-a fracturat atunci cînd Dumnezeu l-a alungat din Eden, i-a luat amintirea acestuia şi l-a trimis în pustiu, în labirint, ca să caute zadarnic, orbeşte, ceea ce a pierdut la zaruri, cum se spune în poemul Părul tău de cenuşă va flutura. Iată ce vor fi pierdut oamenii: „Doamne, cît de bine era pe atunci:/ Brutarul cocea pîine;/ Croitorul făcea haine pe măsură;/ Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;/ Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau/ Sub greutatea mierii;/ Zidarul făcea ziduri care apărau perfect/ definitul/ de marele inamic care/ stă ascuns, de veacuri, în nedefinit./ Ziua venea cu o indicibilă plăcere./ Luna se căţăra pe munţi sveltă -/ un atlet al zeilor gata oricînd să arunce săgeata/ în căpriorul rătăcit: într-o zi, însă, se „povesteşte” mai departe în poemul Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos sau Poetul bătrîn îşi declamă faima (5), lumina lămpii a devenit sînge, pantofarul a murit, brutarul a rămas desculţ şi a lăsat oraşul fără pîine, croitorul a murit, şi el, zidarul a rămas pe coama zidului, poetul însuşi, în zdrenţe, cerşeşte la poarta dinspre sud , „pe acolo pe unde ieşeau din oraş învinşii”, toţi cei alungaţi, fantasmele lor orbecăind „împreună fără ţintă”, cu drumul luminat de părul aprins al nevestei pantofarului: acesta e universul „negru” al poeziei lui Adrian Alui Gheorghe: lumea lui Cain, a rătăcirii şi întunericului, surpată în tristeţea tragică pe care o descriu parabola orbilor şi aspra realitate a orbirii.
Între cele patru moduri de relaţionare a limbajului poetic modern cu realul - a exprima exprimabilul, a exprima inexprimabilul, a inexprima exprimabilul şi a inexprima inexprimabilul -, poezia lui Adrian Alui Gheorghe îl alege pe cel de-al doilea; astfel, poetul născut din Poetul bătrîn îşi declamă faima (2) atinge „cu un deget inexprimabilul”, în vreme ce fratele nenăscut din Jazz „a numit lucrurile care nu există”. În Paznicul ploii, ca şi în volumele precedente, Adrian Alui Gheorghe forjează cuvintele pentru a se reinventa pe sine şi a recompune lumea; interjecţia e materia, e realul din care se vor naşte cuvîntul şi omul: interjecţia încearcă să exprime inexprimabilul şi, atunci, omul se naşte pînă la jumătate, în fierberea realului unde pulberile de viaţă încă nu sînt legate „în carne”. Traducerea interjecţiilor în cuvinte marchează, în logica internă a poeziei lui Adrian Alui Gheorghe, naşterea omului, reinventarea sa: naşterea „de tot”, cum spune Oskar, protagonistul liric din Metamorfoza lui Adrian Alui Gheorghe: „priiit - liu - iu - eon - fiii - soun - pa/ viiift - riu - riu - cuvist - foorl - coun - da/ P.S. A fost îndeajuns pentru un filosof heracleitic/ să înceapă traducerea aerului impregnat de fraza/ muzicală/ construindu-şi temeinic sistemul său filosofic./ Astfel: priiit ar însemna, în traducere lejeră,/ că nu există între cer şi pămînt decît un singur/ punct/ de contact care e cîntecul din guşa mierlei,/ apoi liu semnifică distanţa dintre trup şi suflet/ din interiorul fiecărei fiinţe din univers;/ iu e o monadă iar con e disperarea fiinţei care/ nu ştie cît de groase sînt zidurile care o ţin captivă/ în finitudine cosmică;/ fiii ar semnifica întoarcerea pe un pămînt care nu a/ fost/ atins de respiraţia pămînteană, care a rămas agăţat/ în/ vis de la facerea materiei calde;/ soun e un imn pentru apă;/ pa e gustul teribil al aerului care îi respiră pe/ inimaginabilii/ locuitori ai universului interior;/ viiift şi nu viifft, cum se poate înţelege uneori,/ înseamnă că/ soarta e limba care vînează melcii de pe frunzele/ de podbal/ dimineaţa, pe o fîneaţă dintr-o livadă care stă să se/ prăvale/ peste sistemul solar;/ riu, cu accentul pe i, de astă dată, e renunţarea la/ a doua viaţă/ pentru cei împliniţi prin moarte;/ cuvist e drumul care se naşte pe sine însuşi şi e/ fără întoarcere;/ foorl e dorul de punctul înşurubat cîndva cu degetul/ pe aer şi care arată direcţia spre Dumnezeu; nimeni/ nu/ mai ştie cum a fost, însă toată lumea încearcă,/ măreţia fiecăruia stă în ratarea vieţii;/ coun e singurătatea cuvîntului desprins de materie;/ da e nu; poate că e singura certitudine…!” (Un arţar învaţă filosofie).
Ţintind mereu spre „ipotetica” stea Canopus, mai strălucitoare încă decît Sirius, dînd lumină întunericului din preajmă, poetul, asemeni geometrului care vede lumea în spaţiu, trage linii între cuvinte pentru a descoperi centrul, punctul în stare să absoarbă nevolnicia lui Cain: iată-l într-o imagine aproape banală („Fericirea că sînt eu,/ eu în sinele meu,/ depăşeşte / Orice altă fericire”) şi într-una memorabilă („Pe muchia orizontului e o mare piaţă de carne/ Acolo merg sufletele şi-şi cumpără trupuri”) din vastul poem Metamorfoza, un text care vorbeşte despre transformarea oamenilor în hîrciogi, cum Matei Vişniec, în romanul-manifest Dezordinea preventivă, imagina aceeaşi lume condusă de şobolani-mutanţi.
Într-o altă ordine, Paznicul ploii: se adaugă, cu unul dintre etajele sale imagistice semnificative, unor cărţi recente, precum Piaţa Sfatului de Daniel Pişcu, Imagini de pe strada Kanta a lui Nichita Danilov, E toamnă nebun de frumoasă la Cluj de Horia Bădescu, Zece poeme exemplare din Tîrgul în care, cică, nu se întîmplă nimic de Gellu Dorian, unde referenţii expliciţi, toposurile sînt Braşov, Iaşi, Cluj-Napoca, Botoşani; în Paznicul ploii, topos-ul este Piatra Neamţ, „o mică localitate de frontieră a civilizaţiilor”, unde ceea ce se inexprima într-un poem („Ai, evadaţii din moarte în viaţă/ Se-agaţă unul de altul/ Ca naufragiaţii care se prind de/ Resturile corabiei sparte de stînci” - Păianjenul) capătă contur precis în altul; lîngă turnul cu ceas al oraşului Piatra Neamţ, s-au descoperit „şaptezeci şi şase de morminte/ Din secolele cincisprezece şi şaisprezece” şi un cetăţean al urbei spune; „Dar/ dacă/ morţii/ au/ săpat/ în/ sus/ şi/ noi/ sîntem,/ de/ fapt,/ cei/ descoperiţi,/ scoşi/ din/ mormîntul/ care/ ne/ e/ albastrul/ aerului?” (Arheologie). Cu morţii săi evadaţi în viaţă, oraşul e al unui singur locuitor: „Oraşul în care locuiesc e atît de mic/ că uneori plec din centru ca să-l străbat/ şi mă ţin eu pe mine însumi de vorbă/ ca să nu rătăcesc în afară./ Alteori aştept să plece toţi ceilalţi/ cu treburi în lume,/ ca să încap eu, să pot ţine un discurs/ în memoria pietrelor care au fost îngropate/ la rădăcina caselor,/ Iar alteori chiar şi să visezi e riscant,/ visul dă peste margini,/ poate să accidenteze pe vreunul dintre/ cei care se tocesc unul de altul/ ca să încapă în aceeaşi lume./ Oraşul în care locuiesc e atît de mic/ încît şi Dumnezeu ca să-l nimerească/ trebuie să ceară lămuriri/ de la primul trecător” (Oraşul fără nici un locuitor): iar primul şi singurul trecător se identifică în figurile poeţilor, fiecare după numele său – Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Emil Nicolae, Daniel Corbu, Radu Florescu, Dorin Ploscaru, Mihai Merticaru şi, iată, Adrian Alui Gheorghe –, locuitorii, ficţionarii, cu vorba lui Radu Cosaşu, care dau nume polului Neamţ al poeziei noastre de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara