Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cinema:
Altfel de festival de Viorica Bucur


De la bun început, trebuie spus că, anul acesta, Zilele Filmului Italian au îmbogăţit toamna cinefililor bucureşteni cu câteva evenimente care au dat acestei manifestări o notă aparte (cel puţin în contextul dâmboviţean al manifestărilor de gen): în mod evident, organizatorii (Institutul Italian de Cultură şi Asociaţia culturală Itaro Arte) au vrut să ne ofere nu doar un festival ci, mai ales, un alt fel de festival. Şase filme reunite sub genericul "Mari autori ai cinematografiei italiene: trecut şi prezent", două expoziţii - "Omagiu lui Vittorio De Sica" şi "Cineromit, un vis cinematografic româno-italian: 1941-1946"), doi invitaţi de marcă - Alberto Farassino, critic şi istoric de film, şi Luigi Lo Cascio, o stea în plină ascensiune a filmului italian actual, câştigător în acest an la Veneţia al prestigiosului trofeu Cupa Volpi pentru cea mai bună interpretare masculină - şi, nu în cel din urmă rând, o dezbatere (privind cinematograful european şi filmul de autor versus cinematograful american şi dominaţia producătorilor) găzduită de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, în cadrul căreia studenţii (viitori regizori, operatori, scenarişti, critici de film, monteuri de imagine şi sunet) au avut un profitabil şi benefic schimb de opinii cu Alberto Farassino (în calitatea sa de profesor la Catedra de film a Universităţii din Pavia şi membru în Consiliul de conducere la Cineteca Nazionale Italiana).
Aşadar, un festival care s-a ambiţionat să cocheteze nu cu gustul marelui public (şi bine a făcut, căci, actualmente, pe plaiurile noastre mioritice, cocktail-ul "manele&telenovele" bate, oricum, filmul), ci cu gustul cinefilului şi care, în mod deliberat, şi-a propus să ne ofere nu atât (sau nu numai) filme în premieră (cum ne-am obişnuit la astfel de evenimente), cât, mai ales, ne-a dat posibilitatea să vedem (sau să revedem în copii restaurate) câteva dintre capodoperele filmului italian dintotdeauna. Selecţia (făcută cu ştiinţă şi dragoste de cinema de Veronica Lazăr - preşedinta Itaro Arte sau, altfel spus, inima şi sufletul acestei manifestări) alătură (nu eterogen şi aleator, cum ar părea la o privire mai neatentă) creaţii din anii '60-'70 cu producţii de dată recentă ale cinematografului peninsular (cum ar fi La Stanza del figlio/Camera fiului/, film distins cu Palme d'Or la Cannes 2001). Criteriul a fost cel al valorii regizorilor aleşi (de unde şi titlul selecţiei), dar a fost şi cel al interferenţelor, nu doar tematice, sau al afinităţilor elective. Astfel, la prima vedere, Nanni Moretti - regizorul filmului pe care tocmai l-am citat şi care a inaugurat Zilele..., - pare, prin tipul de cinema pe care îl practică (intimist, psihologic, intelectualist, cu multe elemente postmoderniste) şi prin tipul de creator pe care îl exprimă (concentrat pe propriile obsesii, de un egocentrism ce merge până la nombrilism) a nu avea nimic în comun cu Giuseppe De Santis (semnatarul, în 1949, al filmului Riso amaro/Orez amar/ - reprezentantul unui cinema neorealist popular, cu note melodramatice, dar puternic ancorat în realitatea social-politică a Italiei imediat postbelice). Sau cu Luchino Visconti - aristocratul comunist care, prin Rocco e i suoi fratelli/Rocco şi fraţii săi/, realizează un film-frescă cu o rafinată structură simfonică, demonstrând astfel că un subiect de actualitate (migrarea celor din Sudul sărac spre Nordul industrializat) poate capăta nobleţea şi suflul unei tragedii antice şi că personaje (aparţinând marii familii a celor consideraţi, de obicei, oameni fără importanţă) pot rivaliza prin profunzime şi complexitate psihologică cu cele create de un Dostoievski sau un Thomas Mann. Dar, o privire mai atentă şi avizată, scoate în evidenţă conexiuni discrete şi îl relevă pe Moretti cel crescut în admiraţia filmul lui De Santis, (căruia i-a adus, de altfel, un subtil omagiu în Caro diario/Dragă jurnalule/ când a inclus, printre imaginile emblematice ale culturii vizuale ale secolului XX, şi celebra secvenţă a dansului Silvanei Mangano) sau pe Moretti cel preocupat, asemeni ca Visconti, de tema familiei (a disoluţiei sau a regăsirii ei). Conexiuni există şi între filmul de dată recentă a lui Marco Tullio Giordana (Cento passi/O sută de paşi/) şi filmul, devenit deja clasic, al lui Francesco Rosi (Mani sulla citta/ Mâinile pe oraş), iar citarea de către Giordana, în anul 2000, a finalului acestei producţii italiene din 1963 arată clar voinţa realizatorului de a continua tradiţia acestui gen de cinema al intervenţiei sociale şi politice. Reperul comun între alte două filme incluse în selecţie - Isoliti ignoti /Făptaşi necunoscuţi (Mario Monicelli, 1958) şi Divorzio all'italiana/Divorţ în stil italian (Pietro Germi,1962) este nu atât genul (comedie), cât mai ales faptul că ele marchează sfârşitul unui anume gen de comedie - tip farsă populară (în stilul celor interpretate de Toto care, de altfel, în semn de omagiu este distribuit de Monicelli în filmul semnat de el) şi începutul noii comedii italiene, axată pe critica de moravuri şi pe satirizarea diverselor aspecte ale actualităţii social-politice. Desigur, filmul-vedetă al acestei selecţii de filme-vedetă, marea revelaţie şi adevărat coup de coeur pentru tânăra generaţie de spectatori-cinefili, a fost Miracolo a Milano/ Miracol la Milano, unde Vittorio De Sica aliază în mod magic, după o reţetă doar de el cunoscută, realismul şi fantasticul, umorul şi poezia, gagul şi tragicul, gentileţea şi sarcasmul, pentru a ne pune în faţa unei capodopere în care se recunosc influenţe creator asimilate din Chaplin, dar în care, totodată, se reperează motive şi teme ce au inspirat, printre alţii, pe un Fellini sau pe un Spielberg (finalul din E.T. este calchiat, în mod evident, după finalul filmului lui De Sica).
Bucuria (re)descoperirii acestei capodopere a filmului universal s-a completat în chip fericit cu plăcerea de a admira - graţie Expoziţiei omagiale prilejuite de sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea marelui cineast italian, - a multiplelor faţete ale talentului regizorului şi actorului care a fost De Sica. Dacă adăugăm la toate acestea, documentele inedite (deosebit de valoroase pentru cunoaşterea istoriei filmului românesc şi încercărilor făcute pentru a-l integra în circuit european), prezentate în expoziţia dedicată societăţii cinematografice italo-române Cineromit, avem adevărata dimensiune a Zilelor filmului italian care, anul acesta, au fost nu doar un festival, ci un adevărat regal cinematografic.