Haioase acum, privite în retrospectivă, distilate prin alambicul memoriei, dar la vremea când s-au petrecut, mă îndoiesc că le-am sesizat nota umoristică. Cel puţin, la unele dintre ele.
Unul din aspectele cele mai problematice care ni se iveau în călătorii era cel al cazării: „unde dormim la noapte?” De obicei luam bilete de tren în circuit şi ne opream câte două, trei zile în ce oraş ni se năzărea. În toate gările din Occident existau agenţi, turistice care îţi furnizau camere de hotel sau de pensiuni particulare. Noi, însă, nu ne puteam permite să apelăm la aceste agenţii întrucât camerele, plus comisionul, erau prea scumpe pentru bugetul nostru. Aşa încât, de câte ori coboram într-un oraş, eu rămâneam în gară cu bagajele şi soţul meu se ducea în „prospecţiune”, să găsească un hotel ieftin, întrebând din om în om. Peste zi îmi plăcea să intru în holul marilor hoteluri, Hilton, Sheraton, să mă cufund în braţele voluptuoase ale unui fotoliu elegant, să fumez o ţigară şi să privesc luxul prin ceaţa fumului. Noaptea, însă, ne refugiam în cele mai sordide hoteluri.
Odată, la München, într-un astfel de hotel, pe la miezul nopţii am auzit nişte bubuieli puternice, cu pumnul în uşă, şi o voce de bărbat beat a început să profereze o ploaie de insulte (de genul feminin) şi de ameninţări. Ne-am dat seama că era un bărbat părăsit de amantă, care locuise câteva zile în camera în care ne găseam noi acum. Când soţul meu a încercat să-i explice, prin uşă, că suntem nişte străini care venisem în seara aceea, a fost convins că soţul meu e amantul amantei lui şi l-a ameninţat că-l omoară. Până la urmă, recepţionerul a adus un poliţist şi aşa s-au soldat lucrurile, după ce-am fost înjurată de mama focului.
Cea mai nostimă păţanie am avut-o la Florenţa. Cineva de pe stradă i-a indicat soţului meu adresa unui hotel foarte ieftin. Mi s-a părut ciudat că recepţionerul ne-a întrebat dacă vrem camera pe toată noaptea. Mi-am spus că ăsta-i tâmpit şi crede că o să plecăm la trei noaptea să vizităm oraşul. În drum spre camera noastră am trecut printr-un salon în care o doamnă mai vârstnică, înconjurată de patru fete tinere şi frumuşele se uitau absorbite la un film la televizor. Soţul meu, un sentimental incorijibil, mi-a spus: „Ai văzut ce frumoasă scenă de familie? O bunică cu nepoatele urmăresc împreună un film”. Mai târziu, soţul meu a coborât să cumpere ceva de mâncare şi s-a întors cu o caserolă cu spaghetti şi cu o mutră lungă de un cot. În salon găsise „nepoatele” în furou sau în ţinute foarte sumare, bând şi giugiulindu- se cu nişte bărbaţi. Nimerisem la un hotel care închiria camere cu ora, un soi de casă de toleranţă. A doua zi de dimineaţă, ne-am lăsat bagajele în hol şi, înainte de a căuta o altă cameră, ne-am dus să ne clătim ochii şi sufletele cu Capela Medici şi cu ansamblul Ziua, Noaptea, Amurgul şi Aurora lui Michelangelo.
Istanbul. Stau cu bagajele pe o bancă din faţa gării şi-l aştept pe soţul meu care caută un hotel. Se opreşte în faţa mea un taxi. Taximetristul mă întreabă într-o engleză stâlcită dacă vreau o cameră sau dacă vreau să fac turul oraşului. Îi explic că-mi aştept soţul. După zece minute, apare din nou taxiul, taximetristul coboară, îmi oferă, galant, un ciubuc lung de zahăr, cu dungi şerpuitoare multicolore (probabil arma infailibilă a seducţiei) şi un bileţel cu numerele lui de telefon şi îmi spune că dacă soţul meu nu mai vine, îmi dă el o cameră şi un tur gratuit al oraşului. Îi mulţumesc şi-l asigur că dacă m-a părăsit soţul o să apelez la serviciile lui.
Uite aşa aş fi putut să-mi asigur un viitor la Istanbul, başca un tur gratuit al oraşului.
Revelion pe un vapor pe Nil. Suntem în plină croazieră. Echipajul vasului, cu toţii islamici, se întrec să organizeze revelionul pentru pasageri – toţi europeni. Ni se oferă tuturor costume arăbeşti şi un machieur special ne machiază pe noi, femeile. Iată-ne pe mine în văluri albe, acoperită până la ochi, şi pe soţul meu într-un caftan lung şi cu un fel de burnuz pe cap, dansând după o muzică de dans arăbească. La masa de revelion ni se servesc mâncăruri specifice arăbeşti. Multe condimente, mult sos, multă carne grasă, poate nu deosebit de proaspete. A doua zi, întâi ianuarie (printre palmierii de pe mal şi pe apele verzi, însorite ale Nilului) toţi sultanii şi toate cadânele de cu o seară înainte facem coadă la toalete şi ne ţinem de burtă (nu de râs, ci de crampe). Antagonism între mâncărurile arăbeşti şi stomacurile europeneşti. Noroc că vasul era dotat cu nişte picături făcătoare de minuni.
Paris, în metrou. În autobuzele şi metrourile pariziene e linişte şi disciplină. Spre deosebire de mijloacele de transport din Italia şi Spania, unde ginta latină e vocală şi zgomotoasă, la Paris e linişte deplină. Suntem aşezaţi pe o băncuţă în metro. În faţa noastră sunt două scaune, spate în spate, pe care stau doi domni. La un moment dat, în liniştea neştirbită, se aude din faţa mea o voce baritonală rostind: „Cur la cur cu bucurie“. Izbucnesc în râs. Cei doi domni de pe scaunele siameze se alertează. Îi demascăm: sunt doi medici din Bucureşti veniţi la un congres. Până la urmă „bucuria“ s-a împătrit, am coborât împreună şi am celebrat-o într-un bistro.
Grecia. Ne aflăm pe o bancă, pe puntea unui vapor de agrement care ne duce într-o insulă. De pe banca din spatele nostru, auzim vorbindu-se româneşte. Era o doamnă venită din România în vizită la o rudă sau la un prieten român stabilit în Grecia, pe care, în mod vădit, ţinea să-l impresioneze cu nefericirile ei. Îi înşira numai grozăvii, omoruri, torturi, închisori, schingiuiri, arestări peste arestări, foamete, frig, spaime, persecuţii... Aproape că mă înfiora şi pe mine, care veneam de acolo. Aveam impresia că văd un apocaliptic amestec de fragmente din Goya, Hieronymus Bosch şi Käte Kollvitz. Pentru că descria foarte plastic iadul în care urma să se întoarcă, m-am sfătuit în şoaptă cu soţul meu şi am decis să vorbim între noi franţuzeşte, mai ales la debarcare şi pe ţărm, ca să nu mai adăugăm o spaimă în plus sărmanei femei, să nu-şi dea seama că a fost auzită de nişte români necunoscuţi. Şi aşa am ajuns să fim şi francezi în Grecia.
Londra. Sunt invitată la cină acasă la simpaticul romancier Paul Bayley (cunoscut la noi prin traducerile simpaticului Marius Chivu). Cum locuieşte foarte departe de hotelul meu şi trebuie să schimb două autobuze, o pornesc din timp şi ajung prea devreme -ceea ce e foarte inelegant. Îl găsesc pe Paul Bayley, încins cu un şorţ de bucătărie cadrilat şi cu mâna dreaptă ascunsă întro uriaşă mănuşă de cuptor. Îmi spune că găteşte ceva special pentru mine: raţă sălbatică cu castane şi ananas. Mă invadează disperarea: eu nu ating carnea de raţă, nu mănânc nici aristocraticul pâté de foie gras, pentru că-i preparat din ficat de raţă îndopată. Am şi eu idiosincraziile mele, vorba aceea: idei puţine, dar fixe. Ce mă fac? Iată, însă, că, uneori, providenţa e cooperantă. Când încep să sosească ceilalţi invitaţi, apare o doamnă, critic muzical, cu un căţel caniş negru. Mă simt obligată să mângâi căţelul – toată viaţa, până l-am pierdut pe soţul meu, am avut câini de apartament – şi stăpâna lui mă avertizează că e nesociabil şi că în faţa persoanelor străine se zbârleşte agresiv. Dar când ne aşezăm la masă, spre stupoarea doamnei, căţelul nu se dezlipeşte de mine, stă lipit de piciorul meu ca un îndrăgostit şi mă priveşte în ochi. Secretul: l-am momit, agitând o bucată de carne pe sub masă, şi acum, strategic, când nu se uită nimeni la mine, îi strecuram, pe furiş, câte o îmbucătură, până mi-a ingerat toată porţia. Când Paul m-a întrebat dacă mai vreau un supliment, l-am refuzat, dar îmi părea rău de căţel, el ar mai fi vrut.
Londra. O doamnă de la centrul Great Britain mă invită la masă, la un restaurant grecesc din Soho, unde, îmi spune, se serveşte ceva, un fel de mâncare cum n-am mai mâncat niciodată în viaţa mea. Nu vrea să-mi spună ce e ca să nu-mi strice surpriza: ceva cu totul special. La restaurant, îi şuşoteşte ceva chelnerului, apoi mă lasă în suspans. În sfârşit soseşte nemaimâncata mâncare: icre de crap taramà (mai prost preparate decât le fac eu acasă). Bineînţeles că m-am extaziat şi am asigurat-o că n-am mai mâncat aşa ceva. Trăiască minciunile convenţionale!
Şi acum, o întâmplare nu foarte hazoasă, mai curând tristă, dar grăitoare pentru paradoxurile firii omeneşti (şi porcine). În programul vizitei mele în Statele Unite, era prevăzută şi o fermă, mai exact o crescătorie de porci. Pe lângă Chicago. Când am ajuns acolo, am înţeles şi eu ce înseamnă supertehnicizarea, supermecanizarea. Era o crescătorie de zeci de porci, condusă de o singură familie: tată, mamă, un fiu şi o noră rusoaică, fugită din Uniunea Sovietică. Familia se numea Hemingway, dar nu avea nimic comun cu scriitorul, decât vitalitatea debordantă. Locuiau într-o casă bătrânească, foarte îngrijită, cu pian, la care cânta muzică country doamna Hemingway. Ferma arăta ca dintr-un film S.F. Porcii erau ţinuţi în nişte săli mari luminoase, bine aerisite, cu podele spălate automat, la intervale fixe, de nişte jeturi de apă şi apoi uscate de nişte cureţi de aer. Podelele erau în pantă şi porcii se jucau cu nişte mingi mari de popice, pe care le împingeau cu râtul în sus, după care mingile se rostogoleau imediat îndărăt. I-am văzut cu ochii mei jucând popice. Şi în aceste săli se difuza tot timpul muzică simfonică, în special Mozart şi Vivaldi. Mi s-a explicat că muzica îi relaxează şi le frăgezeşte carnea. De altfel, ştiu că şi plantelor de apartament le prieşte muzica. În birouri, ecrane mari de computer pe care erau afişate toate fluctuaţiile bursei internaţionale de porcine.
Mi s-a părut ciudat că nora, rusoaica, mă copleşea cu efuziuni de tandreţe slavă: mereu mă îmbrăţişa şi mă săruta. La început, am crezut că o face din milă, ştiind din proprie experienţă de unde vin. Mai târziu (am petrecut şi o noapte acolo), mi-am dat seama că, dimpotrivă, o făcea din nostalgie. Venind din România socialistă, aveam ceva din aerul de care fugise ea. Îi aminteam de „acasă”, oricât de rău era acest „acasă”. Se simţea mai apropiată de mine decât de americanii printre care trăia. Regăsea, cu nostalgie, în mine exact ceea ce o făcuse să fugă de acasă.