Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Altceva de Daniel Cristea-Enache

În 1985, anul de apariţie al volumului Totul, Mircea Cărtărescu era un nume în plină ascensiune în poezia românească. Nicolae Manolescu, referindu- se la debutul lui editorial, scrisese în „România literară” (nr. 3/ 1981) că acesta „promite un mare poet”, punînd o condiţională mai degrabă ludică pentru cei avizaţi asupra gustului criticului („dacă ochiul nu mă înşeală”).

Cărtărescu primise Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor, intrase în fotografia tinerei generaţii poetice, prin Aer cu diamante, publicase Poeme de amor (în 1983) – şi, în tot acest interval, era şi continua să fie profesor la o şcoală generală. Abia Revoluţia din decembrie 1989 va pune capăt acestei defavorizări flagrante şi instituţionalizate, de la Centru, a unor absolvenţi străluciţi împiedicaţi să intre în sistemul universitar şi obligaţi să „lumineze poporul” în satele României Socialiste şi la periferiile oraşelor industriale. Generaţia ’80 e una de foşti studenţi eminenţi puşi pe drumuri şi transformaţi în navetişti „pedagogici”, în chiar deceniul afirmării lor; în timp ce la generaţia ’60, mai norocoasă sub acest aspect, afirmarea şi instituţionalizarea au mers împreună, în contextul liberalizării de la finele epocii Gheorghiu- Dej şi începutul epocii Ceauşescu.
Mircea Cărtărescu ilustrează perfect această asimetrie între viaţa în lumea literaturii (cu recunoaşterea în cea literară) şi, de cealaltă parte, insignifianţa de statut şi de perspectivă în lumea socială, în societatea astfel construită şi forjată, în planuri cincinale, în regimul Partidului unic. Între Cărtărescu-poetul şi Cărtărescu Mircea, profesorul de română, în anii ’80, e a huge gap: poetică, fireşte, la o lectură simbolică, dar cenuşie şi amară pentru una în grilă meritocratică. Dacă pornim de aici, de la această prăpastie căscată între ceea ce poate poetul şi ceea ce reuşeşte – în plan social – omul, supus unui proiect macro de îndobitocire prin nivelare, vom observa că poezia „realistă”, „tranzitivă”, cu „felii de viaţă” a încă-tînărului Cărtărescu nu are aproape nimic a face cu experienţele lui din interiorul macro-proiectului totalitar. Poetul vede realitatea înconjurătoare, dar nu pe cea a socialismului real; ocoleşte cu un fel de repulsie profilul „omului nou”, glisînd prin tablourile vivante ale altor scriitori, „pe linie”; şi pune în locul cotidianului ceauşist unul cu inserţii occidentalizante şi americanofile.
Însă nici această substituire compensativă a lagărului socialist prin fantasma feminină cu Kenny Rogers şi cea personală cu John Lennon nu este suficientă. Nu e destul ca peisajul epocii să se rupă şi să se şteargă prin imitarea Vestului şi printr-un bovarism în cheie liberală. Cărtărescu are curajul să rupă şi cu acest sistem, deja frecvent rulat, al micilor adevăruri permise şi al „şopîrlelor” care le dau tuturor (autor, editor, cenzor, critic, cititor) iluzia că e bine ce fac şi că altceva nu se mai poate face. Poetul chiar face, în Totul, acest „altceva”. El pune în locul realităţii standardizate, nivelatoare, ucigătoare prin mediocritate şi conformism lumea lui proprie, imaginarul său, un univers, aşa-zicînd, cărtărescian. Şi astfel, prăpastia dintre statutul de poet care promisese, la debut, să fie unul mare şi cel de profesoraş obscur la o şcoală obscură dintr-o Capitală tot mai periferică în raport cu civilizaţia europeană va fi umplută, din interiorul literaturii şi cu instrumentele acesteia, cu o materie a viziunii poetice, stratificată şi supraînălţată. Mircea Cărtărescu în anii ‘80, ca şi Nichita Stănescu în anii ’60, confirmă teoria încurajatoare că marii poeţi pot apărea şi se pot manifesta în felul lor unic şi în epocile cele mai mizerabile.
Vizionarismul poetic nu înseamnă decît într-o echivalare diletantă un mod de a înţelege poezia exclusiv prin bolboroseli „iniţiatice”. El nu are, de asemenea, decît într-o reprezentare naivă o legătură directă cu înălţimea, „determinare” care l-ar face pe un autor mediocru cîntînd stelele şi luna să producă o experienţă poetică mai intensă decît unul descriind cafeaua (ca Brumaru) ori chiuveta (precum Cărtărescu). Vizionarism poetic înseamnă un mod insolit şi omogen de a vedea structura inaparentă a lumii; şi o abordare multiplanară, în varii registre literare şi lingvistice, folosite creator pentru a descoperi fiecare pliu al unui imaginar desfăşurat pînă la autosaturare. Să luăm un exemplu, un singur poem din Totul: „în faţa gării de nord venea spic de zăpadă./ de frig, se-ncolăciseră coloană cu coloană, hotel cu hotel şi stradă cu stradă,/ prin pielea pietrelor din pavaj se încetinise osmoza/ ceaţa lingea parbrizul taxiurilor, le rodea emailul, glucoza, fructoza/ perechile, poză color, fustă şi jackă de skai/ îşi mestecau prin colţuri mustăţile bej şi rujul coraille:/ tipa vedea de valiză, iar tipul/ îi îmbrăţişa fenotipul./ vedeam toate acestea cu ochi de bărbat.// cînd, prin ceaţa sidefie, băgai de seamă că m-am înălţat:/ ce straniu, păream că sînt cu un cap mai înalt/ iar talpa de adidas nu mi se mai sprijinea de asfalt/ mă ridicam solemn, fluturînd, peste maşini, peste gară,/ pînă la frontonul jegos, pînă la cadranul cu evidenţa orară/ levitam peste trenuri, peroane şi şine/ vedeam locomotive albastre, ca la jucării în vitrine/ totul amestecat cu branhii de ceaţă, globuri de ceaţă...// în corpul meu se întîmpla ceva dincolo de moarte şi viaţă:/ mă suceam, îmi aduceam genunchii la gură/ îmi arcuiam şira spinării/ şi din ce în ce mai acut auzeam plescăitul de sînge al mării/ resacul scrumbiilor printre stînci.../ peisajele de sub mine se făceau din ce în ce mai adînci,/ vedeam acum, înălţîndu- mă ca în vis/ scutul european, de la istanbul la paris/ vedeam oraşele tremurînde, giubea cu giubea/ de la tunis la novaia zemlea/ vedeam frontul anticiclonic, cu izoterme şi izobare/ şi am văzut şi curbura pămîntului, ascunzînduse după soare.// am văzut mingea pămîntului, mările de sticlă verde şi norii/ sistemul solar atrăgînd meteorii/ planetele ca zgrunţurii, ca nucile şi ca oul/ sticlindu-şi în eter albedoul./ îndepărtîndu-mă încet şi plutind/ am văzut galaxia ca un ceasornic cu capac de argint/ rotindu-şi berilele şi granatele/ spre noaptea întoarsă cu spatele./ dar în timp ce urcam/ grăsimea mi se topise gram după gram/ genunchii mi se lipiseră de torace/ ţeasta mi se sudase cu oasele iliace/ eram un radiolar, un spor, rostogol/ prin auriu, prin frig, prin frică, prin vîsc şi prin gol.// în cîmpul meu vizual/ galaxiile se adunară, atol după atol de coral/ monezi şi monezi, pulsînde, zvîcnite/ şi se lipiră într/o mare de foc şi pirite./ pînă să-i văd marginile m-am înălţat enorm în tărie/ dar curînd era şi ea doar cît o farfurie/ cît un capac de sticlă de lapte;/ iar de la margini de nimic şi de noapte/ se-apropiară alte farfurii/ contopindu- se şi ele în zonele aurii.// eram doar privire; îndepărtîndu-mă încun pic/ imensitatea de aur deveni un ceţos, mîzgălit mozaic./ aglomerarea de lumi, infinitul de stele/ se organizau în structuri, desene, modele:/ un miros, o fîşie verzui de mătase/ fantome de străzi şi contururi de case/ pînă în ceaţa sidefie şi în fiord/ am recunoscut coloanele gării de nord/ repetate aidoma într-o lume gigantă.// taxiuri curgeau. un individ îmbrăţişa o amantă/ cu ochii la valiza din piele de şarpe, iar ceasul/ arăta aceeaşi oră cu strasul./ fulguia./ ştiam că într-un fulg de zăpadă cădea lumea mea./ şi că lumea de-aici, cu pomii goi, cu amanţi şi cu stradă/ cădea şi ea, tot într-un fulg de zăpadă.” (Ninge peste Gara de Nord).
De observat, pe de o parte, întinderea poemului, iar pe de alta, rafinata lui epicitate. În majoritatea poeziilor din Totul, structura este poematică şi prin aceea că fiecare text reprezintă un întreg, şi prin aceea că e un parcurs epic (uneori dramatic) făcut. Versurile nu sînt gîndite întotdeauna cu rimă, iar cînd rima apare, ea e şi cu valenţe de expresivitate comică. Aşa cum, într-un alt loc, autorul rimează „de sicca” şi „bisisica”, aici „tipul” îmbrăţişează tipei „fenotipul”. Cărtărescu e deja un adevărat maestru în alternarea registrelor şi în tăierea unuia printr- altul, atunci cînd arta lui compozi- ţională i-o dictează. Textele au toate clapele, ca la Arghezi (modelul suprem), şi poetul le atinge la momentul potrivit, într-un punct anume din parcursul său, acolo şi nu altundeva, atît, şi nu mai mult. Polifonia e organizată simfonic; şi în anii ce urmează, poetul va scrie o epopee.
Revenind la dimensiuni, ele variază în funcţie de registrul utilizat şi de tonalitatea în care îl foloseşte tînărul Cărtărescu. Ironicul este percutant, „scurt”, răsucind versul într-un fel caracteristic, îndatorat ca tehnică lui Arghezi, dar deconstruind mai mult clişeele culturale decît pe cele sociale. Ironia lui Cărtărescu e a unui scriitor cultivat, iar intertextualitatea este interfaţa preferată. Levantul nu va putea fi gustat decît de un cititor avizat, care a parcurs istoria poeziei româneşti şi recunoaşte codurile modulate de autorul „optzecist”.
Fantasticul şi fantasmaticul sînt, în schimb, „lungi” şi luxuriante, întinse ca o junglă peste terenul realităţii, modificabilă cu uşurinţă. Poetul nu substituie realitatea cotidiană ceauşistă, ci o vampirizează, impregnînd în ea viziunile sale, micşorînd-o ori dilatînd-o enorm, focalizînd un aspect, un personaj, un gest, un detaliu şi urmărind într- un mod extravagant o structură. Pe această linie a poeziei, mai atentă la limbajul imaginilor decît la cel al cuvintelor, modelul e Ilarie Voronca – depăşit, însă, prin uimitorul organicism al vizionarismului cărtărescian. În Ninge peste Gara de Nord, după o mică autoironie de intro („băgai de seamă că m-am înălţat”, „mă ridicam solemn”), începe „nebunia” poetică, cu atît mai izbitoare cu cît distan- ţarea de cotidian şi de tranzitivitatea „optzecistă” e mai pronunţată.
Se face auzit „plescăitul de sînge al mării”, iar peisajele devin „din ce în ce mai adînci”. Poetul îşi mai permite o glumă culturală, pentru descreţirea frunţii prea încreţite a cititorului („vedeam oraşele tremurînde, giubea cu giubea/ de la tunis la novaia zemlea”), după care revine la peisajul trans-real adunat, uluitor, în „cîmpul meu vizual”. Acum, pe acest segment, versurile vor aglomera imagini, cu o acceleraţie ea însăşi fantastică a parcurgerii viziunii: „eram un radiolar, un spor, rostogol/ prin auriu, prin frig, prin frică, prin vîsc şi prin gol”; „în cîmpul meu vizual/ galaxiile se adunară, atol după atol de coral/ monezi şi monezi, pulsînde, zvîcnite/ şi se lipiră într-o mare de foc şi pirite”; „imensitatea de aur deveni un ceţos, mîzgălit mozaic”; „aglomerarea de lumi, infinitul de stele/ se organizau în structuri, desene, modele:/ un miros, o fîşie verzui de mătase”...
Se vede cum poetul duce viziunea pînă în punctul în care nu mai sînt imagini de „traducere” vizuală a ei; pînă acolo unde nici cea mai puternică metaforă ori cea mai sofisticată sinestezie poetică nu mai au capacitate de figurare şi reprezentare, fiindcă obiectul figurării şi al reprezentării e prea vast. Acesta va fi şi parcursul din epica propriu-zisă, a trilogiei Orbitor. Aici, în poem, odată viziunea parcursă şi saturată, textul se apropie de finalul său. Poetul revine, în ultima strofă, la cadrul de „plecare” al Gării de Nord şi mai face o ultimă buclă, graţios şi voit minor, înghesuindu-şi universul într-un vers: „ştiam că într-un fulg de zăpadă cădea lumea mea”. Asta a fost. A fost altceva.
Parte din ignoranţă, parte din rea-credinţă, se vorbeşte astăzi despre „optzecişti” şi despre marele poet al generaţiei ca despre nişte eterne speranţe. Ei ar fi autorii fără operă. Sau: autorii cu operă, dar fără audienţă. Sau: autorii cu operă şi cu audienţă, dar fără talent. Sau: autorii cu operă, cu audienţă şi cu talent, dar fără caracter. Sau: autorii cu operă, cu audienţă, cu talent şi cu caracter, dar fără miză. Ceva e obligatoriu să n-aibă Cărtărescu şi colegii săi...
La o relectură atentă şi cu o evaluare obiectivă, să spun că autorul acestui volum extraordinar şi „optzeciştii” în ansamblul lor au ţinut în cel mai oribil deceniu al ceauşismului şi în pofida umilinţelor la care au fost supuşi calea regală a poeziei; altfel decît mai norocoşii „şaizecişti” din primul val, al lui Nichita Stănescu; şi fără compromisurile lor.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara