Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Alonja romanescă de Gheorghe Grigurcu

Sub semnătura lui Mihai Zamfir, se iveşte o nouă istorie a literaturii române (au comentat- o, în R.l., Gabriel Coşoveanu şi, în două numere consecutive, Cosmin Ciotloş). Eveniment cu atît mai incitant cu cît avem deja, în epoca postdecembristă, o serie de scrieri analoage e drept, de însemnă tate variabilă.

Frisonul unei competiţii e inevitabil. Mihai Zamfir iese la scenă deschisă cu cele două calificări pe care i le cunoaştem, de specialist în stilistica ce o predă de la o catedră universitară şi de romancier. Rostindu-se în prima calitate, d-sa afirmă că „nu a existat salvare a unei opere în afara performanţei stilistice”, spre a insista că întreg universul unui scriitor, oricît de opulent, „este reductibil la un cifru lingvistic şi se închide în el”. Formulă un pic rigidă, însă doar aparent, deoarece sub grimasa-i încruntată se poate citi (se citeşte efectiv în paginile cărţii) o abordare sensibilă a materiei, o deschidere spre esteticul astfel întîmpinat cu o reverenţă protocolară. În fapt, condeiul lui Mihai Zamfir nu se încurcă în formalisme, nu eşuează în sicitate. Ca romancier, autorul înţelege prea bine că fiecare dintre creatorii pe care-i conspectează „au fost oameni vii, de obicei personalităţi puternice şi în orice caz inconfundabile”. Şi nu greşeşte afirmînd că suita lor de portrete „s-a transformat într-un fel de roman (postmodern, fireşte!), avînd 36 de personaje principale”. Paradigma călinesciană nu e străină de o asemenea modalitate. Un suflu existenţial pătrunde frecvent în text, spulberînd praful clişeelor, al limbajului didacticist ori scientizant de pe suprafaţa operelor, proiectînd pe ele imaginea omenească a celor ce le-au produs, într-o atmosferă de comuniune biografic-critică. Metodologul (fie şi lipsit de scorţoşenie) nu rezistă ispitei de a-şi urmări eroii aventurii sui generis pe care o presupune istoria în cauză, aşa cum apar în marginea textelor ori chiar prin intermediul acestora. Romancierul aplică definiţii ultraconcentrate, aidoma unor mărci, sub numele lor, cu un tremolo savuros: Nicolae Filimon, „Un Balzac rătăcit în Bucureşti”; Constantin Dobrogeanu- Gherea, „Marxistul domesticit”; Ioan Slavici, „Prozatorul Biedermeier”; Delavrancea, „Complexatul avocat de succes”; Dimitrie Anghel, „«În căutarea timpului pierdut» – avant la lettre”. Urmează numeroase enclave moraliste, nelipsite de elogii şi probozeli retrospective. Ion Codru Drăguşanu e aşezat sub semnul lui Rastignac şi nu numai, căci, obligat de „căderile” existenţiale ale românului, „Balzac deviază (…) spre Murger, Scenes de la vie de boheme”. Stilisticianul operează o oportună adaptare a conceptului d-sale fundamental, virînd spre „stilul de existenţă”. Opera lui Hogaş „reprezintă o colecţie de mărturii ale mizantropiei transformate în stil de existenţă”. Mai înainte, „Odobescu a creat pe cont propriu o variantă a stilului junimist”. Ambiţia ieşită din ordinar a Maiorescului, pornind de la o precocitate „aproape maladivă”, „mizează doar pe forţa intelectului şi de aceea intră de tînăr în masonerie, adică în forma de organizare umană care îi împacă propensiunea elitistă cu refuzul oricărei transcendenţe”. Fişa umană a lui Caragiale e de tot întunecată: „Unicul ideal pentru care acest scriitor a crezut că merită să se sacrifice l-a reprezentat propria-i artă”. Despovărat de obligaţia unei expuneri pedante a materiei, Mihai Zamfir îi tratează pe protagoniştii acesteia cu o largheţe inspirată de cea a producătorului de epos propriu. Îi include în caracterologii, îi disociază cu o prospeţime a umorii critice extrem de favorabilă, în fond, întreprinderii de o asemenea factură. Unele sentinţe sunt zdrobitoare. Literatura lui Hasdeu ar surprinde azi prin „inconsistenţa” sa, Delavrancea ar fi „interesant” doar cînd se revendică de la „mahalaua natală”. Altele, magnanime, propun reabilitări categorice, bunăoară în cazul lui Asachi şi mai cu seamă în cel al lui Slavici. Nu este evitat nici enunţul „splendid ca o ironie”: „A sosit, poate, momentul ca exegeţi lipsiţi de geniu să aprecieze cu luciditate figura lui Hasdeu şi să-i măsoare exact dimensiunile”. Alonja romanescă îi acordă lui Mihai Zamfir dreptul ca, în raportul cu pretenţioasele nume literare, să se comporte într-o salutară manieră personală. Aşteptăm cu mare nerăbdare volumul următor al operei, „probă de foc” a acesteia întrucît va descinde în contemporaneitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara