Domnule Alexandru Vlad, v-aţi născut în Suceag, judeţul Cluj. Şia lăsat amprenta, cumva, asupra biografiei dvs. literare, asupra memoriei afective, asupra prozei – peisajul natal? Cum se manifestă, în proza dvs. relaţia dintre cadrul natural/ social şi personaj?
Eh, lucrurile au fost mult mai complicate, încă de la naştere, ca să zic aşa. M-am născut la Suceag, în casa tatălui meu, care s-a dus cu bicicleta să mă declare, dar la câteva săptămâni după aceea mama mea se interna la Cluj într-un spital în care avea să rămână luni de zile. Cei ai casei munceau pare-se pe rupte, aşa că eu am fost dus de o mătuşă la bunica după mamă. Alt sat la vreo cincisprezece kilometri. Aici aveam să copilăresc, aici aveam să-mi fac şcoala generală. Când s-a întors mama, familia nu s-a mai refăcut (îmi amintesc vag tentativele tatii de-a ne recupera). Bunica păţise la vremea ei cam acelaşi lucru, în casă nu erau decât femei, colectivizarea avea să le lase fără proprietate. Am fost alăptat cu lapte de bivoliţă. Vremurile erau grele, dar eu am amintirea unei copilării fericite. Una liberă. Cu acest statut nu aveam prea mare prestigiu între copii satului, dar natura era ceva mai democrată, începea de la spatele casei şi mergea până la pădure. Mama era funcţionară rurală în alte sate şi venea când putea să mă vadă, iar eu eram un fel de orfan care a prins devreme gustul libertăţii. Aşa am apărut eu pe lume, ca un personaj din Dickens. Un roman întreg, nu mai pot să insist la acest răspuns. Multe din personajele mele au acest statut social incert.

Cum aţi deprins arta cititului şi, mai ales, pe cea a scrisului? Cînd şi cum aţi simţit nevoia de a scrie? Care au fost cele mai importante etape ale formării dvs. literare? Aţi avut maeştri? Care sunt scriitorii (români şi străini) de care v-aţi simţit sau vă simţiţi atras?
Mătuşa fiind învăţătoare, am învăţat să citesc pe la cinci ani, acasă. Înainte de-a fi elev în clasa întâia (la aceeaşi mătuşă) citisem deja Abecedarul (I şi II) şi trecusem la „Traista cu poveşti”. Clasele erau comasate, a-ntâia cu a treia şi a doua cu a patra şi ca să nu mă plictisesc activam cu clasa mai mare. Am atacat biblioteca şcolii, care conţinea bibliografie şcolară, şi apoi biblioteca sătească doldora de literatură proletcultistă, românească şi sovietică. Am devorat şi câţiva clasici, cărţi science-fiction sovietice (care erau bune). Jules Verne, Feval sau Dumas nu prea erau, aceştia se vindeau pe sub mână la oraş. Bunica îmi rupea cărţile de câte ori mă prindea în fundul grădinii, citind. Ca să nu devin leneş. De primăvara până toamna dormeam în fân, în podul şurii, şi hoinăream pe câmp şi în pădure. Inclusiv iarna. Pe vremea aceea natura nu era poluată, ploua în fiecare zi şi ningea în fiecare iarnă, în pârâu era apă, pescuiam şi mă scăldam. Apoi iarăşi citeam. Cu scrisul a fost mai greu, trebuia să reiau pagini întregi la caligrafie, mai luam şi câte-o scatoalcă. Mătuşa nu glumea. Spre uimirea mea, în cărţile pe care le citeam întâlneam trăiri pe care le încercasem. O revelaţie. Apoi am încercat să mi le exprim singur, fără context sau chiar fără cuvinte. Mai era un pas. Fascinantă experienţă. Versurile provoacă stări emoţionale. Stările emoţionale se cer formulate. Rima era un subtil element muzical care transforma expresia în emoţie. Cred că aşa începe la fiecare şi dacă are înclinaţii începe să funcţioneze. Încurajatori şi admiratori se găsesc de la bun început. O primă etapă a fost mimetică, a doua dorinţa de ami exprima stările, a treia cea de a crea cu adevărat. Maeştrii aveau să apară tot timpul, s-au înlocuit. De poezie m-am lepădat repede, dar am citit-o mulţi ani pasionat. Şi astăzi – poeţi irlandezi. În proză m-a fascinat V. Voiculescu, cu textele apărute prima oară în revista „Steaua”, pe care o furam din colecţia şcolii şi-o duceam discret înapoi după câteva zile ca să iau alta. A mai fost Slavici (Moara cu noroc), Camil Petrescu, apoi am sărit direct la maeştrii străini. Citeam tot, sovietici (Bek, Kataev, Simionov, Bubenov), clasici ruşi, Hugo, Jack London (Opere!) – romancierul, Sadoveanu în ediţia de opere îngrijită de autor, Dickens. Apoi americanii – Hemingway, Steinbeck. La oraş au urmat Faulkner, Salinger, Updike, grupul 27, grupul 47. Apoi m-am întors la Graham Greene şi Joseph Conrad. Mă opresc aici, dar au fost mult mai mulţi (B. Shaw, O. Henry etc., etc.), descopeream literatura de raftul al doilea (adevăratele delicatese), am încercat să citesc tot – ceea ce în comunism părea posibil. Apoi am descoperit eseistica de artă, altă pasiune, lecturile în englezeşte...

De ce scrieţi? Cînd, cum, cât scrieţi? Aveţi tabieturi ale scrisului?
Spuneam că am început să scriu când mi-am descoperit sentimentele în textele altora. Nu asta ni se întâmplă la toţi? Acum scriu ca să fac dintr-un lucru care nu există (decât în intenţiile mele, vagi la început) un lucru care există: o carte pe care s-o poată citi şi judeca toţi. Am visat să fiu scriitor, după ce mi-a trecut ideea să mă fac aviator (aveam să întâlnesc aviatorul care voiam să fiu în Zbor de noapte de Saint Exupery). Mai credeam că dacă eşti perfecţionist devii clasic. Nu recomand nimănui această idee. Ani de zile am scris seara, pentru că eram la serviciu dimineaţa. Se întâmplau şi miracole – scriam o proză întreagă în cafenea, sau cumpăram un caiet şi mă retrăgeam în Biblioteca Centrală, unde scriam primul draft. Acum scriu la ţară, la masa din curte. Mă mulţumesc cu o pagină şi jumătate pe zi. Şi cu notele pe care le transcriu permanent. Fac schiţe, scheme, le respect sau le modific, mă cramponez de ele, mă împiedic de ele, le abandonez şi scriu victorios două pagini şi jumătate pe care nu mai pot să le arunc şi le găsesc loc în schemă, pe care o refac. Refac în calculator, dar când dau de greu scriu cu tuş negru pe hârtie cu pătrăţele, un text mărunt şi compact. Scriu mărunt pe hârtie cu pătrăţele – să fii economicos cu hârtia e o virtute stilistică.

Ceea ce frapează pe un cititor al biografiei dvs. este diversitatea şi pitorescul ei. După studiile universitare la Cluj-Napoca (română-engleză) aţi fost anticar, galerist la UAP, dactilograf, redactor la revista „Steaua”, dar aţi avut şi alte ocupaţii ocazionale (remizier la o echipă de fotbal, muncitor necalificat pe unele şantiere, proiecţionist la un cinematograf sătesc, bibliotecar). Se regăsesc, în romanele dvs., aceste medii, meserii, tipuri umane diverse?
La o întrebare lungă voi veni cu un răspuns scurt. A trebuit permanent să trăiesc din ceva, să- mi cumpăr pantaloni, să am bani de cărţi şi de cafele. Să întreţin visul, să desfid banalitatea comunistă. Nu puteam avea nici un fel de sprijin de acasă. O istorie a locurilor prin care am dormit ar fi chiar mai spectaculoasă. Într-un fel totul se regăseşte în texte, deşi au existat întotdeauna lucruri pe care le-am păstrat pentru mine, ca să am şi biografie. Am învăţat cu timpul şi experienţa un truc: dacă nu ai destulă fantezie, sau nu ţii neapărat să ai, preferi să fii convingător, ajunge uneori să ştergi graniţa dintre realitate şi ficţiune, să decupezi cu şart.

Aţi debutat cu un volum de nuvele, Aripa grifonului. În ce împrejurări s-a produs acest debut, cum a fost receptat volumul, ce sentimente aveţi, acum, faţă de această primă carte?
Ar fi trebuit să debutez la Cluj, prin 1974-75, la Dacia, dar n-am ajuns niciodată în planul editorial. La Cluj jocurile erau făcute, Clujul avea scriitori destui. Să debutezi la Cluj deveneai suspect că urmăreşti post la Tribuna. După un stagiu inutil mi-am retras volumul şi l-am depus la Cartea Românească (după o tentativă la Albatros, dar Sântimbreanu mi-a spus că aici e concurs şi are socotelile lui). Apărusem deja cu o proză în România literară, prezentată elogios de Constantin Ţoiu, publicam în „Steaua”, „Vatra”, „Amfiteatru”. M. Iorgulescu a făcut un referat, a scos nişte piese ca să fie pentru următorul volum. Am debutat astfel în 1980 la Cartea Românească, am luat premiul de debut odată cu Mircea Cărtărescu. Refăcusem toate textele în vederea apariţiei, dar au apărut tot în prima variantă, dintr-o greşeală de comunicare – cum s-ar spune astăzi. N-am citit niciodată această carte, iar când am vrut să aleg din piese, pentru o antologie, am renunţat – nu le-am mai putut suporta.

Într-un Discurs inocent despre proza scurtă, publicat în „Echinox” în 1980, notaţi următoarele: „A scrie proză scurtă este ca o aterizare cu paraşuta la punct fix – admite o toleranţă limitată.” Vă menţineţi opinia, acum? Care mai e, azi, starea prozei (scurte)?
Aveam păreri foarte clare despre proza scurtă. Acum nu îmi mai sunt foarte clare, acum ştiu că se admite orice excepţie. Care e starea prozei scurte? Criticii nu sunt prea entuziasmaţi la un volum de proză scurtă – pun şi ei osul la marele roman românesc. Pe urmă proza scurtă e genul care trăieşte în reviste, e menită revistelor (săptămânale, lunare, semestriale), ea ajunge în volume aşa cum ajung legile în colecţiile de legi. Asta s-a întâmplat în toate literaturile bogate în acest gen. Avem noi astfel de reviste? Nu avem un astfel de fenomen statornic, deci starea prozei scurte decurge cu totul din această situaţie.

Sunteţi şi un traducător destul de asiduu. Aţi tradus din Joseph Conrad, Graham Greene, Henry Miller, W. H. Hudson sau John Banville. Cum percepeţi actul traducerii? Ce încercaţi să redaţi în transpunerea dvs., cu deosebire, dintr-o operă străină – spiritul sau litera textului? Este traducerea fidelitate sau trădare?
A exprima acelaşi lucru în altă limbă – aceasta e definiţia traducerii pentru mine. Să zicem că Graham Greene ar fi scris în româneşte, care era cuvântul, care era fraza, cum ar fi evoluat textul? Am tradus cărţi pe care mi-aş fi dorit să le scriu eu (nu zic că aş fi putut), poate cu excepţia lui Henry Miller. Intri „sub pielea” autorului, eşti ca un falsificator de tablouri. Traducerea cere o empatie specială, una profesionistă, care să ducă până la rescrierea textului în limba ta.

Romanul Ploile amare, „un roman masiv, de anvergură, bogat în registre stilistice, descripţii, personaje şi subtilităţi de analiză, o carte lentă şi copleşitoare” (Adina Diniţoiu), a consolidat statutul dvs. artistic, fiind recompensat cu premii importante. Cum aţi scris acest roman? Ce a însemnat el pentru dvs.? Consideraţi că a fost corect evaluat de critica literară? Care e romanul dvs. la care ţineţi cel mai mult? De ce?
A fost bine primit de critică, cronicarii au fost serioşi, unii chiar admirativi, deşi nu de la mine se aştepta acest roman. Polirom n-a fost interesat, de exemplu, la o tatonare.
Există prozatorii zilei, de la care se aşteaptă totul. Niciodată nu trebuie să aştepţi ceva de la critici, ei sunt atenţi şi liberi. De altfel, mă consider un destin de excepţie: am supravieţuit în literatură (şi dacă supravieţuieşti destul, lumea începe să-ţi spună maestre) fără să scrie despre mine la debut Laurenţiu Ulici şi fără să scrie vreodată despre mine Nicolae Manolescu, fără să mă bage prea mult în seamă Daniel Cristea- Enache. Repere considerate obligatorii. So how should I presume?
Ploile amare a fost un proiect mai vechi, încă de pe vremea comunismului voiam să fac o parabolă deşteaptă la acele vremuri. Realitatea transcrisă dă însă o tautologie la lectură. Şi apoi stilistica, acea stilistică a ascunderii adevărurilor sub cuvinte m-a exasperat. După câţiva ani de scris pentru ziare stilistica mea s-a schimbat şi merita să încerc din nou. L-am scris aşa cum cineva ar desena un cerc uriaş în natură şi ar avea mari emoţii dacă se întregeşte sau nu. E ca şi cum ai dirija un cor, trebuie să fii atent ca toate vocile să participe. Toate personajele secundare şi-au împlinit destinul de personaj, n-au trecut doar prin faţa geamului. Ţin parcă mai mult la Curcubeul dublu, pentru că acesta ascunde un autoportret, făcut după tehnica colajului, dar un autoportret.

Ce este, de fapt, un prozator, în viziunea dvs.? Un povestitor? Un creator de lumi ficţionale? Un experimentator de noi viziuni artistice?
Ce să fie un prozator, ce să fie? De toate, uneori în acelaşi demers, alteori primează una din acestea. Dă o alternativă la realitate. Important este ca să aibă o voce şi o viziune asupra lumii, cum au întotdeauna cei mari.

Cum vedeţi, astăzi, condiţia scriitorului? Ce rol are, în existenţa dvs. artistică, socialul?
Am constatat, după o viaţă, că existenţa artistică nu scuteşte de social. Odată constatând asta, am hotărât să nu-l menajez nici eu prea mult. Să-l ficţionalizez. Oricum, trebuie să-i fac faţă zi de zi. Cât despre condiţia scriitorului, aceasta tinde să devină azi, la noi, o parodie a ceea ar trebui să fie, sau chiar a ceea ce a fost. Editurile nu plătesc autorii, librăriile nu plătesc editorilor, editorii nu plătesc uneori tipografiile, cititorii (mai ales aceştia) n-au destui bani să cumpere mai mult, sau tot ce şi-ar dori. Sociologii pot spune mai multe.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care e raportul optim dintre scriitor şi cititor, dintre lectură şi scriitură? Există un cititor „ideal”?
Spuneam c-am citit foarte mult, de copil. Lista lecturilor ar arăta ca registrul inventar al unei biblioteci (şi tot atât de amestecată). Am citit vicios, ca aceia cu minus de fantezie. Lectura e cea mai interactivă dintre aventurile culturale, ne dezvoltă imaginarul, iar televiziunea ni-l îngustează. Acum citesc puţin, recitesc, nu mai citesc ca să-mi petrec timpul. Şi constat că, minune, sugestiile literare vin şi din realitate. Aproape că regret că n-am ştiut asta mai devreme.

De ce vă place o anumită carte? Ce vă atrage la un roman? Cum vi se pare România reală? Dar România ficţională (aceea confecţionată din ficţiunile literaturii sau din construcţiile manipulatorii ale mass-media)?
Înainte de-a cunoaşte întregul, apreciez fragmentul. Ca un croitor care admiră materialul înainte dea aprecia croiala. Ce apreciez cel mai mult la un roman ţine însă de domeniul transcendenţei. România reală, cea de azi, nu-mi place prea mult. Politicul nu şi-a îndeplinit funcţia. Cea ficţională este un subtil semnal de alarmă. Cât despre manipulare, aceasta încearcă să transforme o minciună în necesitate obiectivă, cu rezultate întotdeauna păguboase.

De unde provine substanţa romanelor dvs.? Din viaţă, din cărţi, din experienţe trăite, din reveriile imaginarului? Cât anume este experienţă biografică şi cât este experienţă livrescă sau imaginară în romanele dvs.?
Mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să-mi pun nici măcar eu această întrebare. Să nu fac radiografia unui miracol. Ideea iniţială este o mică revelaţie, conţine în ea totul, ca o celulă ADN. Nu-i de mirare că i se mai spune şi inspiraţie. Trebuie s-o veghezi ca pe un germene, apoi ca pe o plantă, apoi ca pe o arborescenţă, şi acestei plante până la urmă îi dai un nume. Am preferat această metaforă pentru că este mai aproape de adevăr decât orice aserţiune tehnică. Experimentul nu trebuie să compromită demersul romanesc, ci să-l evidenţieze. Se aplică principiul lui Occam.

Cum vi se pare literatura de azi? Care dintre prozatorii contemporani ar putea intra în arena europeană a valorilor literare, eventual cu şanse de afirmare?
Nu ţin să fiu la zi cu literatura de astăzi, nici n-aş putea, citesc autorii sau cărţile de care se vorbeşte mai mult. Nu ţin să am o imagine exhaustivă, la ce mi-ar folosi? Autorul român trebuie să se hotărască dacă vrea să câştige interesul criticului sau al cititorului străin. Prin critic nu ajungi totdeauna la cititori, sau nu la mulţi. Aşa cum sunt organizate traducerile nu ştiu dacă nu cumva se alimentează o formă fără fond. Dacă cititorii occidentali ar fi să aleagă ei, lista de traduceri ar fi, probabil, alta.

Care sunt proiectele dvs. literare?
Lucrez la un roman, despre care prefer deocamdată să nu vorbesc. Sunt oarecum blocat şi sper să nu fiu în situaţia ca ambiţiile să-mi depăşească talentul. Marele meu proiect a fost întotdeauna tentaţia să scot un roman sub pseudonim, adică să mă mai nasc o dată, criticii să aibă satisfacţia c-a apărut tânărul autor salvator. Născut matur. Sigur că nu mi s-ar ierta, nu de asta n-o fac, ci pentru că nu mă pot abţine să ţin textele cu străşnicie secrete, ca să nu pot fi deconspirat.