Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Alexandru Protopopescu de Alex. Ştefănescu

Şi ca poet, şi ca eseist, Alexandru Protopescu îşi derutează cititorii, fiind, câteodată în cuprinsul aceleiaşi fraze, popular şi academic, frust şi sofisticat, grav şi ironic. Îi place să spună lucrurilor pe nume, într-un stil pitoresc, de Păcală, dar şi să facă demonstraţii savante într-un limbaj sofisticat. Este un timid care bravează, un prinţ în haine de cerşetor, iar uneori un prinţ în haine de prinţ.
           
Dacă nu şi-ar fi cheltuit viaţa cu atâta nerăbdare, aşa cum îşi cheltuieşte un copil banii într-un parc de distracţii, ar fi putut ajunge un mare scriitor. S-a născut la 30 august 1942 la Fălticeni, ca fiu al unui bărbat în vârstă. La optsprezece ani a debutat cu versuri în Iaşul literar. Între 1960-1965 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. După terminarea facultăţii, a fost preparator la Institutul Pedagogic din Constanţa (1965- 1967), redactor la revista Tomis (1967-1974), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Constanţa (1974-1976), apoi, timp de câţiva ani, profesor de liceu.
          
A publicat volumul de versuri Exilul imaginar � Buc., EPL, 1968), culegerea de eseuri Volumul şi esenţa (Buc., Em., 1972) şi lucrarea cu care a obţinut titlul de doctor în filologie, Romanul psihologic românesc (Buc., Em., 1978). Aceste cărţi sunt, astăzi, aproape de negăsit.
          
Ca redactor la revista Tomis s-a remarcat realizând un dialog - sub formă de serial - cu Cornel Regman. Exact când devenise o mică vedetă, autorităţile locale au găsit de cuviinţă să-l îndepărteze din redacţie. Înzestrat cu o inteligenţă strălucită, dar mereu imatur, capricios, incapabil să lupte cu viaţa, Alexandru Protopescu s-a descurajat, a început să bea şi a decăzut repede. A îmbătrânit în trei ani cât alţii în treizeci, şi-a lăsat barbă, s-a angajat într-o periculoasă viaţă boemă. După 1989 putea fi văzut prin Bucureşti în anturajul cerşetorilor şi al copiilor străzii. A murit la 20 octombrie 1994.
          
Volumul de versuri Exilul imaginar este intitulat astfel în amintirea lui Ovidiu, în care autorul, inaderent la peisajul geografic şi moral al Constanţei, vedea, fără îndoială, un precursor. Dacă nu ar fi existat cenzura, cuvântul imaginar, probabil, ar fi lipsit.
          
Poemele sunt scrise exclusiv la persoana întâi singular, dintr-o dorinţă adolescentină de separare sfidătoare a eului de întreaga lume. Prospeţimea senzaţiilor şi modul operativ de exprimare amintesc de Nicolae Labiş, iar spiritul contestatar plin de graţie, bravada, plânsul melodios îl anticipă pe Mircea Dinescu (care îşi va face apariţia în literatura română peste doi ani):
          
"Acum se bat la maşină poeziile mele/ Şi toate dactilografele tinere visează,/ Eu mă întorc bătrân călcând pe pământ/ Umbra unui rootitor băiat în ipostază.// Acum urăsc puţin înfăţişarea pe care-o port,/ Desenu-absurd şi vechi de pe sacou/ Şi-n somn ating fereastra părintească de susţinere,/ Cu chipul iluzoriu de erou.../ Mă trage luna-n munţii mei să mă ridic,/ Nu mă potrivesc cu oamenii de lângă mare,/ Nu mă potrivesc cu viclenia de a prinde peşti/ Fiindcă nu mă potrivesc cu nimic.// Ajung acasă singur în crucea dimineţii,/ Zărind cum ard pe faţa pământului bostanii,/ Dar nu pot adormi, cobor în curte/ Şi prind sticleţi cu vălul de mireasă-al mamii..." ( Întoarcerea).
          
Stilul fantezist şi ironic apropie uneori primejdios de mult această poezie de poezia lui Marin Sorescu:
          
"E mare nervozitate în toate secretariatele,/ N-am adus încă pozele 6/9 să mi se/ Întocmească pentru viaţă certificatele,/ Pe baza mediei dintre adevăruri şi vise./.../Curând am să ajung în culmea bărbăţiei,/ Pot să adăpostesc pământul dacă plouă.../ - Tovarăşă secretară, e imposibil să intru/ În trei fotografii 6/9..." (Fotografiile).
          
În esenţă, însă, poezia lui Alexandru Protopopescu nu este soresciană. Ea se înscrie într-o direcţie neoromantică, neînregistrată şi neomologată până în prezent de exegeţi (deşi are reprezentanţi iluştri, printre care se numără nu numai Nicolae Labiş şi Mircea Dinescu, ci şi Adrian Păunescu, Mircea Cărtărescu ş. a.). Dramatică şi uşor teatrală, plină de farmec, poate fi recitată pe scenă şi are şanse să fie aplaudată:
          
"Eu care mişc în toamnă această apă fumurie,/ De o voinţă oarbă adus şi-ntunecat/ La paznicul de lacuri noaptea sub fereastră,/ Visez o flacără la gura puştii de vânat.// Afară viscolu-mi smuceşte din pripoane barca,/ Păzeşte-o, Doamne, răstignită de pământ,/ Să se trezească dimineaţa şi să plece/ Copilul roş’ pe care-l port în gând./ Încolo nu mai are importanţă/ Deliru-acesta înstelat venind,/ Eu voi muri în pata de lumină/ Pe care-o lasă luna răsărind." (Adaos).
          
În mod curios, în volumul Scriitori tineri contemporani, 1978, Mircea Iorgulescu consideră versurile din Exil imaginar - trezind bănuiala că nu le-a citit - "prozaic reflexive".
          
Alexandru Protopopescu însuşi a tratat ca pe un accident acest debut cu o carte de versuri şi s-a consacrat ulterior cu fervoare criticii literare, atras în special de comentarea producţiei editoriale curente. Recitite azi, cronicile sale din revista Tomis îl prezintă ca pe un răsfăţat al scrisului şi ca pe un teribilist căruia nu i se potriveşte să dea verdicte. Afecţiunea sau aversiunea, exuberanţa sau scepticismul se amestecă mereu în evaluarea literaturii şi provoacă seisme în plan axiologic.
          
În eseuri, în schimb, Alexandru Protopescu face dovada unui spirit analitic fin, uneori sclipitor, şi a unei imaginaţii critice somptuoase. Este interesant de observat că în procesul de interpretare a unei opere literare el se lasă absorbit de descifrarea textului, tratându-l ca pe o inscripţie hieroglifică. De multe ori, întreaga construcţie critică se bazează pe câteva "indicii" incerte şi contestabile, ceea ce o face să semene cu un castel de nisip, gata să se năruie la prima atingere. Şi totuşi, arhitectura de idei are fast şi îl încântă pe cititor.
          
Revista constănţeană a găzduit şi o suită de dialoguri între Cornel Regman şi Alexandru Protopopescu (incluse ulterior în volumul lui Cornel Regman, Colocvial, din 1976). Aceste dialoguri tratează diverse "probleme" literare - Moment Eugen Jebeleanu, Semne noi de lirism, Nu numai crini pentru Ileana Mălăncioiu... etc. -, însă nu pentru a le "rezolva", ci pentru a oferi publicului un fel de scenete critice cu două personaje: unul neîncrezător şi ursuz, iar celălalt - Alexandru Protopopescu - ceremonios, aristocratic, cu neaşteptate întorsături de frază ştrengăreşti.
          
O parte dintre foiletoanele şi eseurile din Tomis au fost reluate în Volumul şi esenţa, 1973, care mai conţine, printre altele, un studiu, scris cu o surprinzătoare competenţă, închinat primului "roman" românesc: Istoria ieroglifică - în doaîsprădzece părţi împărţită aşijderea cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură cu scară, a numerelor dezvăluitoare, iară la sfârşit cu a numerelor streine tâlcuitoare de Dimitrie Cantemir.
          
Monografia-eseu Romanul psihologic românesc, 1978, oferă imaginea efortului eroic făcut de un copil teribil al criticii literare româneşti de a elabora o teză de doctorat. În cuprinsul ei sunt cercetate, mult mai sistematic decât în alte scrieri ale autorului, dar cu aceeaşi fantezie în materie de interpretare, toate realizările importante ale genului, de la începutul secolului douăzeci şi până la cel de-al doilea război mondial. Luând în discuţie romane despre care am fi fost înclinaţi să credem că nu mai pot oferi nimic nou criticii, Alexandru Protopescu emite ipoteze îndrăzneţe şi seducătoare, fără a se abate însă nici un moment de la îndeplinirea obligaţiei de a judeca totul din perspectiva tehnicii de analiză psihologică folosite de scriitor. Se fac şi numeroase digresiuni, dar ele contribuie la detalierea aceleiaşi teme critice. Autori importanţi ai literaturii române interbelice, ca Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Gib Mihăescu, Mircea Eliade, M. Blecher, devin subiectele unor scurte, dar serioase exegeze. Totodată, sunt valorificate ideile multora dintre criticii şi istoricii literari ai epocii - de la G. Ibrăileanu la G. Călinescu - cu care Alexandru Protopopescu întreţine nu raporturi de preţuire obsecvioasă, ci relaţii fireşti, degajate, apărând ca un redutabil interlocutor al lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara