Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
ALEXANDRU PALEOLOGU de Alex. Ştefănescu




Seninătatea ca operă

CÂnd si-a făcut aparitia, parcă din neant, în viata noastră literară, Alexandru Paleologu, în vârstă de cincizeci si unu de ani, nu numai că era un intelectual format (despre formarea căruia nimeni nu stia pe atunci nimic), dar avea o seninătate care, în epocă, mai putea fi întâlnită la putini oameni de cultură (de exemplu, la Constantin Noica). Îti venea să crezi că nou-venitul dusese până atunci o viată linistită, lipsită de griji, combinând lejer studiul în bibliotecă, mersul la cafenea si călătoriile la Paris. Abia mai târziu contemporanii au aflat ce dramatică era, de fapt, acea seninătate (de altfel, ca si în cazul lui Constantin Noica). Ea nu tinea de noroc, ci reprezenta o operă. Alexandru Paleologu si-o construise, folosindu-si în acest scop educatia, inteligenta si cultura.
Seninătatea, asa cum o practică si afisează Alexandru Paleologu, este o formă de eroism a clasei burgheze, opusă eroismului primitiv, patetic si lacrimogen.

Plăcerea lecturii

Prima carte a lui Alexandru Paleologu, Spiritul si litera, publicată în 1970, cuprinde studii despre I.L. Caragiale, Eugen Ionescu, Lucian Blaga, Heinar Kipphardt, Camil Petrescu, Alexandru Philippide, G. Călinescu si altii. Studiile sunt digresive si se transformă adeseori în eseuri. Autorul se complace, atunci când scrie, într-o dezordine aristocratică. În loc să-si ia o morgă de savant, el îsi etalează voluptatea si răsfătul de cititor. De altfel, în repetate rânduri, solidar cu Gide, literatul român defineste epicureic profesia de cititor: "căutarea în cărti a unui aliment pentru spirit si sensibilitate si nevoia de a împărtăsi altora satisfactiile găsite. Toti cei care suferim de boala literaturii, manie mai putin inofensivă decât altele si de o impunitate doar relativă, cunoastem această nevoie; lectura nu e numai un viciu solitar; ca orice mare voluptate, se cere împărtăsită".
Eseistul îl cucereste pe cititor si prin eruditia sa lenesă, prin luxul pe care si-l îngăduie de a trece capricios de la un scriitor faimos la unul obscur, de la o carte din secolul luminilor la una de dată recentă, de la o idee gravă la una frivolă. Această rătăcire imprevizibilă, departe de a produce un galimatias, se constituie într-un spectacol coerent si de bun-gust. Alexandru Paleologu - ar spune G. Călinescu - "bate câmpii cu gratie".

Întoarcerea la adevărurile elementare
A doua carte a lui Alexandru Paleologu, mai bună decât prima si, de altfel, si decât cele care vor urma, are titlul (bine găsit, o adevărată deviză în lupta cu vulgaritatea "nonconformismului" la modă în epocă, dar si cu întelegerea conventională a bunului-simt) Bunul-simt ca paradox. Considerabil lărgită, aria pretextelor cuprinde acum, alături de diverse aspecte literare, elemente de morală, politică, istorie, religie, folclor, metafizică etc. Eteroclită prin pretexte, culegerea este, în schimb, armonios unitară prin perspectivă si prin mobilul didactic asumat de autor.

În consonantă cu titlul, Alexandru Paleologu urmăreste restaurarea si reacreditarea unor adevăruri elementare, împotriva oricărei forme de dogmatism. El dărâmă cu nonsalantă, ca din greseală, false monumente, obturatoare ale orizontului, care s-au clădit în timp prin preluări necritice ale unor idei, prin stratificări si pietrificări periodice.

De o remarcabilă eficacitate în acest proces de reconsiderare se dovedeste a fi capacitatea de a folosi cultura împotriva unor stereotipii al căror prestigiu cultura însăsi l-a girat. Nu este vorba, deci, de o atitudine a sau anticulturală, de răzvrătirea - Doamne fereste! - a unui barbar împotriva culturii, ci de o apărare a culturii autentice împotriva pseudoculturii.

Plăcerea de a concepe sofisme si de a "esua" în paradoxuri nu este doar plăcere, ci si un mod de a ajunge la adevăr. Alexandru Paleologu este un umanist în acceptia originară a termenului, distantându-se de acei autori care, cu un cinism subtire, construiesc sisteme filosofice stiind de la început că nu vor descoperi nimic, că nu vor face decât o demonstratie de abilitate speculativă.

Mai trebuie spus că rationamentele sale urmăresc fără exceptie revelarea esentialului, chiar dacă faptele de la care pleacă aceste rationamente sunt sau par periferice. Insolita "democratie" a fenomenelor supuse observatiei, capacitatea de a sesiza pretutindeni, chiar si în nimicuri, principii universale atestă o vocatie de poet (sau de filosof, pentru că la un moment dat Alexandru Paleologu le identifică).

Tehnica de utilizare a paradoxului

Paradoxul se enuntă adesea chiar în prima frază. Pauza care urmează (nemarcată grafic, dar impusă de însusi ritmul gândirii) reprezintă un moment de stupoare, de suspense, creat de autor pentru a capta integral atentia cititorului. Urmează, de obicei, sustinerea tezei, realizată cu o logică elastică, activă, persuasivă si bazată pe exemple luate din domenii care sunt (sau devin imediat) familiare. Nu lipsesc nici spectaculoasele dezvăluiri etimologice. În sfârsit, pentru ca prejudecata atacată să nu se poată reconstitui, ea este persiflată nemilos, urmărită până în pânzele albe, minimalizată până la anulare.
Iată un exemplu:

"Distractia e o manifestare a setei de cunoastere. Distratul, absorbit de gânduri lăuntrice sau fascinat de spectacolul lumii externe, din care surprinde detalii revelatoare, urmărindu-le cu o curiozitate plină de mirare, e nedisponibil, absent la solicitările imediate, fiind total solicitat de cunoastere. Ceilalti, desteptii, istetii, consideră realitatea gata făcută, cunoscută, clasată; o preiau în bloc, în fond schematic si abstract; trec prin viată fără să bănuiască esentele, percep cu promptitudine tot ce e perceptibil în cifre sau practice combinatii, dar nu stiu nimic sau prea putin despre viată. Numai distratii apercep realul, numai ei stiu să descopere."

Interesant este faptul că afirmatia initială si cea finală, desi perfect tautologice, se deosebesc fundamental. Prima are doar rolul să socheze, să trezească atentia; a doua, substantial îmbogătită, e o idee cu un trecut, verificată si legitimată. Practic, nu prima formulare a paradoxului contează; cine rămâne cu impresia că Alexandru Paleologu face aforisme ca să epateze - de genul: scepticismul generează dogmatism, imitatiile au valoare, don Juan e un ratat în dragoste - a înteles cartea în litera, nu în spiritul ei. Abia ultima formulare, sinteză a unei demonstratii, trebuie retinută.

Profesia lui Alexandru Paleologu

Ce trebuie să-l socotim pe Alexandru Paleologu? Critic literar? Istoric literar? Eseist? Filosof al culturii? Moralist? Memorialist? Orice clasificare de acest fel devine în cazul său meschină si inoperantă. Nu ne putem imagina, decât cu o senzatie de jenă, o carte de vizită pe care ar scrie, să zicem: "Alexandru Paleologu - eseist". (De altfel, nici titlul mult mai impunător de "ambasador al României în Franta" nu s-a dovedit a fi pe măsura personajului, care l-a schimbat cu acela derizoriu-princiar de "ambasador al golanilor".) Dacă ar trebui neapărat să optăm, am putea să-l considerăm pe Alexandru Paleologu critic literar, cu mentiunea: în varianta care s-a configurat, ca o formă de supravietuire spirituală, în timpul lui Ceausescu.
Ar merita să se scrie, cândva, un studiu despre ce ajunsese să însemne critica literară în această ultimă (sau penultimă?) etapă a comunismului românesc (de fapt, a comunismului - neromânesc - din România). Sintagma "critică literară", cu aparenta ei inofensivă, avea menirea să adoarmă vigilenta functionarilor de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste care supervizau planurile de aparitii editoriale. Sub această etichetă se aflau de fapt, adeseori, texte de o mare îndrăzneală a gândirii, unele de-a dreptul subversive (judecând din perspectiva oficialitătii). Ele tineau mai curând de filosofie, sociologie, antropologie si politologie si constituiau un mesaj al elitei intelectuale din România către acea parte a populatiei care avea pregătirea necesară ca să-l descifreze (si eventual să-l transmită si altora). Mai mult decât poezia si proza (care recurgeau la un stil aluziv), "critica literară" (elevată si greu accesibilă, dar explicită) a constituit în anii dictaturii ceausiste o formă de rezistentă spirituală.

Un asemenea "critic literar"a fost în acea perioadă Alexandru Paleologu. Ca si Nicolae Balotă sau Lucian Raicu, ca si Nicolae Manolescu sau Alexandru George, el a făcut mai mult decât critică literară propriu-zisă, si anume operă de educatie intelectuală.

Totul este invers...

Ce s-a putut învăta la scoala lui Alexandru Paleologu? Înainte de toate, o tehnică a eliberării de prejudecăti. În plină "revolutie culturală", scriitorul a relansat - după cum am văzut - paradoxul, făcând la vremea respectivă senzatie si instituind o modă. Alexandru Paleologu a tratat paradoxul într-un mod paradoxal, transformându-l dintr-un artificiu, dintr-o formă de teribilism, dintr-un joc minor al inteligentei într-un mijloc de cunoastere. Până la el, chiar si în viziunea unor profesionisti ai gândirii, neinfluentati de propaganda comunistă, adevărurile esentiale ale lumii în care trăim erau cele de ordinul evidentei, cele susceptibile să obtină mai mult de jumătate din voturi la un eventual scrutin, în timp ce paradoxurile reprezentau doar un (simpatic) scandal al inteligentei, declansat de o minoritate si necesar pentru mentinerea în stare activă a fondului principal, de idei. Alexandru Paleologu a răsturnat această ierarhie, si nu doar teoretic, ci făcând numeroase demonstratii practice, extrem de convingătoare. Cu binecunoscuta sa persuasiune, a inoculat multora microbul unei neîncrederi sistematice în ceea ce pare sigur, garantat de altii, consacrat. Trecuseră multi ani de la instaurarea comunismului si exista, în special pentru tinerele generatii, riscul ca adevărurile oficiale, repetate de mii de ori, la asurzitoarele megafoane ale propagandei comuniste, să fie confundate cu bunul-simt. Treziti-vă! - a clamat, si nu în desert, "criticul literar". Ceea ce începe să vi se pară firesc este fals. Adevăratul bun-simt se recunoaste prin caracterul lui paradoxal, prin contrazicerea evidentei.
Simplificând, s-ar putea spune că mesajul lui Alexandru Paleologu suna astfel: de fapt, totul este invers. Iar acest avertisment însotea, ca un P.S. exasperant, fiecare discurs oficial (prin discurs oficial întelegând nu numai cuvântările lui Ceausescu, ci chiar si opiniile "constructive" ale unor intelectuali de bună credintă, opinii utilizabile de către oficialitate).

Arta de a admira

De la Alexandru Paleologu s-a mai putut învăta ceva important, ceva numai aparent în contradictie cu optiunea pentru paradox, si anume arta de a admira. Cultura oficială, afirmativă într-un mod tiranic, ajunsese să provoace un fel de alergie la valorile traditionale si, până la urmă, la valori în general. Era greu să-l mai citesti cu plăcere pe Vasile Alecsandri, după ce numele lui fusese pronuntat de gura strâmbă a dictatorului comunist de la tribuna unui congres al PCR. Era greu să te mai înfiori la auzul cuvântului "patrie" după ce acelasi cuvânt apăruse în scrierile urât mirositoare ale lui Corneliu Vadim Tudor. Si asa mai departe. În special scriitorii mari, prin însusi faptul de-a fi mari, evocau într-un mod neplăcut ideea de monumentalitate sumbră promovată de regim. În aceste conditii, exista primejdia ca independenta de gândire a multor intelectuali să se manifeste exclusiv prin contestarea valorilor consacrate. Alexandru Paleologu s-a opus inteligent acestei tendinte care reprezenta, în fond, o cedare de teren în favoarea oficialitătii, o abandonare a celor mai de pret bunuri în mâinile adversarului. Si a făcut-o tot deghizat în critic literar, prin publicarea unei pledoarii pentru arta de a admira nu oriunde, ci în revista Era socialistă:
"Ca artă, critica adevărată aceasta este: arta de a admira, arta de a provoca admiratia. Oricât ar părea de ciudat, admiratia nu e la îndemâna oricui, ea pretinde o anumită aptitudine, o anumită educatie si o anumită tehnică; toate acestea împreună intră în conceptul de critică."

Afirmatia, transantă si într-o contradictie flagrantă cu atitudinea demitizatoare a "intelighentiei", a produs la vremea respectivă stupefactie si a trezit chiar o anumită suspiciune, ca o trădare. Dar până la urmă a fost înteleasă corect. admiratia pe care o propunea Alexandru Paleologu era cu totul altceva decât admiratia propovăduită de propagandistii nationalist-comunisti si aceasta pentru că era cu adevărat admiratie - un mod activ (critic!) de receptare a valorilor. Bineînteles că scriitorul nu s-a angajat niciodată într-un duel direct cu propagandistii în cauză, însă, în esentă, sensul demersului său acesta era. Aproape tot ce a scris Alexandru Paleologu în timpul lui Ceausescu (si, într-un fel, ceea ce scrie si azi) a fost (este) o polemică elegantă si necrutătoare cu stupiditatea comunistă.

Iar aceasta, fără să fi fost vorba de un program, ci de o incompatibilitate structurală între seninătatea burgheză a gândirii scriitorului (a "criticului literar") si patetismul visceral al "protipendadei" comuniste.

Prin înzestrarea sa nativă si prin formatie, Alexandru Paleologu are asigurată apartenenta la elita intelectuală a tării. Că este asa a dovedit-o însăsi identificarea sa promptă, ca "dusman al regimului", de către Securitate, care, la scurtă vreme după război, l-a trecut pe lista neagră, l-a urmărit cu tenacitate si l-a întemnitat, grupându-l cu alti eminenti intelectuali. În această privintă, a reperării intelectualilor de mare valoare (fie si în vederea maltratării lor), regimul comunist nu s-a înselat niciodată.

Alex. Stefănescu

REPERE BIOGRAFICE

Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, în Bucuresti, în familia unui avocat (care va fi deputat al PNT în anii 1928-1931 si 1932-1933). A urmat cursurile Liceului "Spiru Haret" si, în continuare, pe cele ale Facultătii de Drept (aceasta din urmă absolvită în 1943).

Referent în Comisia Română pentru Aplicarea Armistitiului (1944-1945), atasat de legatie în Ministerul Regal al Afacerilor Străine (1946-1947), student la Conservator (cu Alice Voinescu profesoară) si apoi la Facultatea de Teatru recent înfiintată (1948), Alexandru Paleologu pare să se fi decis, în sfârsit, pentru cariera de regizor (parcurge trei ani de studiu într-un an, face practică de asistent de regie la Teatrul National si la Teatrul Armatei). În 1949, însă, se răzgândeste brusc, oripilat de ideea că va fi obligat să promoveze în teatru realismul socialist. Renuntă la regie, trece de la ortodoxism la catolicism (sub îndrumarea lui Vladimir Ghica), pentru ca în anii 1950-1951 să se îndepărteze si de catolicism (cuprins, cum singur mărturiseste, de un "spirit dionisiac").

Între 1950-1956, urmărit de Securitate, trăieste ascuns, sub un nume fals, cea mai mare parte din timp la Câmpulung, unde îi cunoaste pe C. Noica si pe N. Steinhardt. C. Noica îl determină să-i aprofundeze pe Platon, Goethe, Kant, Hegel, Heidegger, să-si perfectioneze cunostintele de limba germană, să învete greaca veche.

În 1956, înselat de "dezghetul" ideologic de după moartea lui Stalin, crede că nu mai trebuie să se ascundă si se angajează ca cercetător stiintific la Institutul de Istorie a Artei (sectia de artă medievală), din Bucuresti. În 1959 este arestat si condamnat, din motive politice, la 14 ani de muncă silnică.

Gratiat în 1964, îsi reia munca de cercetător la Institutul de Istorie a Artei (de data aceasta în cadrul sectiei de istorie a teatrului). În 1967 se transferă ca secretar literar la Teatrul "C. Nottara", iar în 1970 la Editura Cartea Românească, în calitate de lector (de aici se va pensiona în 1976).

Cartea de debut, Spiritul si litera, îi apare abia în 1970, la 51 de ani, si este primită cu interes de critica literară. A doua, Bunul-simt ca paradox, 1972, are si mai mare succes, producând o nemaiîntâlnită fervoare intelectuală în mediile literare si artistice si situându-l pe autor, pentru mult timp, în centrul atentiei.

După căderea lui Ceausescu, în scurtul răstimp de entuziasm fată de intelectuali al guvernantilor de atunci, este numit ambasador al României la Paris. De acolo, de la distantă, se solidarizează însă cu manifestantii anticomunisti din Piata Universitătii, pe care Ion Iliescu îi numeste "golani" si este destituit. În acelasi an îi apare la Paris, în limba franceză, volumul intitulat Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor.

Întors în tară, devine membru fondator al Partidului Alianta Civică (1991) si senator (1992). Face furori declarând, în presă, că a acceptat, cu ani în urmă, formal, să colaboreze cu Securitatea, nemaiputând să reziste presiunilor din partea acesteia. Mărturisirea nu numai că nu-l discreditează, dar îl prezintă ca pe un posibil model de franchete si asumare a răspunderii într-o epocă în care fostii securisti si informatori îsi ocultează trecutul.

Trece de la Partidul Aliantei Civice la Partidul National Liberal si, la alegerile din 1996, obtine un loc de senator în Parlament pe listele acestui partid.

Om de modă veche si strălucit reprezentant al spiritului liberal, erudit care nu face paradă de eruditie, orator cu un stil elegant si causeur plin de farmec, Alexandru Paleologu este invitat în perioada postcomunistă la cele mai diverse reuniuni, savante sau mondene, elitiste sau populare. Si peste tot cucereste asistenta, fără efort, fiind pur si simplu el însusi (este vorba însă, bineînteles, de un "el însusi" elaborat si rafinat). Îl contestă numai fostii comunisti si actualii propagandisti ai "corectitudinii politice".

REPERE BIBLIOGRAFICE
CRITICă LITERARă, ESEISTICă. Spiritul si litera, încercări de pseudocritică, Buc., Em., 1970  Bunul-simt ca paradox, Buc., CR, 1972 (ed. a II-a, remaniată de autor, Buc., Vitruviu, 1997)  Simtul practic, Buc., CR, 1974  Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Buc., CR, 1978 (ed. a II-a, Buc., Vitruviu, 1995) Ipoteze de lucru, Buc., CR, 1980  Alchimia existentei, Buc., CR, 1983  Despre lucrurile cu adevărat importante, Iasi, Polirom, 1997.

CONVORBIRI. Souvenirs merveilleux d^un ambassadeur des golans, entretiens réalisés avec Marc Semo et Claire Tréan, Paris, Éditions Balland, 1990 (în rom.: Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Buc., Hum., 1993) Sfidarea memoriei, convorbiri cu Al. Paleologu realizate de Stelian Tănase în perioada aprilie 1988-octombrie 1989, Buc., DU Style, 1996.