Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Alexandru Şafran, marele rabin al Genevei - "Memoria este un act etic, şi etic înseamnă acţiune, înseamnă viitor" de Ion Pop


Personalitatea marelui rabin al Genevei, Alexandre Şafran, este cunoscută şi venerată de multă lume şi de multă vreme. Aflat de mai bine de cincizeci de ani în fruntea comunităţii evreieşti geneveze, D-sa deţine o poziţie eminentă şi în universul studiilor ebraice contemporane, în care s-a impus printr-un număr de opere fundamentale, devenite titluri de referinţă în domeniu, mereu reeditate şi traduse, precum Cabala (1960, cu patru ediţii până în 1988, la casa de editură Payot din Paris, Israel în timp şi spaţiu (Payot, 1980), Înţelepciunea Cabalei, 2. vol., (Paris, Stock, 1986-1987), Schiţă a unei etici religioase iudaice (Paris, Cerf, 1997), Etică iudaică şi modernitate (Paris, Ed. Albin Michel, 1998). Cele trei volume omagiale care i-au fost dedicate până acum (în 1990, de către universităţi din Israel şi, în 1998, de către comunitatea israelită din Geneva) sunt mărturia înaltului respect de care se bucură în egală măsură păstorul spiritual şi savantul. Şi cititorii români au putut face cunoştinţă, în ultimii ani, cu opera sa, graţie editurii bucureştene Hasefer, care a tipărit în traducere cele două cărţi închinate Cabalei şi Schiţa unei etici religioase iudaice, adăugându-le tălmăcirea unui valoros volum de memorii, intitulat sugestiv Un tăciune smuls flăcărilor (care apăruse mai întâi în limba franceză, la Editura Stock, în 1989).
Înainte de a fi ajuns la marea demnitate elveţiană, autorul acestor cărţi a fost însă rabinul-şef al României, Alexandru Şafran. La vârsta de numai 29 de ani, câţi avea în 1940, şi după ce fusese ales rabin al comunităţii din oraşul său natal, Bacău, cu zece ani în urmă, foarte tânărului şef spiritual al numeroasei comunităţi evreieşti din România acelui timp îi fusese dat să se confrunte cu una dintre cele mai tragice perioade din istoria neamului său. A fost, cum se ştie, epoca teribilă şi ruşinoasă a deportărilor din lagărele hitleriste din Polonia, dar şi din Transnistria, vreme de umilinţe şi deznădejde, de luptă îndârjită pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat; şi timp al altor ameninţări, decepţii şi înfrângeri, pe care le-a adus instaurarea regimului comunist şi sovietizarea ţării - sfârşind cu exilul. Rabinul-şef de la Bucureşti a trecut prin toate aceste situaţii ieşite din comun ajutat de o mare putere sufletească şi cu o înţelepciune pe care numai cei drepţi se pot sprijini.
La vârsta patriarhilor, marele rabin Alexandru Şafran se întoarce cu gândul spre anii trăiţi în România, rememorând suferinţe şi momente de mare tensiune în confruntarea cu unii dintre puternicii zilei, dar şi gesturi de profundă înţelegere şi compasiune omenească şi de solidaritate fraternă din partea altora - cum au fost regina-mamă Elena şi regele Mihai I. Din tot ce mărturiseşte şi în dialogul transcris în aceste pagini se învederează însă, dincolo de ecourile istoriei adânc tulburătoare, statornicia unei iubiri neştirbite pentru "ţara de baştină", pentru limba şi cultura ei. Cine l-a auzit rostindu-se despre ele cu ocazia vizitei în ţară din 1997, când i s-au acordat toate înaltele titluri de membru de onoare al Academiei Române, de Doctor honoris causa al Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, de cetăţean de onoare al oraşului Bacău, şi-a putut da seama că în cuvintele sale nu era nimic convenţional. Splendid exprimate, în graiul dulce al moldovenilor noştri şi cu patina, în vorbe, a unor timpuri spre care ne întoarcem cu emoţie şi nostalgie, gândurile sale se comunicau de-a dreptul sufletului. Ecoul lor s-a prelungit şi în scrisoarea de mulţumire adresată Fundaţiei Culturale Române, care i-a acordat marele său premiu pe anul 2000.
Am regăsit cu atât mai mult această emoţie în ora, pe care o pot numi privilegiată, când am fost primit în casa Domnului Alexandru Şafran din Geneva. Şi trebuie să mărturisesc că am avut, în primele clipe, un fel de timiditate aparte, căci mi se întâmpla pentru întâia oară să mă aflu în preajma unei figuri desprinse din marea galerie a rabinilor intraţi de mult în legendă, evocaţi bunăoară în povestirile hasidice din care citisem multe pagini, ca nişte embleme ale Înţelepciunii. Omul care m-a întâmpinat în prag avea înscrise, într-adevăr, în chiar făptura sa fizică, ceva din aura spirituală a înaintaşilor săi, - o luminozitate tandru-învăluitoare, fratern-comunicativă, a unui adevărat om de omenie. În această atmosferă s-a desfăşurat convorbirea noastră, care evocă mai puţin opera cărturarului şi stăruie mai mult asupra experienţei sale umane, de responsabil faţă de destinele unei comunităţi primejduite. Adică momente în care tăria spirituală trebuie să devină temei al acţiunii practice în folosul obştei. Rabinul-şef Alexandru Şafran a avut această forţă şi a ştiut s-o fructifice exemplar, confirmând cu strălucire o tradiţie milenară. Cititorul o va descoperi şi simţi, fără îndoială, în cuvintele înregistrate în aceste pagini. (I.P.)




Aş dori să începem cu câteva amintiri privind anii Dv. de formare intelectuală, culturală, religioasă - primele contacte cu cultura română, cu cultura ebraică, cu cultura lumii...
Întrebarea Dv. mă face să retrăiesc momente în care am luat cunoştinţă de valorile culturale, spirituale, evreieşti şi româneşti... Sunt născut la Bacău; părintele meu era prim-rabinul acestui oraş; el m-a format din punctul de vedere al religiozităţii şi intelectualităţii evreieşti, ebraice. Dar am fost fericit dintru început să resimt în inima mea un fel de simbioză, mai mult decât sinteză, între valorile tradiţionale evreieşti şi valorile culturale româneşti, pe care mi le-am însuşit cu mult drag. Am urmat cursurile liceului Ferdinand din Bacău, şi mare mi-a fost bucuria să aflu că profesorul de limba română l-a felicitat pe tatăl meu pentru succesul deosebit pe care l-am obţinut în această materie. Valorile limbei române, cuprinse în comoara literaturii româneşti, mi-au fost dintotdeauna, din frageda mea copilărie, foarte preţioase. Le retrăiesc şi acum, vorbind cu Dv. şi exprimându-mă în graiul românesc, care-mi este atât de drag...

Care au fost primii scriitori pe care i-aţi citit?
Ca elev de liceu, Ion Creangă, cu limba lui... neaoşă (Râde) a fost cel care m-a impresionat cel mai mult şi care a pătruns în inima mea... Mergând mai departe, ajungeam la scriitorii care erau atunci apreciaţi. Dar scriitorul care a rămas pentru mine expresiunea sublimă nu numai a graiului românesc, dar şi a sufletului românesc, este Mihail Sadoveanu. Am avut cinstea să-l cunosc şi - cum am amintit acuma de curând, în şedinţa Academiei Române - în timpurile de prigoană, când coreligionarii mei au suferit mult, Mihail Sadoveanu se îndeletnicea într-un fel cu totul deosebit, nu numai cu cunoaşterea ci şi cu adâncirea Bibliei (a încercat şi a tradus chiar, în parte, texte din Biblie), aplecându-se mai cu seamă, cu multă dragoste asupra Cântării Cântărilor; m-a invitat ca să vin la el şi m-a rugat să-i spun ce gândesc despre o traducere pe care a făcut-o din Cântarea Cântărilor. E drept, marele Sadoveanu, mânuitor al stilului românesc atât de autentic, nu cunoştea limba ebraică. Traducerea pe care el a făcut-o din Cântarea Cântărilor, a făcut-o după alte traduceri. El avea însă o sensibilitate a lui, care era cu totul aparte, aşa încât şi-a dat seama că unele locuri din traducerile pe care le-a folosit, nu corespundeau cu spiritul Cântării Cântărilor, cu ideile sădite în pământul originar al Cântării Cântărilor, în ebraică, nu se împăcau cu idealul iubirii care se manifesta în Cântarea Cântărilor, - o iubire curată... Am admirat această delicată sensibilitate a marelui Sadoveanu.

Vorbiţi despre Sadoveanu şi despre traducerile din Biblie... L-aţi cunoscut cumva şi pe Gala Galaction, care e şi el un mare traducător al Bibliei?
Gala Galaction a venit de multe ori la mine acasă şi, când se despărţea de mine, avea obiceiul să depuie o sărutare pe fruntea mea... Era o mare figură, foarte impresionantă; a fost un prieten al evreilor, al Ţării Sfinte. Dar în ce priveşte traducerea, domnule profesor, n-aş putea să spun că este perfectă din punctul de vedere al potrivirii acesteia cu autenticitatea originalului ebraic. De altfel, trebuie să vă spun că, în ceea ce priveşte Biblia, începând cu marile traduceri, cu Septuaginta, nu există versiuni care să redea în mod cu totul fidel, nici nu mai spun: exact, textul ebraic. Biblia este opera cea mai tradusă în lume, dar ale cărei traduceri sunt cele mai puţin corecte.

De ce?
Fiindcă limba ebraică este o limbă cu totul deosebită; e limba profeţilor... De pildă, în cuprinsul unui cuvânt eşti în stare să găseşti potenţialităţi diferite de tălmăcire... Este geniul limbii ebraice; este geniul Bibliei... De aceea, îmi permit să spun - şi am şi scris în acest sens - cu multă umilinţă, fără să desconsider importanţa, şi chiar valoarea, marilor traduceri, - că nici o traducere a Bibliei din ebraică nu răspunde autenticităţii originalului... De fapt, originalul ebraic nu e traductibil. Îşi păstrează de-a pururi autenticitatea şi unicitatea lui.

Traducerea trebuie, atunci, să fie şi exegeză, care să pună în evidenţă toate sedimentele limbii, toate nuanţele sensului...
Da, toate nuanţele, fără ca acestea să fie întrucâtva atinse în integralitatea lor. Dumneavoastră, domnule profesor, faceţi traduceri şi scrieţi în limba dumneavoastră, a noastră, românească, şi în limba franceză. Dar vă daţi seama că nici traducerea care se face între limba română şi franceză, care au totuşi rădăcini comune în latinitate, nu e una ideală. Limba ebraică este o limbă a gândirii traduse în acţiune, este o limbă a idealului ce-şi aşteaptă realizarea. Timpul nu ne permite să avem o discuţie mai largă în această privinţă. Să vă dau doar un exemplu... Există în limba ebraică cuvântul keduşa care înseamnă sfinţenie, care simbolizează creştetul religiozităţii, care indică punctul cel mai înalt al moralităţii, însă poţi găsi situaţiuni în care aceeaşi keduşa e transformată în ceea ce este tocmai opus sfinţeniei...

Depinde, desigur, de context...
Bineînţeles... iar traducătorul trebuie să ţină seama de un întreg circuit al sensurilor care traversează fiecare slovă ebraică biblică.

Trecând la o altă chestiune, aş vrea să vă întreb despre un lucru care mi se pare uimitor. Aţi fost ales de foarte tânăr rabin şef al României, la numai douăzeci şi nouă de ani. O vârstă neobişnuită pentru astfel de funcţii... Cu ce sentiment aţi primit această alegere?
Am fost ales în această înaltă şi grea funcţie în împrejurări cu totul deosebite... În 1939, predecesorul meu, Iacob Niemirower a murit, şi au început pregătirile în vederea găsirii urmaşului său. Aceste pregătiri au ţinut timp de câteva luni, şi am fost ales la începutul anului 1940, în februarie. S-au prezentat mai mulţi candidaţi, printre care şi primul rabin al Clujului, domnul Weinberger. Marele meu "defect" era că eram prea tânăr, n-aveam decât douăzeci şi nouă de ani, pentru a fi pus în acest loc de mare răspundere, în fruntea populaţiunei evreieşti din ţară, care număra atunci aproape un milion de suflete, în timp ce împrejurările istorice erau foarte grele, deosebit de aspre. Se mai punea şi o întrebare, o întrebare din cele mai serioase, pentru congresul comunităţilor evreieşti care urma să aleagă pe rabinul şef: alegându-mă pe mine, tânăr de 29 de ani, oare nu apărea riscul ca populaţia evreiască să piardă ultimul ei reprezentant în parlamentul ţării, şi anume în Senat, deoarece şeful Cultului mozaic era membru de drept al Senatului; în Senat, însă, după lege, nu puteau intra decât persoane având deja vârsta de patruzeci de ani împliniţi, şi eu nu aveam această vârstă minimă! Riscul era mare, mai cu seamă în împrejurările de atunci, în 1940, când situaţia populaţiei evreieşti, se înrăutăţise, această populaţie nu mai avea reprezentanţi aleşi, în parlamentul ţării. Totuşi vrerea Domnului şi decizia bine chibzuită a congresului comunităţilor au fost ca eu să fiu ales în acel loc care implica atunci grave răspunderi... Constantin Argetoianu, care era preşedintele Senatului, resimţind un fel de simpatie pentru mine, şi-a exprimat nădejdea că în ciuda faptului că senatorii aleşi trebuie să aibă cel puţin patruzeci de ani, un senator care e numit în virtutea situaţiunii sale oficiale să poată face o excepţie. A şi oferit un exemplu: Marele Voievod Mihai era membru de drept al Senatului deşi nu avea decât optsprezece ani.

Dar Dumneavoastră cum v-aţi simţit ca excepţie?
Totul era excepţional atunci, domnule profesor. Mă refer, desigur, la împrejurări... Situaţia noastră, a evreilor, era deosebită. Nu era, încă, la cârma ţării, guvernul Antonescu; era guvernul Gigurtu; dar situaţia evreilor era tare dificilă. Aşa că totul era excepţional. Înţelepţii noştri din Talmud spun că schimbarea "numelui", adică a calităţii, pricinuieşte la om şi o schimbare sufletească adâncă, şi în conştiinţă. Într-adevăr, am simţit schimbarea aceasta în mine. S-a schimbat ceva în mine şi, în faţa marilor răspunderi care apăsau pe umerii mei, mă simţeam, cum am şi declarat, aşa cum se simţea acel mare învăţat din epoca Talmudului, care, fiind pus la un loc de mare răspundere când n-avea decât vârsta de optsprezece ani exclamase: "Eu nu am decât optsprezece ani dar mă simt ca şi cum aş avea de-acum şaptezeci..."

Vorbeaţi despre gravitatea momentului istoric, care a fost un moment foarte dificil pentru România în general, şi în special pentru evrei. Vorbesc despre România, pentru că în acel an
s-a pierdut Ardealul de Nord, s-a pierdut Basarabia, o parte din Dobrogea, - pe de altă parte era situaţia politică foarte complexă. Aş vrea să ştiu care au fost momentele care au rămas cele mai vii în minte, cele mai dificile, mai greu de rezolvat, cu cele mai multe întrebări, şi felul cum aţi primit aceste întrebări, ce răspunsuri aţi încercat să le daţi.
Vă răspund, domnule profesor: situaţia noastră, a evreilor, era aşa de disperată, aşa de deznădăjduită, că reacţiunile noastre nu mai erau reacţiuni obişnuite. Era vorba de deportare, de exterminare lentă sau rapidă. M-am adresat patriarhului Nicodim, m-am adresat mareşalului Antonescu... Patriarhul, mai întâi de toate, nu s-a arătat tare binevoitor, dar a fost destul de deschis ca să sesizeze gravitatea momentului. Vorbindu-i despre starea în care noi, evreii, am fost puşi, cu atâta brutalitate, am leşinat, şi am căzut în genunchi în faţa lui. Cuvintele pe care le-am întrebuinţat nu le-aş fi întrebuinţat în situaţiuni obişnuite; i-am spus: Înalt Prea-Sfinte, sunteţi un om al Bisericii, al credinţei, să ştiţi că vă voi chema în faţa Judecătorului suprem, în ceasul în care, după moartea noastră, ne vom înfăţişa Lui, şi Îi voi spune că sunteţi răspunzător în ceea ce priveşte viaţa acestor oameni chinuiţi şi nevinovaţi... O situaţiune asemănătoare am trăit-o când am vorbit cu mitropolitul Bălan, mitropolitul Ardealului: în Ardealul de Sud erau de-acum pregătite trenurile care trebuiau să-i transporte pe evreii din această parte a ţării în lagărele de exterminare din Polonia, urmând ca evreii din restul ţării să fie şi ei transportaţi... Demersurile pe care le-am făcut pentru a zădărnici transportarea evreilor din ţară în lagărele de exterminare din Polonia au eşuat. A mai rămas o singură ieşire, o singură posibilitate de salvare, - ca să ne adresăm Mitropolitului Bălan, care era mitropolitul Transilvaniei, cunoscut ca un prieten intim al mareşalului Antonescu, dar în acelaşi timp cunoscut ca un om deloc, deloc binevoitor în ceea ce îi priveşte pe evrei. Cum să ajungem să vorbim cu Bălan? El locuia la Sibiu, eu eram ostatec, n-aveam voie să părăsesc Bucureştiul; în mod cu totul excepţional, am trimes un delegat de-al nostru la Sibiu ca să-i ceară mitropolitului Bălan să vină el la Bucureşti ca să mă vadă. În situaţiuni normale, domnule profesor, n-aş fi îndrăznit să fac lucrul acesta. Mitropolitul Bălan era un om foarte sigur de sine, aspru, mândru, iar eu, în împrejurările de atunci, bietul rabin al unei populaţiuni umilite, prigonite... Dar iată, miracolul s-a produs, pe neaşteptate: Bălan a răspuns chemării mele, şi a venit la Bucureşti ca să vorbească cu mine. Ne-am întâlnit în casa generalului Văitoianu. La începutul convorbirii noastre, mitropolitul Bălan, ca şi patriarhul Nicodim, s-a arătat puţin dispus în favoarea noastră, a evreilor; văzându-l puţin sensibil la durerea noastră, am început să-i vorbesc tare, pe un ton ameninţător, avertizându-l, în numele unei credinţe pe care o presupuneam că există în sufletul lui, spunându-i că îl voi chema, după moartea noastră, în faţa Judecătorului Cel de Sus, arătând că el este răspunzător de atrocitatea faptelor fără de lege care se pregătesc în dioceza lui împotriva populaţiei evreieşti, o populaţiune pe care el, ca om al Bisericii, al credinţei, este dator s-o apere de la groaznica pieire.

Şi s-a înduplecat până la urmă?
S-a plimbat prin cameră foarte nervos; s-a reaşezat, în sfârşit, în jilţul său, a luat receptorul şi a telefonat mareşalului Antonescu; era pe la ora 11, înainte de amiază, a cerut Conducătorului Statului să-l primească. Mareşalul Antonescu i-a răspuns că nu-l poate primi imediat, având obligaţiuni importante, dar l-a invitat la prânz, să ia masa cu el. S-a dus, şi la ora 3 după-masă mi-a telefonat mitropolitul Bălan, cu vocea lui foarte sigură, spunându-mi că mareşalul Antonescu a renunţat la deportarea evreilor în Polonia, în ciuda marilor presiuni exercitate de către germani asupra guvernului român ca să procedeze la aplicarea "soluţiei finale", adică deportarea populaţiei evreieşti care a mai rămas înspre lagărele de exterminare din Polonia.

A fost vorba deci de deportarea în Polonia, pentru că cealaltă, în Transnistria s-a făcut totuşi... Aici cum aţi reacţionat?
Era toamna, o toamnă tare tristă, cu ploi. M-am adresat mareşalului Antonescu în scris. La început n-a vrut să mă primească, nu vroia să fie stânjenit în efectuarea deportărilor, ţinea cu tot dinadinsul ca acestea să continue. La un moment dat, m-a primit... Mareşalul Antonescu era, din punct de vedere psihologic, un om cu totul straniu... Trecea de la furie la seninătate. Constatarea aceasta am făcut-o şi cu alte prilejuri; aveam impresia că mă ascultă şi e dispus şi capabil să ne salveze şi deodată ţipa şi fulgera, strigându-mi: "Voi sunteţi vinovaţi!" Adică evreii erau vinovaţi de situaţiunea groaznică în care el îi punea. Când se înfuria şi ţipa, aveam senzaţia că era gata să mă linşeze. În izbucnirile sale de mânie nestăpânită, pe care le-am trăit eu însumi, am văzut originea cruzimei hotărârilor sale de deportare, de masacrare, da, populaţia evreiască din Basarabia a fost masacrată, masacrată, fără un pic de milă... În contradicţie cu figura - apărându-mi deodată înfiorătoare - a mareşalului Antonescu, figură care mi-a cutremurat sufletul, - figura blândă, umană, aş zice pioasă a reginei-mame Elena rămâne întotdeauna luminoasă, prezentă în sufletul meu recunoscător. M-am adresat ei şi fiului său, regele Mihai, în toate aceste împrejurări jalnice, şi am găsit la ei sprijin, înţelegere şi compasiune: gata să ne ajute... Câtă fineţe, inteligenţă şi, în acelaşi timp, energie, am descoperi la această fiinţă nobilă, blajină, care era regina-mamă Elena! Mareşalul Antonescu a ordonat deportările în Transnistria; în drum, sărmanii oameni cădeau istoviţi sau era ucişi; cei ajunşi în locurile sinistre de surghiun, în Transnistria, mureau de foame, de boli, de frig, căci nu ni s-a permis să le trimitem ajutoare. M-am adresat reginei-mame Elena şi i-am spus, plângând: Majestate, fiecare ceas, nu fiecare zi, fiecare ceas contează, fiindcă oamenii, sărmanii, sunt într-o stare de nedescris: ei se zbat, ei se sting. Să-i salvăm, cu un ceas mai devreme, căci apoi va fi prea târziu... Regina, buna regină, a intervenit de îndată, a vorbit cu Mihai Antonescu şi a obţinut aprobarea în luna decembrie 1941, ca să trimitem, noi, evreii, ajutoare coreligionarilor noştri în obidă. A fost, din partea ei, dovada, mărturia unei umanităţi cu totul nobile, sublime. Era iarna, luna decembrie, o iarnă vijelioasă, aprigă, ea a cerut unui aghiotant al ei, noaptea, să vie la mine acasă şi să-mi aducă vestea, vestea salvatoare, că a obţinut autorizarea trimiterii de ajutoare deportaţilor în Transnistria; iar dimineaţa s-a şi început cu realizarea acestei dispoziţiuni, ajutoarele au început să fie trimise...

Acum la atâta timp după ce s-au petrecut evenimentele dramatice despre care vorbeaţi, cum priviţi, ca om al înţelepciunii, o problemă pe care aş putea-o contura aşa: problema iertării sau a răzbunării, sau a înţelegerii acestor fapte istorice, cu toate petele şi cu toate luminile lor?
În orice caz, domnule profesor, din capul locului cuvântul de răzbunare nu este admisibil. Nu există ideea de răzbunare; există idealul de înţelegere. Din punct de vedere religios, filosofic, acel care face ceea ce face este el însuşi răspunzător de faptele pe care le-a săvârşit. Dar este răspunzător în faţa lui Dumnezeu. Ceea ce ne incumbă nouă, oamenilor care am asistat la săvârşirea faptelor, sau am auzit despre ele, este obligaţia să ne plecăm asupra acestor fapte în mod cu totul serios, să ne străduim a le cunoaşte şi a le judeca în mod cinstit, să ne încumetăm a le asuma în mod curajos în numele acelei solidarităţi istorice la care facem atât de des apel.

Credeţi totuşi că există o oarecare terapeutică a memoriei, a aducerii aminte, în sensul atragerii atenţiei asupra erorilor, asupra să zicem păcatelor grave pe care omenirea le face în anumite momente istorice; erori şi păcate despre care trebuie să ne aducem aminte pentru a nu le repeta?
Aşa cum am înlăturat cuvântul răzbunare, insist asupra cuvântului pe care Dumneavoastră l-aţi rostit acuma şi mă opresc asupra lui cu tot dinadinsul: memoria este de o importanţă capitală. Noi avem datoria de a ne aminti, nu numai de a ne aminti, dar aşa cum subliniază Biblia ebraică, de a ne aminti şi de a nu uita, mai cu seamă când e vorba de fapte de ură: "aminteşte-ţi şi nu uita!" Amintirea nu este doar un reflex prin care ne gândim la ceea ce s-a petrecut altădată, un paseism. Memoria este un act care ne face, ne obligă să retrăim, în toată autenticitatea lui, un eveniment pe care l-am trăit noi sau înaintaşii noştri, aşa încât, la lumina învăţăturii sale sau a avertismentului său, să acţionăm în prezent, astăzi şi mâine, aici şi acum. Memoria nu este doar un gest psihologic, intelectual; memoria este un act etic, şi etic înseamnă acţiune, înseamnă viitor. Desigur, memoria trebuie să ne ferească de o repetiţie a lucrurilor rele, ca ele să nu se mai întâmple, ceea ce e cu totul de la sine înţeles; dar memoria trebuie să ne ajute ca faptele rele să obţină o reparaţie, în măsura în care aceasta mai este cu putinţă. Vai, în ceea ce priveşte Şoa poporului evreu "holocaustul", unicitatea sa, situată dincolo de limitele chiar extreme ale evenimentelor istorice, reparaţia este imposibilă, inimaginabilă, aşa cum însăşi Şoa apare, în unicitatea ei, mai mult decât înspăimântătoare, inimaginabilă...

Tocmai de aceea v-am şi pus întrebarea, pentru că e foarte important în general, pentru societatea românească de acum, să-şi aducă aminte ce a fost sub regimul trecut, cu toate dramele, cu toate nedreptăţile, pentru ca să se purifice, totuşi, în cele din urmă. De aceea vorbeam de un rol terapeutic al memoriei. S-a vorbit la un moment dat despre dreptul la memorie, dar mi se pare că e foarte important să se vorbească şi despre apelul la memorie acum, tocmai în momentul în care societatea românească se găseşte la o răscruce, la o cotitură, când trebuie să se întâmple ceva pozitiv, care să ducă la o rezolvare a multor întrebări din trecut...
În ceea ce priveşte trecutul, reţin cu mulţumire termenul pe care l-aţi pronunţat - purificare -, care înseamnă nu numai exprimarea unui regret, dar constituie o operaţie profundă de curăţire interioară. Am spus că răspunderea pentru o nedreptate înfăptuită, este a aceluia care a comis nedreptatea; dar există şi o răspundere care pare indirectă, dar care în realitate este directă: este vorba de răspunderea aceluia care asistă la comiterea unei "crime" şi nu reacţionează, nici nu încearcă să împiedice înfăptuirea ei "scelerată". Aici e necesar să intervie acest proces al purificării: aici e necesar să se procedeze la o auto-examinare în profunzime, oricât de dureroasă ar putea ea să fie.

Vreau să vă mai întreb ceva în legătură cu o situaţie istorică pe care aţi traversat-o în calitate de rabin-şef al evreilor din România. E vorba de anii de după război, deci de perioada instalării regimului comunist sau a ocupaţiei sovietice, în care s-a produs un alt tip de evenimente. Există problema colaborării cu noul regim, a respingerii lui, a tensiunilor provocate de această stare de ocupaţie şi de agresiune ideologică. Cum aţi privit aceste lucruri din interiorul comunităţii Dumneavoastră şi de pe poziţia în care vă aflaţi atunci?
Vă sunt recunoscător că mi-aţi pus această în trebare. Vă vorbesc domniei-voastre, profesorul, decanul, intelectualul distins, vă vorbesc dumneavoastră român transilvănean. Iată, domnule profesor, vă dau o singură pildă care vă va arăta care a fost situaţia noastră în aceste noi împrejurări, de totalitarism, de prigoană... Domnule profesor, a venit la mine acasă un delegat al forţelor sovietice militare, în uniformă, şi mi-a cerut să semnez, în calitatea mea de şef religios al comunităţii evreieşti din ţară, un act prin care să cer darea în judecată a lui Iuliu Maniu, fiindcă el este fascist... Am spus că este imposibil. - Eu însumi m-am adresat lui Iuliu Maniu în vremurile de prigoană şi i-am cerut să intervină în favoarea noastră, a evreilor, - ceea ce a şi făcut. Iuliu Maniu este în ochii mei şi în inima mea, personificarea patriotismului românesc. Cum îmi cereţi lucrul acesta? Este cu totul exclus ca să-l îndeplinesc. Atunci, demnitarul sovietic îmi spune:
- dacă semnaţi acest document, vă proclamăm rabin şef al tuturor ţărilor din orbita sovietică.
- I-am spus că nu e nevoie să-mi promită aşa ceva... Atunci, acest militar scoate revolverul, îl pune pe masă... Dându-şi seama că soţia mea, sărmana, se plimbă prin hol foarte nervoasă, mă întreabă: "Nu aveţi grijă de familia dumneavoastră?" I-am răspuns: eu şi familia mea am fost în primejdie şi în timpul opresiunii naziste... Auzind aceste cuvinte, supărat, şi-a pus revolverul din nou la locul său şi, furios, a plecat. La pţin timp după aceea, am fost expulzat din ţară...

S-a pedepsit, desigur, demnitatea... Vă puneam întrebarea şi într-un alt sens, fiindcă mulţi dintre cei care au fost deportaţi au primit momentul venirii sovieticilor ca pe un fel de eliberare, ca o reacţie împotriva fascismului. O anumită adeziune exista, aşadar, şi, din păcate, cei care pun astăzi problema acestor realităţi ale colaborării, care nu a fost, numai evreiască, ci a fost şi a unor oameni de alte etnii, nu înţeleg atitudinea aceasta în contextul dat, ca pe o eliberare de tensiune, de teamă, şi ca pe o speranţă. Aici aş dori eu să aduceţi nuanţa necesară, pentru o înţelegere exactă a chestiunii. Extremiştii, în genere naţionaliştii, spun că evreii au fost primii care au colaborat cu ruşii, au îmbrăţişat armata sovietică. Aici trebuie dat un răspuns, totuşi, corect, exact, nuanţat, care cred că e foarte important.
Răspunsul este simplu; el este şi elocvent din punctul de vedere al statisticii, şi deci al realităţii. Consideraţia dumneavoastră cu privire la reacţiunea psihologică a acelor care au suferit sub regimul nazist este cu totul plauzibilă: s-a spus că au venit ruşii, sovieticii, au venit aceia care i-au scos pe prigoniţi din iadul teroarei şi i-au pus în alte situaţiuni de la care, de altfel, se aşteptau să fie destul de anevoioase... Dar, domnule profesor, evreii "comunişti" care au colaborat cu ruşii, cu sovieticii, i-au oprit pe înşişi coreligionarii lor! În fruntea comunităţilor evreieşti au fost puşi evrei care se ziceau "comunişti". Conducătorii Federaţiei Uniunilor de Comunităţi evreieşti din ţară mi-au cerut mie, şef-rabinul, să fac lucruri care se împotriveau intereselor elementare, vitale ale populaţiei evreieşti, lucruri pe care conştiinţa mea de evreu şi de cetăţean român nu putea să le admită. Constatând dârza mea rezistenţă, preşedintele - numit de către guvern - al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi evreieşti mi-a pus în vedere ca în două ore să fiu la Gara de Nord ca să plec. Cât priveşte populaţia evreiască, supravieţuitoare de la Şoa, n-a vrut să rămâie sub regim comunist, s-a luptat din răsputeri ca să iasă din iadul comunist şi să emigreze; cea mai mare parte a acestei populaţii se găseşte în Israel. Dovada de netăgăduit a opoziţiei sale reale faţă de comunism.

Voiam să trecem, dincolo de partea istorică, la un alt nivel al întrebărilor şi răspunsurilor. Un rabin este, prin definiţie, un om al înţelepciunii, şi este înconjurat de un fel de aură mitică, legendară, ca să spunem aşa. De curând, am citit câteva din povestirile hasidice ale lui Martin Buber. Se vede acolo că toţi rabinii se bucurau de un mare respect, fiind consideraţi mari înţelepţi şi înconjuraţi, cum spuneam, de un fel de aură. Erau oameni de excepţie, oameni ai Înţelepciunii cu majusculă... Cum aţi trăit această situaţie dificilă, totuşi, pentru un om? Acesta trebuie să se acomodeze cu mitul propriei sale poziţii, cu ţinuta lui de înţelept. Este uşor de suportat o atare situaţie? Cum aţi dus mai departe această ipostază extrem de tulburătoare şi, cred, dificilă pentru un om obligat să devină, într-un fel, simbol?
Într-adevăr, legătura mea sufletească cu populaţia evreiască din ţară în împrejurări atât de grele, s-a invederat deosebit de strânsă. Am trăit împreună, într-o comuniune totală religioasă şi spirituală, momente dramatice, dar în acelaşi timp de reconfort şi sprijin reciproc. Să vă dau un exemplu. Mă găseam la Templul Coral, sinagoga cea mai importantă din capitala ţării. Evreii, sărmanii, mă priveau cu atenţie, examinând fiecare gest al meu, fiecare mişcare a mea. Dacă ieşeam din sinagogă în timpul slujbei religioase, îşi ziceau că desigur a intervenit un eveniment important care priveşte soarta lor, şi am trebuit să plec pentru ca să intervin în favoarea lor... În anul 1942, anul "soluţiei finale", al primejdiei deportării în Polonia, mă găseam într-o sâmbătă la o altă sinagogă importantă, "Malbim" (o sinagogă pe care, mai târziu, Ceauşescu a distrus-o, a dărâmat-o). Evreii se găseau acolo, într-o mare tensiune. Ei aşteptau, cu înfrigurare, să le vorbesc, pentru ca să desluşească din cuvintele mele care este... "situaţia". Le-am adus un mesaj al credinţei, al nădejdii, făcându-i în acelaşi timp conştienţi de realitatea "situaţiei" lor; căutam dozajul potrivit, suportabil, de speranţă şi realism. O misiune din cele mai dificile şi delicate. Le-am citat un verset din psalmi care spune că trebuie să ne gândim la ceea ce suntem noi, trecători şi lipsiţi de putere. Văzându-i impresionaţi, am trecut repede la un alt psalm care spune că trebuie să ne încredem în ceea ce Providenţa a găsit că ne este destinat, spre binele nostru, spre binele în sensul binelui înţeles de către Providenţă... Sărmanii evrei au început să plângă. În sinagogă se aflau agenţii poliţiei secrete, şi ai gestapoului... Evreii se îndreptau către mine, îmbrăţişându-mă, ca şi cum şi-ar depune în mine sufletul lor amărât...

Deci s-a păstrat această încredere în omul considerat prin tradiţie, cel mai înţelept din cadrul comunităţii...
...Cel mai sincer apărător al lor.

V-aţi simţit vreodată într-o dificultate mai deosebită în a da răspunsuri acestor întrebări?
Nu era vorba de răspunsuri; era vorba de a găsi un fel de balanţă în situaţiunea gravă în care ne aflam. Asta înseamnă să inspir nădejde, fără să ascund gravitatea momentului; şi, totuşi, să aduc mângâiere.

Acum, în actualitatea imediată, în ultimii ani, de când sunteţi la Geneva, de când sunteţi şef-rabin al Genevei, s-a întâmplat să vină cineva din comunitate să vă ceară un sfat ca de la omul simplu şi prost, la cel mare şi înţelept?
Desigur.

Înseamnă că tradiţia continuă... Dar ce consideraţi că v-a făcut mai înţelept de-a lungul vieţii şi în ce sens a mers această înţelepciune, de la prima înţelepciune a tinereţii, la înţelepciunea târzie a vârstei de acum?
Mi-am însuşit "înţelepciunea care rezultă din rugăciunea pe care, cu smerenie, o rostesc în fiecare dimineaţă. Iată conţinutul acestei rugăciuni: "O Doamne, Dumnezeul nostru! Ce suntem noi!? Ce valoare are viaţa noastră, bunătatea noastră, dreptatea noastră, puterea noastră!? Puterea celor puternici este zadarnică în faţa Ta. Oamenii celebri sunt ca şi cum nici n-ar fi existat; cei care se zic înţelepţi sunt fără ştiinţă; cei care se zic inteligenţi sunt fără bun-simţ, căci cele mai multe acţiuni ale lor sunt nebuloase, iar zilele vieţii lor nu sunt decât deşertăciune în faţa Ta, doar sufletul, curat, el va da socoteală înaintea Tronului Tău glorios... Ferice de noi, care, sculându-ne dimineaţa şi culcându-ne seara, ne închinăm Ţie, şi numai Ţie"... E drept, mulţi oameni uită că sunt trecători în această lume, pe care, ei, ignoranţi, îşi fac iluzia că o stăpânesc; mulţi uită că scânteia divină rezidă în sufletul lor, sădită de către Creatorul lor; dacă nu ar înăbuşi această scânteie, ei ar fi în stare să învingă ţărmuririle, de ordin fizic şi material, impuse de către "condiţia lor umană" în care i-a aşezat Creatorul lor. Lumea în care ei trăiesc, robi ai instinctelor, această lume este, în fapt, o iluzie înşelătoare. Viaţa însăşi pe care o trăim noi aicea este un mister. Ne pregătim pentru o altă lume. Misterul misterelor ne aşteaptă. Dar acolo vom fi lămuriţi; vom înţelege ceea ce nu este cu putinţă să înţelegem aici. Acolo vom înţelege "căile lui Dumnezeu", vom pricepe Înţelepciunea Sa, care este singura Înţelepciune, unicul Adevăr.

Şi cum ar trebui, în perspectiva acestei experienţe mari şi îndelungate pe care aţi avut-o, să arate un înţelept în ziua de astăzi, un om care judecă limpede situaţiile atât de dramatice uneori, atât de nesigure prin care trecem, într-o lume care este mereu în transformare, cu multele ei întrebări nerezolvate? Într-un cuvânt, ce înţelegeţi prin a fi înţelept astăzi, a fi drept, a fi clar în viziunea asupra lumii?
Modelul îl găsim în Biblie; el este oferit prin prooroc. Profetul este curajos, nu se sfieşte să spună sus şi tare ceea ce crede că trebuie spus. Dojana lui este plină de iubire, de iubire pentru toţi. Nu izolează parte din timp, ci îl consideră în întregime omogen, coherent; face apel la memorie, la o memorie în acţiune, creatoare; evocând trecutul, judecă prezentul şi pregăteşte astfel viitorul.

Aţi fost ales de curând membru de onoare al Academiei Române şi aţi primit titlul de doctor honoris causa al Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Cu ce sentimente aţi întâmpinat aceste onoruri, aceste recunoaşteri? Care ar fi mesajul pe care vi l-au trezit, pe care vi-l propun aceste evenimente personale, dar cu o semnificaţie mai largă pentru viaţa dumneavoastră?
Aceste semne de simpatie, aceste mărturii de afecţiune le-am primit cu un simţământ de adâncă recunoştinţă, pentru că ele răspund iubirii mele pentru ţara mea de baştină, pentru graiul meu de baştină.

Eu vă mulţumesac şi vă sunt recunoscător pentru că v-aţi luat răgazul să avem această discuţie şi sperăm să reveniţi cât mai curând în România şi să vă putem întâmpina întotdeauna cu dragoste.