– Stimate d-le Alex Ştefănescu, mai credeţi în renaşterea literaturii? Vă pun această întrebare fiindcă astăzi publicitatea, artele vizuale, diversele sporturi şi show-uri au împins literatura la margine, iar scrisul suportă mutaţii înfiorătoare, ce proliferează nestingherite pe internet.
– Da, cred. Dar nu spun asta ca să-mi fac singur curaj sau ca să fiu politicos cu dv. (optimismul e o formă de a fi politicos). Chiar cred. Câtă vreme oamenii vor folosi cuvintele ca să comunice între ei, va apărea şi va reapărea mereu tentaţia de a le folosi şi neconvenţional, pentru a-i amuza pe cei din jur, pentru a-i emoţiona, pentru a-i angaja într-un joc etc.. Până şi semafoarele se plictisesc să transmită mereu aceleaşi mesaje (de altfel, absolut necesare). Am văzut cu ochii mei cum unul de pe Calea Victoriei şi-a aprins simultan luminile roşie şi verde, tocmai când se pregătea să treacă strada o fată frumoasă. Era un îndemn jucăuş- tandru, „poţi să treci, poţi să şi nu treci”, de genul celui din versurile populare: „Du-te-ncolo,/ Vino-ncoace,/ Lasă-mă/ Şi nu-mi da pace!”

– De ce aţi lansat acum câţiva ani un fel de apel disperat: „Caut un scriitor genial”?
– Mă exasperează mediocritatea literaturii române de azi, nu aceea practicată cu candoare, ci aceea care a devenit un fel de program estetic al tinerei generaţii. Acum câţiva ani elevii de liceu, indignaţi că li se cere să înveţe prea mult, au făcut o demonstraţie, purtând pe piept pancarte pe care scria. „Nu suntem genii!”. Am reacţionat atunci printr-un articol: „Să vă fie ruşine că nu sunteţi genii!”
Cum naiba să ai şaptesprezece ani şi să nu fii geniu?! Iar dacă totuşi se întâmplă să nu fii, suferă în tăcere, nu ieşi pe stradă să te lauzi cu mediocritatea ta!

– Dacă ne-am imagina literatura ca pe-o imensă pădure, atunci un scriitor genial ar putea fi comparat cu un arbore de sequoia? Scriitorii minori sunt arbuştii acestei păduri? Numiţi, vă rog, câţiva „stejari” şi câţiva „zmeuri” ai literaturii române de după 2000.
– După 2000 în literatura noastră n-a crescut niciun stejar. Au apărut, în schimb, numeroşi corcoduşi (pom fructifer specific României, cu fructe mici, de o consistenţă mălăiaţă şi de un dulce anost; remarcabilă este acreala dintr-o primă etapă de dezvoltare a acestor fructe, când sunt folosite la gătit în loc de oţet).
Un geniu pe care l-am cunoscut îndeaproape a fost Nichita Stănescu. El mi-a făcut cel mai frumos dar din câte mi s-au făcut vreodată: mi-a dictat un poem splendid chiar în timp ce-l improviza, m-a îndemnat să-l citesc cu glas tare, apoi i-a dat foc cu bricheta, ca să rămână numai al nostru.

– Cum intraţi în dialog cu un scriitor genial în viaţă? Îmi puteţi da câteva exemple? Începeţi cu „bună ziua” sau cu altceva?
– Nu intru în dialog, ci îl ascult şi mă scald în fericirea de a-l admira. Am vocaţia admiraţiei. Dacă se instaurează tăcerea, relansez eu, prin replici ingenioase, monologul celui idolatrizat de mine.
Admir nu numai oameni geniali (ar fi un exclusivism pueril), ci pe toţi aceia care forţează limitele condiţiei umane, care ajung la performanţă în profesiile lor. Mă duc până şi la circ şi îmi dau lacrimile când un acrobat zboară prin aer de la un trapez la altul. La New York i-am admirat pe americanii care au creat zgârie-norii, ţâşnire grandioasă a materiei spre cer, reprezentând un triumf al speciei din care fac şi eu parte. La Moscova, trecând peste amintirea răului istoric revărsat de Uniunea Sovietică asupra României, m-am gândit la scriitorii ruşi din secolul nouăsprezece, cărora le datorez momente de încântare literară de neuitat.

– De ce staţi de vorbă şi cu scriitorii mai mici? Aţi putea foarte bine să-i ignoraţi.
– Nu stau de vorbă cu scriitorii lipsiţi de valoare (de fapt, pretinşi scriitori). Stau de vorbă însă cu toţi acei scriitori care, fie şi printr-o sclipire efemeră din opera lor, s-au ridicat deasupra banalităţii. Şi mai stau de vorbă cu acei tineri care, cândva, eventual încurajaţi de mine, ar putea deveni mari scriitori.

– Curiozitatea de a vedea un scriitor vine după ce l-aţi citit? Pe cine dintre scriitori aţi vrut neapărat să-l întâlniţi după ce i-aţi gustat cărţile? Unde se produc întâlnirile dv. cu scriitorii – în biblioteci, săli de lectură, cafenele, în crâşme, baruri, la vânătoare, la pescuit, în studiouri tv, în stradă? – Cel mai mult şi mai mult aş fi vrut să-l întâlnesc pe Eminescu. Am citit atât de atent tot ce se referă la el, încât acum am impresia că l-am cunoscut. Uneori, noaptea cu manuscrisele lui pe masa mea de lucru (este vorba de ediţia anastatică a manuscriselor din lada lăsată de Eminescu lui Titu Maiorescu), descifrându-i fiecare ezitare a gândirii, fiecare moment de entuziasm, simt chiar că îi retrăiesc viaţa.
Pe scriitori vreau să-i cunosc, bineînţeles, după ce i-am citit. Prefer să-i văd acasă la ei (ca să-i înţeleg mai bine). În ultimii ani, însă, obişnuiesc să-i invit în casa mea de la ţară, unde am peste o sută de pomi şi un... imens balaur al criticii literare, cu trei perechi de ochelari, confecţionat de studenţi de la Arte Plastice (mi l-au adus în dar acum câţiva ani, de ziua mea).
Nu există pentru mine bucurie mai mare decât să am în jurul meu oameni inteligenţi şi talentaţi. Timpul petrecut cu ei mi se pare un timp salvat.

– Înfăţişarea unui scriitor seamănă cu literatura pe care o scrie? Chipul cărui scriitor v-a cutremurat?
– Seamănă, dar nu într-un mod direct. Şi apoi, trebuie să ştii să vezi asemănarea. În ce mă priveşte, sunt exersat, îmi place să observ şi apoi să portretizez scriitori.
Nu un chip, ci degradarea unui chip m-a cutremurat. Este vorba de chipul lui Nicolae Manolescu, pe care am descoperit, la un moment dat, primele semne ale îmbătrânirii. Ah, atunci mi s-a părut că... pe cap îmi cade cerul. Pentru mine Nicolae Manolescu era un simbol al tinereţii triumfătoare, îl vedeam... pururi tânăr, înfăşurat în manta-i. Am suferit cumplit făcând această descoperire. Mai târziu, când eu însumi am început să îmbătrânesc, n-am mai fost atât de impresionat.

– De ce volumul dv., Istoria literaturii române contemporane (1941–2000) conţine nu doar texte, ci şi 1500 de ilustraţii? De ce vă interesează nu doar cărţile autorilor, dar şi secvenţe din viaţa lor de zi cu zi? Mizaţi şi pe imagine, nu doar pe cuvânt?
– Ilustraţiile din Istorie... au, sper că aţi observat, o valoare documentară, nu decorativă. Îmi place să-mi amintesc mereu că scriitorii sunt oameni, pentru ca să mă bucure şi mai mult limbajul lor zeiesc. Este uimitor cum un om cu mătreaţă şi intestine pline de materii fetide reuşeşte să scrie texte luminescente. La fel mă mir când văd lacuri noroioase acoperite de nuferi.

– Vă puteţi da seama din jumătate de pagină de text literar dacă autorul acestuia are sau nu are stil? Dacă puteţi, vă rog, exemplificaţi.
– Despre cărţile slabe îmi dau seama foarte repede că sunt slabe. Chiar şi despre un roman din această categorie îmi fac o idee de la primele pagini, chiar dacă are cinci sute de pagini. De ce? Pentru că textele scrise convenţional, fără forţă de creaţie, sunt previzibile. (Odată, i-am povestit unei vecine de bloc – supărată că nu reuşise să vadă cel mai recent episod dintr-un serial TV – ce se întâmplă în acel episod. Deşi... nici eu nu-l văzusem.)
Despre cărţile bune îmi dau seama mai greu, după ce înaintez mult cu lectura, că sunt bune. Poate că presimt ceva, de la început, dar confirmarea vine pe parcurs.

– Există autori care au supravieţuit volumului dv. Cum te poţi rata ca scriitor şi au scris ulterior cărţi mai bune decât cele desfiinţate de dv.? Orice autor are nevoie să fie criticat?
– Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori (printre care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori). În fond, mă aflu într-o situaţie similară cu scriitorul: nici el, când descrie un trandafir, nu se adresează acelui trandafir.
Un scriitor poate folosi însă impresia mea (şi a altora) despre textele lui pentru a-şi regla modul de a scrie.
Dintre scriitorii prezentaţi în volumul Cum te poţi rata ca scriitor sau la emisiunea TV Tichia de mărgăritar unii au obţinut sprijin financiar, de la diverse instituţii, pentru alte cărţi, ceea ce dovedeşte că impostura n-are moarte.

– Vă place să fiţi criticat? Cum reacţionaţi? Începe să vă doară inima?
– Îmi place să fie comentate cărţile mele, favorabil sau nefavorabil. Nu-mi place să simt însă ura îndreptată împotriva mea. Odată, în faţa unei săli pline, din care nu lipseau cei care mi-au denigrat furibund Istoria..., am spus: Să presupunem că lucrarea mea este un eşec. În cazul acesta, de ce nu mă compătimiţi? Aţi putea spune: săracu’ Alex, a lucrat zece ani la o carte şi n-a ieşit nimic! De ce mă duşmăniţi?
Da, începe să mă doară inima când citesc negru pe alb (exemplele nu sunt fictive): „Păstrăm mereu o şampanie pentru momentul fericit când ni se va aduce vestea că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai.”, „Alex. Ştefănescu nu s-a născut din spermă, ci dintr-o picătură de diaree cu care tatăl lui a fecundat-o pe mama lui.” etc.

– O scriitură naturală mai are şansa de a-l impresiona pe cititorul fascinat de tehnologii şi dependent de ele?
– Nu contează formula folosită, ci numai personalitatea celui care o foloseşte. Poezia lui George Bacovia e seducătoare prin monotonie. Poezia lui Virgil Teodorescu e plictisitoare prin monotonie.

– Cât de important pentru scriitor e să vadă prin geamul biroului său copaci, păsări, nori, flori, discul soarelui ori secera lunii? În ce odăi aţi scris de-a lungul vieţii? Erau largi ori strâmte, luminoase ori întunecate, aerisite ori îmbâcsite de mirosul cărţilor? Acum aveţi un cabinet de lucru ideal, în mijlocul unei grădini ideale?
– Până la 60 de ani am scris mereu în condiţii proaste. Ca să înţelegeţi starea mea de spirit, reproduc un episod din propria-mi carte, Bărbat adormit în fotoliu:
„Stăteam plictisit la masa mea de scris, cu o foaie albă în faţă. Totul era urât în jur, nu reuşeam să compun măcar o frază. Îmi lipsea acel elan intelectual care face posibil scrisul.
De undeva, de la etajul superior, răzbătea un groaznic zdrăngănit de cratiţe. I se asocia bolborositul unei ţevi de la propria mea baie. Iar de afară se auzea zgomotul sacadat făcut de cineva care bătea cu îndârjire un covor.
La toate acestea se adăuga veşnicul aspect întunecos al camerei mele de lucru. Locuiesc într-un bloc flancat de alte blocuri. Dacă mă uit pe fereastră nu văd niciodată cerul. Văd doar câteva balcoane cu rufe puse la uscat. Lumina soarelui, oricum, nu poate ajunge niciodată direct în camera mea. Există un moment al zilei când ar putea ajunge, printr-o deschizătură dintre blocuri, dar tocmai acolo se află un plop bătrân şi stufos, care obturează perspectiva.
Gândul că n-am să pot să scriu mă făcea şi mai incapabil să scriu. Mă uitam ca paralizat la hârtia albă şi la stiloul inutil. Atunci, pe neaşteptate, o rază de soare a pătruns prin fereastra prăfuită şi, căzând oblic pe hârtia din faţa mea, a iluminat-o. Era ca şi cum s-ar fi aprins un reflector pentru ca în raza lui să înceapă spectacolul.
Starea mea de spirit a devenit imediat alta. M-am bucurat că trăiesc, că există pe lume cuvintele limbii române, că eu le cunosc şi pot să le folosesc. Am început să scriu.
…Mult mai târziu m-am întrebat de unde apăruse raza de soare. M-am uitat pe fereastră, încercând să înţeleg. Şi am enumerat, în gând, explicaţiile posibile.
Poate că deasa coroană a plopului avea totuşi o spărtură de care eu nu ştiam. Sau poate se stârnise un vânt care aplecase copacul şi îl ţinuse aplecat câteva zeci de secunde. Sau poate că blocul însuşi, cel de vizavi, se dăduse puţin la o parte şi lăsase raza să treacă.”
La 60 de ani mi-am construit (din banii câştigaţi pe Istorie...), o casă mică, dar confortabilă şi cochetă, la ţară (pe un teren cumpărat cu treisprezece-paisprezece ani înainte).
Aşa se face că acum, da, am un loc ideal unde să scriu. Dar... nu mai am destul timp biografic la dispoziţie.

– Înconjurat de copacii pe care i-aţi plantat şi crescut cu mâinile dv., aveţi sentimentul că a meritat să vă consacraţi literaturii? Grădinăritul nu e o profesie mai utilă decât cea de literat?
– Dacă aş avea parte de încă o viaţă, m-aş ocupa de literatură în exclusivitate, nu cum am făcut în cea pe care o închei în curând, angajându-mă şi în alte întreprinderi. Literatura nu este altceva decât viaţă, este esenţă de viaţă. Între literatură şi viaţă aleg literatura, ceea ce înseamnă o viaţă foarte viaţă. Şi grădinăritul mă atrage, cu atât mai mult cu cât se combină bine cu literatura.

– Aţi încheiat cartea dv. Bărbat adormit în fotoliu (Ed. Curtea Veche, 2010) cu evocarea „La Prut”, care atinge până la lacrimi. În ea povestiţi cum bunicul dv., originar din Herţa, v-a văzut pentru prima dată peste apa Prutului, el aflându-se pe malul stâng, în URSS, iar dv., cu tatăl dv.,pe malul drept. Cenuşa tatălui dv. a fost aruncată, la dorinţa lui, tot în Prut. Râul acesta vă atrage ori vă înspăimântă?
– Râurile, chiar şi cele mai mari, îmi sunt familiare. Am înotat în multe din ele – Suceava, Bistriţa, Siret –, am înotat chiar şi în Dunăre. Şi am şi pescuit. Le cunosc secretele. Aşa cum pot să înnoptez într-o pădure, fără teamă, pot şi să mă scufund în apa unui râu, la câţiva metri adâncime, ca să descâlcesc firul de nylon al undiţei din hăţişul de plante subacvatice. Nu mă înspăimântă Prutul, mi-e drag. Şi mă doare sufletul că istoria i-a rezervat un rol funest, care nu i se potriveşte, să-i despartă pe români de români. Prutul este un râu prietenos. Am în minte exemplul tatălui meu, care a vrut să-şi găsească liniştea în apele lui.

– Ce rol are Prutul în literatura română?
– Rolul lui ar fi să inspire o poezie care să înceapă cu versurile: „Hai la Prut, cu grăbire,/ Să-l secăm dintr-o sorbire...” – O deplasare la Chişinău nu e pierdere de timp pentru un scriitor bucureştean de primă linie? Vă rog să răspundeţi cu maximă sinceritate la această întrebare.
– Cred că un scriitor bun ştie să valorifice (intelectual, afectiv) o asemenea deplasare (tocmai de aceea e un scriitor bun). Ca să nu mai vorbim de faptul că noi, românii din dreapta Prutului, avem datoria să reparăm măcar ceva din greşeala de neiertat pe care am făcut-o, abandonând Basarabia în împrejurările celui de-al Doilea Război Mondial şi nemainteresându- ne de soarta ei timp de o jumătate de secol.
Din punctul meu de vedere, scriitorii talentaţi din Republica Moldova sunt foarte talentaţi (aşa cum fetele frumoase din Republica Moldova sunt foarte frumoase). Aceeaşi părere o am despre scriitorii din judeţele Suceava, Botoşani, Bacău sau Iaşi.

– Sincronizarea literaturii române de pe malul stâng al Prutului cu cea de pe malul drept e o temă depăşită? Ce teme privind viaţa noastră literară ar fi mai actuale?
– În literatură nu există progres, există numai schimbări ale modei literare. În tehnică, da. Un computer dintr-o nouă generaţie este aproape sigur mai bun decât unul dintr-o generaţie anterioară. Dar în creaţia literară contează numai şi numai talentul (în sensul larg al cuvântului). Sincronizarea generează multă literatură proastă, fiind confundabilă cu imitarea.
Constat, de exemplu, că unii autori tineri din Basarabia practică mizerabilismul după exemplul celor din România. Cu alte cuvinte, stilul golănesc face prozeliţi.

– Câte ore pe zi citiţi? Câte ore scrieţi?
– Dorm, în mod obişnuit, patru ore pe zi, între 2 noaptea şi 6 dimineaţa. Dimineaţa, cu o stare de spirit voluntară, bărbătească, scriu. Seara, receptiv, feminin, citesc. În rest mă ocup de îndeplinirea a numeroase obligaţii sociale şi de... grădină (de câţiva ani încoace, grădinăritul a luat pentru mine locul vieţii amoroase!)

– Dacă ar fi posibilă reîncarnarea, aţi dori să fiţi copac în altă viaţă? Ce copac?
– Da, copac. Şi anume un cireş care face cireşe amare.

– La ce carte lucraţi în prezent?
– La o carte despre Eminescu. În cuprinsul ei fac abstracţie de moda filosofării pe marginea textelor eminesciene. Analizez poem după poem şi explic în ce constă frumuseţea fiecăruia.