Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Alex. Leo Şerban - Litera din scrisoarea misterioasă de ---

Pentru majoritatea cititorilor, Alex. Leo Şerban – simpaticul a.l.ş. – era un rafinat critic cinematografic, un publicist cu acut spirit de observaţie şi condei acidulat. Imprevizibil ca întotdeauna, iubitor de surprize, Leo Şerban ne-a lăsat să descoperim, după dispariţia sa, o serie de admirabile eseuri, o culegere de nebănuite versuri profunde şi delicate (publicate postum) şi această insolită novella (microroman).
A fost scrisă în anul 2010, parţial la Buenos Aires, parţial la Lisabona, oraşe în care povestirea e organic implantată (ceea ce face din ea, ca să-l parafrazăm pe Dickens, Povestea a două oraşe, într-o variantă ultramodernistă). A scris-o în limba engleză – o engleză impecabilă – ca un joc mental adresat prietenilor din exilul pe care şi l-a autoimpus; dar, desigur, şi cu intenţia publicării în străinătate, intenţie curmată brusc de implacabila somaţie a morţii.
Novella este o fantezie ludică, o farsă zglobie, jucăuşă, în care imaginaţia luxuriantă, extravagantă, a autorului se asociază cu umorul, verva şi vivacitatea lui. Protagoniştii naraţiunii sunt două figuri emblematice ale literaturii secolului 20: poetul, prozatorul şi eseistul argentinian Jorge Luis Borges şi tulburătorul, misteriosul poet portughez Fernando Pessoa.
Înfocat admirator al lui Borges, Leo Şerban încearcă o parodie benignă, hazoasă, a stilului maestrului, reflectând la scară miniaturală diferitele faze şi ipostaze ale operei acestuia, de la poemele ultraiste – ultraismul fiind un curent de avangardă, influenţat de dadaism, apărut în Spania la începutul secolului 20 – până la povestirile fantastice, cu tentă de mister.
Cel de-al doilea protagonist, abisalul poet portughez Pessoa, apare înconjurat de familia sa de heteronimi, care iau parte directă la acţiune.
În opera sa, Pessoa s-a multiplicat sau, mai bine zis, s-a divizat într-o suită de poeţi imaginari, un grup de alter ego, în care a încarnat, probabil, aspiraţii inhibate, visuri reprimate. Sunt aşazişii heteronimi. Creaţii pur mentale, cărora poetul le-a conferit biografii şi individualităţi total diferite şi care semnează cu numele lor o bună parte din opera lui Pessoa.
Povestea fantastică, fantasmagorică a lui Leo Şerban e structurată pe două paliere care interferează continuu. Evenimentul de bază constă într-o întâlnire între cei doi poeţi, care are loc în creierele respective, unde sunt teleportaţi prin abilităţile supranaturale ale unuia dintre heteronimi.
Al doilea plan al naraţiunii conţine o avalanşă de aventuri şi încurcături misterioase (în care sunt implicaţi şi poeţii), iscate de un personaj fraudulos – domnul Franz. Acesta e urmărit de Interpol prin trei agenţi groteşti – pandantul caricatural al celor trei heteronimi.
Povestirea ultraisto-suprarealistopostmodernistă se derulează zburdalnic sub ochii noştri, jucând ping-pong cu timpul şi cu spaţiul, împănată cu jocuri de cuvinte, paradoxuri, qui pro quouri, personaje inteşanjabile, reminiscenţe din lecturile filozofico-literare ale lui a.l.ş., inoculări mistico-ezoterice, preţiozităţi leoşerbăniste etc.
Prezentăm câteva fragmente, neconsecutive, din „palierul” întâlnirii Borges-Pessoa.
Cartea e în curs de apariţie la Editura Polirom.


Borges

Chiar în acel moment, Alberto Manguel se pregătea să-i citească lui Jorge Luis Borges din însemnările lui Pessoa, în micul apartament al lui Borges, de la etajul 4, în Calle Maipu, 994.
Manguel începuse de câteva luni să fie lectorul maestrului argentinian. Însuşi Borges îi ceruse acest lucru când intrase în librăria unde lucra foarte tânărul Manguel. Acesta din urmă se simţise mândru, deşi, pe drept cuvânt, intimidat. Borges locuia în apartament împreună cu mama lui, doña Leonor. Întrucât orbirea lui avansa, la cerea altora să-i citească. Fireşte, toţi cei solicitaţi erau de acord.
Cititul devenise pentru Borges realitatea obiectivă; asculta glasuri diferite, istorisindu-i poveşti pe care le cunoştea. Sau poeme. Sau eseuri. Oamenii aveau impresia că Borges citise totul, ceea ce nu era adevărat. De exemplu, în acea dimineaţă, glasul lui Manguel începuse să-l informeze asupra gândirii lui Pessoa, pe care Borges doar o intuise pe când, în urmă cu multă vreme, citise cu propriii săi ochi poeziile poetului portughez.
Fără îndoială, poeziile erau ale lui Pessoa, dar misteriosul portughez alesese să le transpună în vocile altor patru poeţi, pe care-i născocise el. Erau ceea ce numea el heteronimi.
Borges încerca să şi-i imagineze în timp ce-l asculta pe Manguel. Îşi spunea că Pessoa, care dorea să dispară îndărătul celor patru identităţi diferite ale propriilor săi poeţi născociţi, vorbea de astă dată, în însemnări, cu propria lui voce. Dar ce se întâmplase între timp cu cei patru heteronimi? Desigur, Borges nu ştia, dar îşi putea imagina. În timp ce Manguel – care avea, poate, o voce asemănătoare cu cea a unuia dintre poeţii creaţi de Pessoa – îi citea, Borges visa că tânărul cititor argentinian ar fi fost, într- adevăr, unul dintre heteronimii imaginari, – Ricardo Reis, să spunem. Deci, şi-l închipuia pe Ricardo Reis citindu-i gândurile lui Fernando Pessoa.
În felul acesta determinase locul unuia dintre acei alter ego ai lui Pessoa, dar rămâneau încă trei de plasat în închipuire.
Pe Alberto Caeiro, Borges l-a instalat pe dată într-o cafenea din Chiado, la o masă din dreptul ferestrei, unde fuma în timp ce se uita la trecători. Caeiro avea un glas răguşit, dar în clipa aceea nu vorbea. Era un bărbat robust, bondoc, de vreo patruzeci şi ceva de ani, cu o mustaţă scurtă şi ochelari rotunzi. (Aducea puţin cu domnul Franz, dar Borges nu-l cunoscuse încă pe domnul Franz, deci nu putea remarca asemănarea.) Alberto Caeiro era şi el un fumător ocazional. Fiind cam vanitos, îi plăcea să facă mare caz de ţigaretul lui de sidef, încercuit la capătul mai lat de un inel de aur. Pentru el, fumatul însemna un prilej inofensiv de a pufăi în public, pentru a se împăuna cu ceea ce i se părea a fi o emblemă a rafinamentului: ţigaretul. Era o axă de culoare alb-gălbuie, în jurul căreia fumul se despletea lent, şi aveai impresia că însuşi Caeiro se destrăma în fum – de parc-ar fi fost un apendice al ţigaretului.
Borges zâmbea. Manguel i-a observat surâsul şi s-a oprit din citit, uşor surprins: textele pe care i le citea nu erau umoristice. Şi-a închipuit că scriitorul urmărea, probabil, să-i observe reacţia, aşa încât şi-a reluat lectura.


Îndărăt în Maipu

Borges şi-l imagina pe Caeiro drept un individ greoi şi preţios, pornind doar de la numele lui, care nu-i plăcea. Îşi spunea că un asemenea om, dacă ar exista în realitate, ar fi exact opusul a ceea ce socotim că trebuie să fie un poet. Îl vedea anost, doar rareori amuzant – un fel de Portos care habar nu avea de existenţa lui Atos, Aramis şi d’Artagnan. Pe de altă parte, desigur că Portos, Atos, Aramis şi d’Artagnan au existat. Borges i-a cunoscut pe toţi patru în copilărie, când a citit pe nerăsuflate romanul lui Dumas – şi, mai târziu, minuţioasa Fiction Agency a lui Chesterton i-a atestat că erau tot atât de reali ca şi Piccadilly Circus. Dar Caeiro nu însemna decât un nume pe care un poet portughez îl inventase pentru unul din acei alter ego ai săi; nu avea nicio consistenţă. Nimeni nu-l cunoscuse pe Caeiro în felul în care toată lumea îl cunoscuse pe Portos (şi pe Atos, Aramis & d’Artagnan). Nimeni nu ştia ce face el în mintea lui Pessoa – şi se părea că nu făcea mare lucru. Poemele scrise îi aparţineau totuşi lui Pessoa, şi cum acesta nu furnizase nicio informaţie în legătură cu Caeiro în afara evidentului său statut de dublură, puteai trage concluzia că Alberto Caeiro nu exista decât în mintea lui Pessoa.
Motivul pentru care interesul lui Borges fusese vremelnic stârnit de Caeiro (a cărui imagine se baza doar pe nume) consta în faptul că argentinianul nu era prea atras de ceea ce-i citea Manguel în momentul respectiv. E drept, el însuşi alesese să i se citească însemnările, aşa încât Manguel nu avea nici o vină, totuşi nu putea evita o oarecare plictiseală în timp ce asculta vocea aceea egală, devotată, care-i relata gândurile lui Pessoa. Nu le găsea deosebit de interesante (şi Manguel era de aceeaşi părere, dar n-ar fi lăsat să-i transpară asemenea gând în voce). Ce să facă, să continue să şi-i imagineze pe ceilalţi heteronimi sau să-l lase baltă pe Pessoa? Surâsul i se prefăcuse într-o grimasă afectată.


Plictiseala lui Borges

După un timp, Borges renunţase să mai asculte, deşi Manguel îi citea conştiincios. Scriitorul îşi spunea că dacă ar fi izbutit să o şteargă din fotoliul lui din Buenos Aires, şi să se întoarcă în timp, cam prin anul 1930, traversând Atlanticul şi ajungând la Lisabona, ar putea să-l cunoască pe Pessoa – instalat invariabil la masa lui din cafeneaua din Chiado – şi să stea la o şuetă cu el. Borges nu vorbea portugheza, dar puteau folosi franceza sau engleza ca să umple golul.
Trebuie să spunem că Manguel, concentrat pe lectura lui, nu a observat nimic. Şi chiar dacă ar fi observat, totul i s-ar fi părut atât de extravagant, încât ar fi crezut că visează cu ochii deschişi. Cum ar fi fost posibil ca distinsa personalitate literară – un scriitor pe care el, personal, îl venera, să se topească în văzduh, PFFF! Ca o spirală de fum? Borges nu era un adept yoga, ca Mircea Eliade (care se mândrea cu asemenea performanţe) şi, la drept vorbind, prefera zborurile imaginaţiei zborurilor propriu-zise.
Aşadar, tânărul Manguel nu a observat nimic. Dar, în scurt timp, doña Leonor – dacă avea să intre din întâmplare în micul living-room – va rămâne uluită constatând că fiul ei nu se mai găsea în fotoliul lui şi tânărul cititor le citea pereţilor... BORGES SE FACUSE NEVAZUT.
E posibil să se fi întâmplat pe parcursul unui deosebit de concentrat efort mental al poetului portughez, efort care l-a consternat pe Borges. Omul nevăzător a simţit, pur şi simplu, că trupul îi este absorbit de o forţă inexorabilă, dar benignă, într-un soi de vârtej învolburat, care-i provoca însă o uşoară greaţă. S-a lăsat în voia soartei. După un timp, ochii lui obişnuiţi cu lumina gălbuie, lăptoasă, familiară zilelor şi nopţilor sale de orb, au început să vadă constelaţii de curcubee. Semănau mult cu pulsarele galactice despre care citise, numai că erau alcătuite din cifre. Toate numerele, de la 0 la 9, oscilau modular, ca sclipirea unei ţesături iridiscente. Nuanţele erau întocmai culorile curcubeelor, numai că se schimbau şi se întrepătrundeau continuu, pe măsură ce înseşi cifrele se dizolvau şi se rezolvau în felurite ecuaţii matematice. Avea senzaţia că pluteşte într-un ocean algebric.
Era cu neputinţă să-ţi dai seama cât a durat: spaţiul devenise la fel de imaterial ca şi timpul. În noţiunea psihologică a timpului lui Borges, călătoria a durat vreo zece minute. E suficient să spunem că la încheierea acestei variabile cantităţi de timp, se afla exact în locul unde aspirase în gând să se afle, adică la cafeneaua din Chiado, faţă-n faţă cu Fernando Pessoa.
Pessoa purta ochelarii rotunzi pe care Borges îi atribuise lui Alberto Caeiro. Nu i s-a părut ciudat – adică, nu mai ciudat decât faptul evident, palpabil, că putea acum să vadă: în fond se găsea în urmă cu treizeci de ani. Nici Pessoa nu era mirat să-l vadă pe Borges (un scriitor pe care-l cunoştea după nume şi din care citise doar câteva poeme ultraiste) aşezat acum la masa lui; a presupus că argentinianul a făcut o escală la Lisabona, în drum spre Paris.
Borges a fost primul care a spart gheaţa. „Hola”, a rostit.
(Unii dintre dumneavoastră se vor încrâncenat probabil la gândul că un scriitor atât de mare nu a găsit nimic mai interesant sau mai inteligent de spus unui coleg de breaslă de o asemenea magnitudine, dar, în realitate, până şi marii scriitori folosesc limbajul colocvial; am închis paranteza.)
Pessoa i-a răspuns: „Ola!”
După care s-a lăsat tăcerea. Se pare că nu mai era nimic de spus.


În Lisabona

Borges încerca aceeaşi lipsă de curiozitate în faţa lui Pessoa în carne şi oase, pe care o resimţise ascultând gândirea poetului.
Dar se străduia să nu se trădeze, pentru că era un om manierat. Urmărea încercările lui Pessoa de a închega o conversaţie – dar despre ce să vorbească? Ultraismul nu se număra printre predilecţiile lui Pessoa şi nu citise altceva din opera lui Borges, în afară de poemele acelea pe care le descoperise într- o antologie. Ar fi putut să-l întrebe pe argentinian dacă doreşte o cafea, dar ar fi însemnat să se pună în postura chelnerului, - nu se putea decide să adopte o astfel de atitudine şi să pună o astfel de întrebare.
Pe de altă parte, lui Borges i-ar fi prins bine o cafea tare; se simţea cam plutitor după călătoria lui transatlantică – sau pe unde l-o mai fi purtat actul lui de disoluţie. Sperase că întâlnirea cu Pessoa o să-i ofere o perspectivă mai profundă asupra gândirii omului care plăsmuise heteronimii.

Borges n-ar fi putut să-şi închipuie că norii dezlânaţi ai gândurilor lui fuseseră interceptaţi de radarul de sidef al lui Caeiro/de Campos: era convins că numai forţa mentală a lui, a lui Borges, îl teleportase peste Atlantic. La urma urmei, el era Borges, un bărbat solid, îndesat, a cărui mamă era doña Leonor, şi care copilărise la Palermo (districtul din Buenos Aires, nu oraşul din Sicilia), şi fusese fascinat de tigri, scrisese poeme ultraiste şi, mai recent, povestiri categoric şi suprem metafizice, deşi unii le considerau povestiri poliţiste. El era Borges – şi singurul celălalt Borges care mai exista era cel la care se referea uneori în poeziile şi povestirile lui.
De Campos auzise vag despre Borges, dar literatura acestuia nu-l prea interesa.


Îndărăt la Lisabona

Cititorii familiarizaţi cu poezia lui Pessoa îşi amintesc, probabil, de un poem despre o tutungerie, scris de heteronimul lui Pessoa. Alvaro de Campos, desigur, cu mâna lui Pessoa.
De Campos era un fumător inveterat (exact ca Pessoa), dar nimeni nu ştia că ţigara nu era decât un apendice agreabil, ataşat la un joc magic. Esenţa acestei magii nu o constituia ţigara, ci ţigaretul.
Am văzut că era confecţionat din sidef, încercuit de un inel de aur la capătul lat: o combinaţie comună. Dar deloc comun era faptul – deşi tot o combinaţie, – că acel beţigaş de sidef dobândea o forţă magnetică ori de câte ori inelul de aur era mişcat de trei ori, înainte şi înapoi, pe axa lui. Funcţiona ca un tranzistor, emiţând unde electrice care deţineau capacitatea de a atrage orice corp, indiferent de greutatea lui, şi din orice parte a lumii. Aşa încât de Campos nu a întâmpinat nicio greutate să-l aducă pe Borges, de acasă din Buenos Aires, la o distanţă de sute de mile peste Atlantic şi să-l plaseze în faţa lui Pessoa, la cafeneaua din Chiado. Borges nu ştia că de Campos e inginer şi, oricum, el se gândise la Caeiro, nu la de Campos. Ciudat e că Borges nu părea prea uimit de faptul că în mai puţin de un minut zburase din America de Sud în Europa de Sud; avea impresia că visează, deci neîncrederea lui era în suspensie. Singurul personaj perplex era Pessoa. Nu avusese intenţia să-l întâlnească pe Borges la ora aceea din zi.
Pessoa bănuise că era la mijloc mâna lui de Campos, dar n-a spus o vorbă. Se obişnuise cu farsele magice ale heteronimuliu său – ca, de pildă, atunci când ridicase pe cale electrică un elefant din Calcutta şi-l coborâse, în miez de noapte, pe strada lui din Campo de Qurique... Elefantul era complet iluminat, de la coada scurtă până la trompa lungă, pentru că era înfăşurat în unde electrice, dar, din fericire, nu l-a văzut nimeni – sau, dacă l-o fi văzut cineva o fi gândit că visează un elefant iluminat. Dar de astă dată, cu Borges, de Campos sărise peste cal: Borges nu era un elefant! Mai mult, cu un elefant nu eşti obligat să conversezi, pe când cu un scriitor se presupune că trebuie să te lansezi într-o discuţie (literară). Ce plictiseală!, şi-a spus Pessoa.
S-a gândit că engleza era limba cea mai indicată pentru că el scrisese în engleză, iar bunica lui Borges din partea mamei era englezoaică – dacă nu se înşela. Aşadar, după ce a acceptat fatala situaţie, a rostit lucrul cel mai neangajant pe care-l putea rosti: „Ce impresie vă face clima noastră, domnule Borges?”
Borges nu avea nici un chef să discute despre vreme – nici la Lisabona şi nici în altă parte. Bănuia că întrebarea lui Pessoa constituise doar o formă de politeţe şi că, iniţiind o conversaţie despre vreme, poetul portughez îi indicase limpede interlocutorului său că nu era dispus să discute literatură. (Ceea ce îi pica bine lui Borges pentru că nici el nu se găsea într-o asemenea dispoziţie.) Aşa încât a răspuns, forţându-se să pară indiferent: „O, nici n-am avut timp să-mi dau seama. Ştiţi, abia am sosit,... în nişte împrejurări care nu-mi sunt prea clare...”
Pessoa a confirmat din cap. Prefera să dea din cap, neutru, decât să întrebe de acele împrejurări – deoarece ştia de unde proveneau. Dar, prin gestul lui, a amorţit din nou conversaţia. Nu avea nicio idee despre ce ar putea vorbi: vremea fusese epuizată, literatura era exclusă, femeile nu erau un subiect potrivit... poate că Borges era interesat de ocultism?...
S-a hazardat: „Presupun că sunteţi familiarizat cu Florizel de Boemia?”
Faţa lui Borges s-a luminat subit. Era clar că nu se aşteptase la asemenea întrebare din partea portughezului. Din momentul în care se trezise prins în actuala situaţie, la asemenea depărtare de al său querido Buenos Aires, de bietul tânăr Manguel, (care, probabil, continua să citească, ignorând dispariţia lui Borges) şi de draga lui doña Leonor, fusese cuprins de un val de greaţă – o stare care-i revenea frecvent, şi care era generată de o combinaţie de factori, plictiseala fiind, categoric, unul dintre aceştia. De astă dată e posibil ca starea să fi fost intensificată de situaţia atât de neobişnuită a zborului său vertiginos – şi cu totul neaşteptat – din însoritul Buenos Aires, în miez de decembrie, în ploioasa Lisabona. Aşadar, când Pessoa l-a întrebat deodată despre prinţul Florizel (eroul uneia dintre povestirile lui Stevenson), Borges i-a fost recunoscător; s-a simţit din nou pe pământ sigur, şi-a redobândit controlul reflexelor, iar greaţa părea să se fi evaporat, ca aburii fierbinţi ai ceaiului de muşeţel în atmosfera reavănă, răcoroasă, a Lisabonei spălată de ploaie...
„Ce întrebare extraordinară!” a exclamat plin de efuziune. Întâmplător, tocmai îi vorbeam tânărului meu prieten Alberto Manguel – un tânăr cărturar extrem de dotat, – despre bucuria de a-l citi pe Stevenson de la o vârstă fragedă, bucurie care – din păcate – se iveşte tot mai rar printre tinerii din zilele noastre. (Făcând această afirmaţie, Borges era, de bună seamă, complet anacronic: Pessoa n-ar fi putut să ştie de Manguel, care avea să se nască douăzeci de ani mai târziu. Dar, fie din tact, fie din indiferenţă, a acceptat explicaţia cu aceeaşi graţie visătoare care-i marcase întreaga atitudine de la bun început.)
După aceea, Borges s-a lansat într-un exaltat elogiu al măiestriei lui Stevenson, care – fiind, grosso modo şi parţial, identic cu ce avea să scrie mai târziu despre autorul scoţian – nu necesită să fie reprodus aici. Deci, haideţi să zburăm din nou...

Prezentare şi traducere din engleză de Antoaneta Ralian

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara