Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Aleea debutanţilor întârziaţi de Cătălin Sturza


Unii scriitori debutează la 20 de ani, "compun" romane ca şi cum ar scrie scrisori, şi fac carieră sub lumina reflectoarelor, decenii de-a rândul, până când mor de cauze naturale, în fotoliul de acasă. Există însă şi oameni a căror modestie şi a căror decenţă îi împiedică să iasă la rampă, şi pe care toamna vieţii îi surprinde cu câteva povestiri publicate, ici-colo, în vreo revistă de avangardă, fără a fi adunate vreodată într-un volum de debut. Purtaţi de meandrele vieţii, cariera literară îi interesează prea puţin, deşi dovedesc, în domeniu, o reală valoare. Cazul unui Emil Paraschivoiu, care, deşi a publicat scurte piese de teatru încă din Desant '83, a debutat în volum abia anul trecut (Cine mă trece strada?) nu este nicidecum singular. Unul din colegii de generaţie ai lui Dumitru Ţepeneag şi ai lui Leonid Dimov s-a hotărât anul acesta, cu o întârziere de trei decenii, să-şi scoată încercările de tinereţe "de la răcoarea sertarului" şi să le prezinte publicului într-o formulă unitară.

Puţini îşi mai amintesc de fragmentele de proză pe care Daniel Tei le publica, la sfârşitul anilor '60, în revista Amfiteatru. Prin 1984 autorul ardelean a mai "recidivat" cu nişte piese de teatru apărute la Deva, şi cam atât. Acoperişul fără casă (Editura Semne, 2002) include 19 povestiri scurte (dintre care mai mult de jumătate nu au fost niciodată date la tipar) şi cinci piese de teatru, de dimensiuni foarte reduse (unele simple "pretexte dramatice", aşa cum le numeşte autorul). Entitatea care dă titlul volumului (Acoperişul fără casă) se constituie într-un soi de "carte de vizită" a eului auctorial. Obsesiile acestuia se regăsesc la tot pasul, deschizând cartea la întâmplare şi alegând pentru lectură aproape orice paragraf. Un "artist" sociofob, o personalitate excentrică şi uşor paranoidă îşi construieşte casa "cu fundul în sus" alcătuind pereţii din păreri şi sugestii de împrumut, cu două ipoteze personale drept ferestre şi cu o uşă confecţionată dintr-un regret mai vechi. Preocuparea majoră pare să se circumscrie receptării actului de creaţie de către "curioşi", adică de publicul larg, de criticii mai mult sau mai puţin avizaţi. "Amatorii" îşi dau în fel şi chip cu părerea, se împart în admiratori şi delatori, unii invocă geniul, alţii nebunia, alţii teribilismul şi dorinţa de a epata cu orice preţ. Vânătorii de simboluri oculte ar putea descoperi un substrat iniţiatic al textului, indicat de anumite repere vizibile pentru un "ochi exersat": "dimineaţa ieşeam pe regretul acela de uşă, cu capul în jos, cu ochii închişi, şi răspundeam la întrebările lor (...) politicos, dar anapoda, adică tot de-a-ndoaselea". O alegorie există, cu siguranţă, însă aceasta vizează numai şi numai condiţia inadaptatului, a eternului inoportun, ros de probleme cerebrale, care nu reuşeşte niciodată să se sincronizeze lumii exterioare. Orice altă lectură ar fi, pe acest calapod, deplasată, iar de multe ori "simbolurile" sunt rezultatul unor jocuri gratuite de limbaj: "Privind senin, superior, peste mulţime, începeam prin a-mi strecura cu abilitate IMPOSIBILUL printre degete". Atitudinea este ironică, uşor detaşată, iar în final prevalează uneori optimismul: "Azi?!... Azi sunt mândru de opera mea, de rolul pe care l-am jucat." Unele povestiri sunt extrem de "candide", marcate fiind de naivitatea specifică anilor tinereţii. în Metamorfoze soldaţii de plumb îşi trans- formă armele în "piane, târnăcoape sau cărţi", într-o utopie pledând împotriva războiului. Aceeaşi idee apare şi în Revolta, care surprinde momentul în care o săgeată refuză să-şi ucidă, în ultima secundă, ţinta, tot atunci arcul vânătorului transformându-se într-o ramură de măslin.

Nici optimismul, nici idealismul nu-l caracterizează totuşi pe Daniel Tei. Povestirile sale sunt simple, în sensul că ele dezvoltă, într-un anumit context ficţional, o singură idee, însă nu sunt în nici un caz simplificante. "Naivitatea" este una mimată, pe alocuri confundându-se chiar cu "ideea", cu problema în sine, pentru că ea reflectă imaginea inadaptatului într-o lume beckettiană, marcată de indiferenţă, blazare şi nepăsare. "Marginalul" este chiar Omul, în sensul de ultim luptător al rezistenţei, pe bastionul umanităţii, afectat de o amnezie temporară. El poate fi eroul cuceritor, de a cărui forţă profită nişte personaje frivole pentru a urca ierarhia socială (piesa Discurs pentru un fotoliu confortabil), Sisif însuşi, a cărui dramă începe cu adevărat atunci când stânca nu mai vrea să se rostogolească la vale (Idolul de ceară) sau cerebralul, intelectualul inadaptat, care discută problemele artei înalte într-un mediu blazat, de cafenea, unde apare "anormal" şi ridicol ("Nu vreau să dansez!").

Profesiunea "realei valori", ca şi modestia sunt catastrofale, când se opun diletantismului arogant şi oportunismului, iar timiditatea este un flagel care distruge din interior individul, anulîndu-i personalitatea şi împingându-l către omogenizare, către orwelliana "asimilare". Lumea lui Daniel Tei este una onirică, bântuită de obsesii orwelliene. Problemele "fabulelor" sale, care ţin de o sociologie în aparenţă desuetă şi clişeizată, şi-au păstrat actualitatea, în prezent. Singura piesă de teatru scrisă, de altfel, după 1989 ("Revuluţie, Miţule, Revuluţie!...") este o adaptare după I.L. Caragiale care se vizează, în registru parodic, societatea românească post-revoluţionară. Stilul autorului ardelean este accesibil, plăcut şi simplu, problematizarea este însă abstractă şi înalt-intelectuală, s-ar putea spune chiar "elitistă". Iniţiativa lui Daniel Tei, care şi-a depăşit până la urmă scrupulele, permiţând volumului să vadă lumina tiparului, reprezintă poate cel mai bun răspuns în faţa acuzaţiilor de elitism.