Editura Hasefer a publicat recent o restituire în texte şi imagini, format mare şi elegant, în tonuri de sepia, datorată lui Geo Şerban: Dimensiunea Sebastian. Neîndoielnic, soarta dramaturgului, prozatorului, cronicarului şi publicistului dispărut prematur, după multe convulsii istorico-biografice, nu a încetat să intereseze. Omagiul de acum, alternând texte pe care „Realitatea evreiască” le-a publicat în 2007, la centenar, cu fâşii din Sebastian al anilor ‘30, preocupat de orice mişcă în cultură, prezent oriunde, viu, sclipitor, pasionat şi mult prea franc, uneori, e o istorie în primul rând vizuală, cu reproduceri de manuscrise, de coperte şi de pagini uitate de revistă, îndoit valoroasă, prin text şi prin document.
Om al confluenţelor şi al vârtejurilor, Sebastian este adunat, în această retrospectivă, de la amănuntul biografic până la înfruntarea de idei. Îl regăsim duios, în poveştile de la Dunăre, nepărtinitor şi onorabil în texte de despărţire de prieteni şi confraţi, fervent şi precis în notaţiile despre teatru şi muzică, acid, în portrete generice. Iată, din Rampa iernii lui 1935, o dare de seamă despre critica (sau despre clima, cum sună supratitlul lui Geo Şerban) din capitală: „A distruge, a suci gâtul, a face praf este obsesia criticului bucureştean. L-am văzut de multe ori ridicându-se de la masa lui de scris după un articol fulminant şi frecându-şi mâinile justiţiar: «L-am distrus». Mă mir de câţi oameni valizi au rămas totuşi în cultura noastră, după atâtea executări, cum se zice, sângeroase. E cu totul interesant chipul în care îşi reprezintă combatantul cultural bucureştean lumea ideilor, scara valorilor... Valori şi idei au pentru el înfăţişarea de duşmani personali fizici, cărora trebuie «să le dea la cap» (altă expresie culturală curentă). Nu vorbesc nici de polemiştii plătiţi, nici de polemiştii bolnavi. Nici de acei care scriu contra unui ordin de plată, nici de acei care scriu pentru răcorirea unui microb ascuns şi încins. Vorbesc pur şi simplu de «oamenii de idei» oneşti, de militanţii sinceri, de revoltaţii convinşi. Toţi întrebuinţează acelaşi vocabular de artilerie.” Rânduri cărora nu le poţi nega nici actualitatea, nici curajul. Nici o ştiinţă, tot mai rară, a aşezării fireşti şi precise a punctului pe i.
Într-o frumoasă alternanţă îi aşază Geo Şerban pe Eminescu şi pe Caragiale, reperele evaluate prin ochii lui Sebastian. Pagini faţă în faţă adună impresii-document despre ediţii, despre teatru, despre alte opinii critice, despre zbateri şi recunoştinţă. Panteonul se consolidează, apoi, prin capitolul despre Ctitori şi premergători, care-i strânge textele, mai totdeauna scurte, concentrate, cu nerv, despre Bălcescu, Creangă, Maiorescu, Rebreanu, Perpessicius, Panait Istrati, Camil Baltazar, Anghel Demetriescu. Texte evocatoare, texte de despărţire, cele mai multe, lăsându-ne să întrezărim, sub frenezia publicistică, un sfârşit de paradis. Sunt ultimii ani ai deceniului patru, şi lumea începe să se destrame.
Imediat, Geo Şerban fuge spre Franţa, aceea pe care Sebastian a iubit-o, în tot ce a avut mai modern literatura ei, în confluenţele dintotdeauna, în locurile purtătoare de amintiri, ale oamenilor şi ale epocilor. În tinereţea lui Napoleon, răspunzându-i simbolic tinereţii şi îndrăznelii de care interbelicii nu s-au dezis nici o clipă. Dimpotrivă, le-au purtat cu inconştientă şi sclipitoare mândrie.
Redescoperim un Sebastian cu lecturi intense şi variate, comentate prompt şi adecvat, din literatura franceză, de la Hugo („trebuie citit fără mofturi, cu sentimentul drumeţului pornit la drum lung, şi prin iarbă, şi prin băltoace, şi prin frunze putrezite, ştiind că o pădure nu este o sală de recepţie”), la Romain Rolland. Un Sebastian atent la însoţirea subtilă a muzicii cu textele, cu stările, cu oraşele. Un cronicar de fineţe care, însă, nu devine monocord şi nu ocoleşte (avocat fiind) viaţa de zi cu zi: „omeneşte, Mihail Sebastian refuza să considere rafinamentul sufletesc un drept exclusiv, într-o lume şi aşa pângărită de prea multele privilegii abuzive.” (p. 160). Înţelegător şi solidar, sceptic, spune Geo Şerban, în privinţa condiţiei umane, dar preocupat de adevărul din întâmplări şi de frumuseţea din oameni. Iubind răzleţ, mai curând prieten decât fou d’amour, niciodată indiferent, uneori rănit, răscumpărat de ataşamentul pentru câte o casă, pentru câteva străzi. Adunat, la sfârşitul frumosului album, dintr-o biografie subţire, între oraşe, între origini, între lumi. Trăgând vini care nu erau, numaidecât, ale lui.