Să vorbeşti despre ospitalitate la Rousseau este un paradox. Puţini scriitori din epocă au vorbit atât de puţin despre ospitalitate deşi era de aşteptat ca un scriitor şi un gânditor ca el să aibă o reflecţie despre ceea ce ar părea a priori o noţiune importantă care justifică şi articulează interacţiunea umană.

Dar această frumoasă noţiune, căreia Hirschfield1 îi consacră în Germania în 1777 un tratat al cărui subtitlu este O apologie pentru umanitate şi în care ţine să demonstreze că ospitalitatea este o virtute originară a umanităţii, [...] şi că ea a fost serios pervertită de relele civilizaţiei încă din vremurile originare ale omenirii când era în floare, această frumoasă noţiune nu pare operantă pentru Jean-Jacques, din mai multe motive. În mod evident, conceptul nu există pentru el, nu are un loc în dispozitivul său filozofic şi numeroasele indexuri stabilite de critici operei lui Rousseau confirmă această lipsă, ceea ce nu înseamnă că practica şi imaginarul ospitalităţii nu sunt prezente la el, ci dimpotrivă. [...]

Rousseau a fost toată viaţa un oaspete, ca să nu spunem un parazit, şi are multă experienţă ca oaspete. Analizând câteva scene de ospitalitate în perspectiva acestei dorinţe de ospitalitate, în care ni se arată diferitele declinări pe care le face Rousseau găzduirii, scenei de ospitalitate, ritualului său şi implicaţiilor acestuia, vom situa mai uşor atitudinea sa ambivalentă şi ambiguă între dorinţa de a fi găzduit şi experienţa parazitismului. Relaţia întotdeauna critică a celui care este găzduit faţă de cel care găzduieşte este o temă recurentă care dezvăluie într-un mod profund sensul relaţiei cu celălalt. Sexul gazdei este un element deosebit de important, ca şi seducţiile reciproce, pozitive sau negative, al căror joc îi permite lui Rousseau să creeze o formă de antropologie pe care am putea-o califica drept pesimistă sau deziluzionată.

Ospitalitatea se ocupă de sentimentul de solitudine, solitudinea pribeagului, a călătorului care, printr-un „accident” a pierdut contactul cu comunitatea sa de origine, ruptură care antrenează încercarea ospitalităţii (fie aceasta benefică sau ostilă). Văzută în perspectiva schimbului, a darurilor şi contra-darurilor, ospitalitatea gândită de Rousseau trădează ambivalenţa fundamentală a situaţiei ospitaliere, marcată de tot felul de reguli de îndeplinit şi de transgresiuni dorite, oscilând între dorinţa de libertate şi dorinţa de dependenţă (relaţia privind mâncarea fiind paradigmatică pentru un astfel de conflict al acestui spaţiu de interacţiune umană şi socială, aşa cum este şi spaţiul limbajului, al schimbului de cuvinte şi de discursuri pe care ospitalitatea le poate provoca).

Atitudinea critică a lui Jean- Jacques faţă de politeţe şi consecinţele sale se regăseşte aici, în mod concret şi totodată teoretic. Ce loc poate acorda contractul social ospitalităţii? Ce loc este rezervat ospitalităţii între solitudine şi comunitate? Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care ni le putem pune.

O primă scenă, descrisă în Confesiuni, ilustrează ambivalenţa scenei de ospitalitate pentru Rousseau. Ospitalitatea fericită creează o dependenţă pozitivă atunci când el este primit la Confignon, în Savoie la două leghe de Geneva, de un preot, Domnul de Pontverre:

„El mă primi bine şi îmi vorbi de erezia Genevei, de autoritatea sfintei Biserici şi-mi dădu să mănânc. Nu prea aveam ce să răspund la nişte argumente ce se încheiau în felul acesta şi îmi spuneam că preoţii la care se mănâncă atât de bine valorau cel puţin cât şi pastorii noştri. Eram de bună seamă mai savant decât domnul de Pontverre, oricât de gentilom era el; dar eram un prea bun mesean pentru a fi tot atât de bun teolog; iar vinul lui de Frangy, care îmi păru excelent, argumenta atât de triumfător pentru el, că mi-ar fi fost ruşine să închid gura unei gazde atât de cumsecade. Cedai deci, sau în tot cazul nu rezistai în faţa lui. Văzând felul cum îl menajam cineva ar fi crezut că sunt fals. Dar s-ar fi înşelat; nu eram decât cinstit, asta e sigur. Linguşirea sau mai bine zis îngăduinţa nu e totdeauna un păcat, ea e de cele mai multe ori o virtute, îndeosebi la tineri. Bunătatea cu care un om ne tratează ne leagă de el; nu-i cedezi ca să profiţi de el, ci ca să nu-l mâhneşti, ca să nu-i plăteşti binele cu rău. Ce interes avea domnul de Pontverre să mă primească, să mă trateze bine, să vrea să mă convingă? Nici unul spre binele meu. Inima mea tânără îmi spunea asta. Eram pătruns de recunoştinţă şi respect pentru acest preot cumsecade. Îmi simţeam superioritatea, dar nu voiam să-l copleşesc cu asta drept preţ al ospitalităţii lui. Nu era nici un scop făţarnic în purtarea mea…”2

Este amuzant, şi Rousseau se amuză şi el, să vedem cum tânărul Jean-Jacques se lasă îmbiat de vinul gustos al gazdei şi cum îşi justifică el politeţea interesată de care dă dovadă, apărându-se de o ipocrizie pe care o va blama mai târziu. Acceptarea acestei politeţi oneste, el o atribuie vârstei lui tinere, unei inocenţe ce va fi în curând dezamăgită. Dorinţa de a fi găzduit pentru el însuşi îi este satisfăcută la Doamna de Warens, dar nu se va întâmpla de fiecare dată la fel. La Mama, el observă cu un interes pasionat, ca Ulise la Calipso, intenţia gazdei sale:

„Veni vorba despre sălaşul meu. Ea se consultă cu camerista. Nici nu îndrăzneam să răsuflu în timpul convorbirii lor; dar când auzii că voi dormi aici în casă, abia putui să mă stăpânesc şi am văzut că mi s-a pus mica bocceluţă în camera ce-mi era hărăzită, aproape la fel cum Saint-Preux văzuse aşezându- i-se jilţul la doamna de Wolmar. Avui, pe deasupra, plăcerea de a afla că această favoare nu va fi trecătoare…”3

Şi totuşi tânărul îşi dă seama că, de-a lungul pribegiei sale, primirea nu este întotdeauna la fel de generoasă. Astfel, atunci când crede că are soarta asigurată cu scrisorile de recomandare pe care le poartă asupra sa, va fi foarte surprins să vadă că Domnul de Surbeck căruia îi era cel mai călduros recomandat, va fi cel mai puţin prietenos. Acest domn de Surbeck, care se retrăsese din serviciu şi trăia ca un filozof la Bagneux, nu-i oferă de fapt, decât un pahar de apă cu ocazia diferitelor vizite. Dacă alţii îl primesc mai călduros, ca de exemplu Doamna de Merveilleux care îl invită de fiecare dată la masă, lucru de care profită des la Paris, nu-i vor lipsi nici momentele în care va fi repede dezamăgit în privinţa acelui „mare interes ce crezusem că mi se arătase. Trebuie totuşi să fiu drept cu francezii; ei nu se grăbesc pe cât se spune cu făgăduielile, iar acelea pe care le fac sunt întotdeauna sincere; dar au un fel de a părea că se interesează de cineva ce te poate înşela mai mult decât vorbele. Laudele umflate ale elveţienilor nu-i pot amăgi decât pe proşti; purtările francezilor sunt mai seducătoare tocmai prin aceea că sunt mai sincere […] ei nu sunt deloc falşi în manifestările lor; sunt în chip firesc îndatoritori, omenoşi, binevoitori, şi chiar, orice s-ar zice, mai deschişi decât orice alt popor; dar sunt fluşturatici şi nestatornici. Au, într-adevăr simţământul pe care ţi-l mărturisesc, dar acest simţământ se stinge repede aşa cum s-a aprins. Când îţi vorbesc sunt plini de tine, dar dacă nu te mai au în faţa ochilor, te dau uitării. Nimic nu e permanent în inima lor, totul la ei este opera momentului”4

Ospitalitatea unei naţiuni foarte civilizate nu mai este ospitalitatea antică, homerică sau biblică, a cărei idee este prezentă în mintea lui Rousseau. El consideră că francezii sunt oameni deosebit de ospitalieri, astfel că-şi însemnează în comentariul său la Scrisori despre englezi şi despre francezi de Béalt de Muralt care scria „Ospitalitatea faţă de străin, pentru care anticii merită toate elogiile are ceva atât de blând şi de omenos încât tot ce are legătura cu ea, orice primire făcută străinilor, face să crească valoarea naţiunii în care există această pornire şi să o deosebească de cele în care străinul este neglijat.”. Rousseau observă atunci că „trebuie să adăugăm că mulţimea străinilor care micşorează aproape întotdeauna zelul ospitalităţii nu l-a scăzut pe al francezilor la care vedem mai mulţi străini decât oriunde în lume.”5

Dar acest zel face pereche cu uşurătatea, cu un caracter efemer care-i distrug soliditatea, fundamentul şi interesul. „Totul la ei este opera momentului.” Ceea ce înseamnă că ospitalitatea cea mai răspândită în societatea actuală nu se bazează decât pe vorbe şi pe clipă; ea nu garantează nici o legătură veritabilă, nu favorizează nici o prietenie autentică, care nu rezistă la compromisuri, ambiguităţi sau neînţelegeri. Pentru Jean-Jacques, este clar că pornirea naturală a fost pervertită de artificiu, de numărul membrilor unei societăţi în care bunăstarea face orice interacţiune relativă. Caracterul absolut al găzduirii este distrus de prezenţa unei a treia persoane, de ritualurile unei politeţi care introduce medieri insuportabile.

[…] Rousseau va cunoaşte în repetate rânduri experienţa relaţiei musafir-gazdă, care dacă nu este fondată pe libertate absolută şi autonomie, devine repede neclară. Transparenţa interacţiunii dispare, făcând loc promiscuităţii create de multiple incomodităţi şi dependenţe, viaţa sub acelaşi acoperiş se metamorfozează în alienare. Să stai la o gazdă înseamnă mai întâi de toate să suporţi plictiseala conversaţiilor inutile. Pentru cel care nu-şi doreşte decât „să ducă o viaţă dulce şi tihnită” care nu depinde decât de sine, „vorbăria fără mişcare într-o cameră, aşezaţi unii în faţa altora şi dând numai din gură” este o tortură.

[…] Natura, departe de oameni, este spaţiul cel mai ospitalier şi farmecul său este ca şi chipul unei mame care se bucură să facă plăcută şederea copiilor. Ospitalitatea extremă de care vorbeşte Derrida, cea care se estompează în dăruirea oblativă de sine pentru oaspete este cea căutată de Rousseau. Egoism, lipsă de reciprocitate efectivă? Poate. În orice caz ceea ce aşteaptă el întotdeauna este dăruirea fără obligaţii, aceea a „celei mai blânde mame, care nu caută niciodată plăcerea, ci întotdeauna binele meu...”, cum spune el despre Doamna de Warens. Cu această sensibilitate egotistă şi insulară atât de specială, Rousseau îşi doreşte prietenii mai puţin cuceritoare şi mai mult „mulţumitoare”. Este animat de dorinţa de a fi iubit […].

[…] Critica ospitalităţii sociale duce la paradoxul ospitalităţii solitare. Restrângerea cercului, izolarea de ceilalţi pentru a ajunge la o stare lipsită de contradicţii şi de ceilalţi, în care Rousseau „nu ar avea nevoie decât de mine însămi pentru a fi fericit”. Ospitalitatea nu înseamnă întâlnirea celuilalt în alteritatea sa, ci întâlnirea eului în altul. Dacă el se iubeşte prea mult pentru a-i urî pe ceilalţi6, este pentru că celălalt nu există decât în măsura în care face parte din sine. Şi această perspectivă pigmalionescă a oaspetelui nu poate exista decât într-o relaţie imediată, bazată pe senzaţia şi stabilirea unui joc de oglinzi şi reflectări ale sensibilităţii interioare care poartă numele de prietenie.

Atunci când Rousseau exclamă: „Iată-mă deci singur pe pământ... fără prieteni... doar cu mine însumi”, el pare să fi atins această proximitate de sine cu sine pe care o experimentează în insula fericită „unde se leagă de sine însuşi”. Cel mai bun prieten este el însuşi deoarece el este cel mai transparent, cel mai independent (să ne amintim că nu există contract cu sine însuşi). Prin aceasta autobiografia este paradigma ospitalităţii interne: aici eul se primeşte, se dăruieşte, se dezvolta în cea mai completă libertate pentru a se regăsi, pentru a se reconstrui, pentru a se accepta.

 Traducere de Muguraş Constantinescu

(Fragment din eseul Despre ospitalitate – de la Homer la Kafka de Alain Montandon7, în curs de apariţie la Editura Institutul European, Iaşi.)

_______________

1 Christian Hirschfeld, Von der Gastfreundschaft. Eine Apologie fur die Menschheit. Leipzig, bey Weidmanns Erben und Reichap. 1777.

2 Rousseau, J.J., Confesiuni I, I,II, Visările unui hoinar singuratic, Editura pentru literatură, BPT, Bucureşti, 1969, trad. rom. de Pericle Martinescu, p. 59.

3 Idem, p. 134.

4 Idem, p. 208.

5 Observaţii despre Lettres sur les Anglois et les François de Béalt de Muralt, Mélanges de littérature et de morale, Pléiade, II, 1316.

6 „Mă iubesc prea mult ca să mai şi urăsc pe cineva”, spune Rousseau în Visările unui hoinar singuratic.

7 Alain Montandon este autorul a numeroase volume de referinţă precum: Dicţionarul ilustrat al politeţii (Seuil, Paris, 1995, coordonator) Ochii nopţii. Eseu despre romantismul german (P.U.B.P. Clermont-Ferrand, 2010, autor); Pana şi balonul (Orizons, Paris, 2014, autor); a coordonat cel mai important volum pe teme de specialitate din ultimele decenii, Cartea ospitalităţii (Bayard, Paris, 2004, 1600 pagini). La noi este cunoscut, mai ales, prin volumul de autor Basmul cult sau tărâmul copilăriei, premiat de Institutul Internaţional Charles Perrault, Eaubonne, Franţa, apărut la Editura Univers, 2004.