Alaa al-Aswani s-a născut în 1957, în oraşul Cairo. A urmat Facultatea de Medicină la Universitatea din Cairo, specializându-se în stomatologie, şi a făcut studii de master la Universitatea Illinois din Chicago. Este de profesie stomatolog, dar şi unul dintre cei mai importanţi lideri de opinie din presa egipteană şi unul dintre fondatorii mişcării politice de opoziţie Kefaya. A debutat pe scena literară în 1990, fiind privit ca un demn succesor al laureatului Premiului Nobel Naghib Mahfuz, însă succesul internaţional i l-a adus publicarea romanului Blocul Iakubian (2002; Polirom, 2008). Reeditat de mai multe ori, tradus în numeroase limbi şi adaptat pentru marele ecran, acesta a provocat controverse aprinse, rămânând timp de peste cinci ani cea mai vândută carte arabă. I-a urmat romanul Chicago (2007; Polirom, 2010), care s-a bucurat de aceeaşi largă apreciere din partea publicului cititor, surclasând Blocul Iakubian la capitolul vânzări.

Refuzat multă vreme de editori din cauza conţinutului subversiv, care le-ar fi putut atrage o condamnare la închisoare, volumul Aş fi vrut să fiu egiptean este o diatribă la adresa societăţii egiptene moderne, măcinate de corupţie, ipocrizie, violenţă şi depravare, ce înăbuşă în faşă inteligenţa şi talentul. Al-Aswani demontează sistematic afirmaţia bombastică a politicianului Mustafa Kamil, care pretinde că: „Dacă n-aş fi fost egiptean, aş fi vrut să fiu egiptean“, şi dezbracă în întregime locuitorii de astăzi ai Egiptului de aura în care îi învăluie trecutul glorios. Egipteanul modern, aşa cum îl vedem ilustrat în personajele sale, nu mai păstrează nici măcar o vagă legătură cu marii faraoni sau cu ingenioşii constructori de piramide, ci este o fiinţă făţarnică, leneşă, lacomă şi brutală, ce pare să descindă mai degrabă din cei mai umili sclavi.

Ajutor de bucătar

Nu se ştie din ce motiv, gradul de inteligenţă a fost asociat cu strălucirea ochilor. De aceea, oricine vrea să- şi dovedească inteligenţa priveşte chipurile oamenilor şi îşi pironeşte ochii într-ai lor, pentru ca ei să observe cum scânteiază şi strălucesc de atâta spirit.
Ochii lui Hişam n-au strălucit niciodată şi pe deasupra mai erau şi foarte înguşti, iar pielea tuciurie, trăsăturile comune, trupul firav şi înclinarea naturală către sfială şi reţinere îl făceau să pară aidoma miilor de oameni nediferenţiaţi de care sunt pline străzile şi mijloacele de transport. Cu toate astea, de cum începi să discuţi cu Hişam, rămâi uimit, fiindcă pricepe îndată ce vrei să spui şi răspunde înainte să-ţi termini vorba, apoi tace şi zâmbeşte calm, ca pentru a-şi cere scuze că ţi-a luat-o înainte. Se spune – dar numai Allah ştie cât adevăr este în aceste vorbe – că Hişam a început să vorbească foarte curând după naştere, că înainte de-a împlini trei ani ştia să deruleze banda casetofonului mare marca Grundig, să fixeze caseta în aparat şi pe urmă să apese cu degetul pe butonul care trebuia ca să pornească muzica.
Fiind coleg de liceu cu Hişam, am constatat eu însumi superioritatea lui zdrobitoare. Cu adevărat uimitoare nu era însă superioritatea lui, cât mai degrabă efortul minim de care avea nevoie pentru a învăţa. Nu era dintre aceia care trudeau zeci de ore pentru a memora ceva, înţelegea lecţia în clasă şi o reţinea de la prima lectură, apoi era de-ajuns să rezolve câteva exerciţii ca să obţină nota maximă fără eforturi mari. La orele de matematică, de multe ori se ridica şi explica foarte calm cum a reuşit să rezolve o problemă care ne pusese pe toţi în încurcătură, iar când termina cu explicaţiile, profesorul îi mulţumea, în vreme ce noi îl priveam, unii cu admiraţie, alţii cu invidie. Nu-i plăcea să fie ţinta privirilor noastre, aşa că îşi făcea de lucru căutându-şi stiloul sau întorcea capul şi intra în vorbă cu elevul din spatele lui. La examenul de bacalaureat, Hişam a ieşit primul pe şcoală. A vrut să se înscrie la Politehnică, dar mama lui l-a implorat plângând, invocând sufletul tatălui său şi reamintindu- i că este singurul ei copil, de care şi-a legat toate speranţele, să devină medic. Hişam i-a dat ascultare şi a studiat medicina vreme de cinci ani, terminând-o cu calificativul „excepţional”. Se spune că şi cei mai exigenţi şi mai neîndurători profesori îşi exprimau admiraţia pentru cunoştinţele lui la examenele orale. Ba se spune chiar că faimosul profesor de anatomie, doctorul Mandur, după ce l-a examinat, s-a apropiat de el, i-a strâns mâna şi l-a invitat să ia împreună o băutură răcoritoare – un gest de apreciere pe care marele profesor îl făcea rareori. Cu toate că Hişam se dovedise a fi excepţional, întrucât nu era odrasla vreunui profesor universitar şi nici rudă cu vreun ministru, la examenul de licenţă a fost clasat al douăzecilea din seria sa. A fost repartizat imediat rezident la Secţia de chirurgie generală, lucru care l-a umplut de o sinceră mulţumire.

*

Hişam ciocăni în uşă şi o deschise puţin, cu sfială, apoi se strecură pe nesimţite înăuntru. Doctorul Basiyuni, şeful Secţiei, stătea de vorbă cu alţi trei colegi, dar când se ivi Hişam, se opriră din conversaţie şi se uitară curioşi la el. Hişam îşi simţi inima bătând cu putere, îşi recăpătă suflul şi salută zâmbind prietenos şi politicos:
– Bună dimineaţa! Nu-i răspunse nimeni la salut, toţi aşteptând mai departe cu o curiozitate sporită. Simţi nevoia să se prezinte şi îngăimă cu sufletul la gură:
– Sunt Hişam Fakhri, noul rezident, domnule...
– Aşteaptă afară! îl întrerupse şeful secţiei, fără să-i dea nici o atenţie, şi-şi continuă conversaţia cu ceilalţi colegi.
Hişam ieşi şi începu să se plimbe încolo şi-ncoace pe culoar, fumând între timp trei ţigări una după alta. Când profesorii părăsiră cabinetul şefului secţiei, Hişam procedă aşa cum făcuse prima oară, începând cu ciocănitul în uşă şi încheind cu prezentarea, pentru că doctorul Basiyuni uitase cu totul de el în puţinele minute care trecuseră.
– Ascultă, băiete, ştii care este treaba ta în această secţie? îl întrebă profesorul. Hişam rămase încurcat, neştiind ce să-i răspundă.
– Treaba ta aici este aceea a unui marmiton1..., îi explică profesorul şi izbucni în hohote de râs, trecându-şi degetele peste perciunii lungi.
Hişam era cât pe ce să izbucnească şi el în râs, din politeţe, ca să-i facă pe plac, dar din fericire îl opri ţârâitul unui telefon.
– Ştii ce-i acela un marmiton? Băiatul de la bucătărie, ajutorul de bucătar care adună cojile şi spală gresia... pe care bucătarii îl bat în glumă peste ceafă... Rezidentul de la Secţia de chirurgie generală este exact ca marmitonul... băiatul de la bucătărie...
Hişam clătină din cap.
– Vei face tot ce-ţi cerem noi, continuă şeful secţiei. Să nu cumva să te împotriveşti sau să te plângi, căci totul se plăteşte. Vrei să devii chirurg? Trebuie să plăteşti preţul pe care l-a plătit fiecare dintre noi: trudă, sudoare, nedreptăţi, umilinţe... Toţi am avut parte de ele. Şi de-acum în trei ani, dacă o să-mi placă de tine, îţi voi semna cu mâna mea hotărârea de numire ca asistent universitar, iar dacă n-o să-mi placă, voi renunţa la tine şi va trebui să te întorci la Ministerul Sănătăţii, un măgar printre toţi măgarii de-acolo.
Apoi, dându-şi seama că Hişam i-a răpit mai mult timp decât s-ar fi cuvenit, şeful secţiei se încruntă brusc şi se răsti la el:
– Hai! De-ajuns! Acum du-te şi completează hârtiile la Serviciul de personal.

*

De când lucrează la Secţia de chirurgie generală, Hişam a ajuns să fie mai obosit ca niciodată. În fiecare zi lucra de la şapte dimineaţa până la miezul nopţii, iar în zilele de operaţii (duminica şi miercurea) îşi petrecea noaptea la secţie. Pe lângă toate astea, trebuia să găsească în fiecare zi, când se întorcea acasă extenuat, un ceas sau două ca să repete cursurile pentru master. Prin urmare, nu putea dormi mai mult de patru ore pe noapte. Începuse să slăbească, să se tragă la faţă şi să aibă mereu cearcăne vineţii în jurul ochilor. Mamă- sa băgase de seamă că devenise din ce în ce mai nervos şi îi reproşase de multe ori că fumează prea mult, dar – la insistenţele lui – consimţise să-l trezească în fiecare zi în zori, aproape plângândui de milă când îl vedea cum slăbeşte de oboseală.
Dar pe Hişam nu-l supăra atât oboseala cât faptul că truda îi era în zadar. Ţelul lui era foarte clar şi precis: să devină un mare chirurg. Cum îşi dădea prea bine seama că viitorul lui se hotăra în acele zile, ar fi fost dispus să-şi dubleze eforturile – dacă timpul i-ar fi permis. Mă credeţi sau nu, Hişam a lucrat un an întreg cu doctorul Basiyuni, fără nici un fel de incidente. Intra la el de două ori pe săptămână, pentru ai prezenta lista operaţiilor. De fiecare dată, se apropia de el aşa cum te apropii de un cablu electric sau de un întrerupător de gaz, adică îi întindea hârtiile şi se trăgea înapoi, temându-se de o izbucnire iminentă, dar – spre surprinderea lui Hişam – doctorul Basiyuni n-a izbucnit niciodată când s-a aflat la el în cabinet. Fireşte, nu lipseau niciodată din discuţie unele apelative injurioase (doctorul obişnuia să i se adreseze cu „purceluşule”), dar acesta i s-a părut un lucru neînsemnat, un fleac.
Totuşi, dacă doctorul Basiyuni nu i-a pricinuit lui Hişam nici un necaz, ceilalţi i-au pricinuit fel de fel de necazuri. În secţie mai lucrau alţi patru profesori, chiar dacă nici unul dintre ei nu se bucura de faima şi autoritatea lui Basiyuni. Doctorul Mansur, de pildă, şi-a terminat studiile universitare la un an după Basiyuni, a obţinut şi el titlul de doctor în America, este şi el un chirurg priceput, dar dintr-un motiv necunoscut – aşa cum se întâmplă de multe ori în viaţă – nu are charisma lui. Pe când doctorul Basiyuni cu înfăţişarea lui ciudată, le face o impresie bună oamenilor cu care vine în contact, doctorul Mansur – în pofida costumelor pe care le poartă atât iarna, cât şi vara – aduce, în cel mai fericit caz, cu un director dintr-un minister oarecare. Cu părul alb, ochelarii, bunele maniere şi vocea lui joasă, era cu siguranţă un om respectabil, dar nimic mai mult. Clinica lui Mansur nu aducea cine ce ştie ce venituri, fiindcă bolnavii preferă de obicei să aibă de-a face cu un chirurg faimos, care este, fireşte, mai priceput, fiindcă altfel cum ar fi putut deveni faimos?
Cum avea destul timp, doctorul Mansur obişnuia să-şi petreacă cea mai mare parte din zi în secţie, plimbându- se prin saloane, observând de la distanţă ce se întâmpla şi intervenind întotdeauna la momentul oportun. De pildă, aştepta ca un medic să-i elibereze o reţetă unui pacient şi, de îndată ce citea pe chipul acestuia recunoştinţa sau îi auzea pe cei din familia lui mulţumindu-i, se apropia grăbit, întrebându-l pe medic ce medicament i-a prescris. Apoi doctorul Mansur zâmbea cu o uşoară ironie (care nu-l părăseşte niciodată) şi-i spunea că reţeta lui era în întregime greşită. Nu s-a întâmplat niciodată ca doctorul Mansur să constate că vreun medic a dat un diagnostic corect şi a prescris un medicament potrivit. Doctorul Mansur nu pierdea niciodată prilejul să expună cu glas tare complicaţiile la care s-ar fi expus pacientul dacă ar fi luat medicamentul cu pricina, ce i-ar fi distrus cu totul ficatul. Când observa cu coada ochiului neliniştea şi spaima de pe chipul pacientului, doctorul Mansur încerca, chipurile, să glumească, zicându- i: „Poţi să-i mulţumeşti lui Allah! N-a lipsit mult ca medicul acesta să te omoare”. În momentul acela, pacientul şi familia lui îl implorau inevitabil pe doctorul Mansur să-i prescrie un alt medicament. El lua reţeta, tăia primul medicament fără cea mai mică ezitare şi prescria un altul (care nu se deosebea de obicei prin nimic de cel dintâi). Apoi ofta şi clătina din cap, de parcă ar fi vrut să zică” „Doamne, ce să mă fac cu medicii ăştia ignoranţi?”. După aceea, se îndepărta la fel cum venise – calm şi politicos.
Doctorul Mansur comenta faptele sale astfel: „Tot timpul le transmit cunoştinţele mele copiilor mei.” Cu acelaşi spirit patern obişnuia doctorul Mansur să distrugă şi speranţele studenţilor cărora le îndruma tezele. După ce studentul trudea vreme de doi ani la lucrare, când era aproape de sfârşit şi se legăna cu speranţa obţinerii unei diplome de masterat sau doctorat, doctorul Mansur descoperea întotdeauna în ea o greşeală esenţială, despre care îl informa, liniştit şi tacticos aşa cum ai bea un ceai de mentă. După aceea, urmărea calm chipul studentului disperat şi frustrat şi îi respingea politicos, dar hotărât, încercările insistente de a-şi apăra studiul. Când, în cele din urmă, disperarea punea stăpânire pe el şi se refugia în tăcere, doctorul Mansur ofta şi-i zicea sincer satisfăcut:
– Nu te împotrivi, fiule, mai avem în faţă cel puţin un an de muncă.
Anul acesta se repeta o dată sau chiar de două ori, după care, doctorul Mansur îi recomanda studentului s-o ia de la capăt cu un alt îndrumător, întrucât el pur şi simplu nu este mulţumit de teză şi nu acceptă să-i fie menţionat numele pe coperta lui. Rezultatul a fost că, în douăzeci de ani, doar patru studenţi au reuşit să ducă treaba până la capăt, înarmându-se cu multă răbdare, şi să obţină diploma de masterat sub îndrumarea lui. Tânărul medic care avea ghinionul să-i fie repartizat drept îndrumător doctorul Mansur primea condoleanţe sincere de la colegii săi, ca şi cum ar fi pierdut pe cineva foarte drag.
La câteva zile după numirea sa, doctorul Mansur l-a invitat pe Hişam să-l asiste la o operaţie chirurgicală. Încântat de atenţia pe care i-o arăta, Hişam şi-a sterilizat mâinile şi a intrat împreună cu doctorul în sală. Operaţia consta în extirparea vezicii biliare a unui biet ţăran din Al-Munufiya. După ablaţie, doctorul Mansur i-a cerut lui Hişam să coasă incizia. S-a concentrat cât a putut, şi-a controlat mâinile să nu-i tremure şi a cusut cât a putut mai bine. E adevărat că s-a mişcat cam încet, dar n-a făcut nici o greşeală, era convins de asta.
După operaţie, doctorul Mansur l-a chemat pe Hişam în cabinetul său, l-a invitat să ia loc, şi-a aprins o ţigară şi i-a zis, privindu-l cu calmul unui vânător încercat:
– Ascultă, Hişam, te superi dacă-ţi spun că n-o să fii niciodată un bun chirurg?
Luat prin surprindere, Hişam l-a întrebat ce vrea să zică, iar profesorul i-a spus că chirurgia este o chestiune ce ţine de simţire, înainte de-a fi un studiu, şi că, datorită experienţei sale îndelungate, poate să judece dacă cineva are sau nu acest simţ special. După ce l-a urmărit în timpul operaţiei, poate afirma că, din păcate, nu va ajunge niciodată un bun chirurg şi de aceea îi recomandă să se transfere la o altă secţie – de pildă, medicină internă sau dermatologie – unde totul se bazează pe studiu. Hişam a încercat mai întâi cu vehemenţă, apoi cu disperare, să- l convingă pe doctorul Mansur că se află abia la începutul drumului, că va învăţa şi se va perfecţiona. Doctorul a ascultat pledoaria lui Hişam până la sfârşit, cu capul plecat, apoi i-a respins argumentele cu o singură frază scurtă, împingându-l să se străduiască şi mai tare. În cele din urmă, doctorul s-a săturat de disperarea lui Hişam şi a pus capăt întâlnirii cu un ton politicos, manierat, liniştit:
– Vreau să aud cât mai curând că ţi-ai dat demisia. Îmi pare rău, dar fac lucrul ăsta în interesul tău.

* * *

Boxeri – toate culorile

În dimineaţa aceea, Fawwaz stătea în cafenea, ca de obicei. Îşi bea ceaiul cu lapte şi trăgea din ţeava narghilelei improvizate, când a trecut prin faţa lui un copil desculţ, îmbrăcat într-un cămeşoi vechi şi zdrenţuit, ducând pe umăr un căţeluş frumos, cu blană neagră şi moale, cu o zgardă roşie şi o fundă la gât.
– Măi băiete, ia vino-ncoa! a strigat Fawwaz la el, fulgerându-i un gând prin minte.
Băieţaşul s-a apropiat, uitându-se temător la el.
– De unde-ai luat căţelul ăsta? l-a întrebat cu glas ameninţător.
– Din Al-Maadi...
– Minţi, l-ai furat, lua-te-ar şaizeci de draci să te ia! s-a răţoit Fawwaz la el şi i-a tras o palmă atât de zdravănă încât căţelul i-a sărit de pe umăr, iar puştiul a rupt-o la fugă de-i sfârâiau călcâiele.
Fawwaz a prins căţelul şi l-a luat în braţe. Avea o formă ciudată: burta atârnândă, picioarele scurte şi faţa puţin trasă. I-a adus un oscior de la vânzătorul de chebap şi a continuat să tragă din ţeavă, întrebându-se ce ar putea face cu căţelul.ş...ţ Peste două zile a apărut în ziarul Al-Ahram următorul anunţ: „Vând boxeri de toate culorile”, alături fiind trecut numărul de telefon al cafenelei.
Dis-de-dimineaţă, s-a aşezat lângă telefonul din cafenea, răspunzând întrebărilor venite de la clienţi şi explicându-le cum să ajungă în Strada Zahărului şi Lămâii. Spre amiază a apărut şi primul „muşteriu”. Pe uliţă şi-a făcut apariţia un Mercedes mare, negru, din care a coborât un bărbat cărunt, impunător, de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat într-un pardesiu de stofă neagră. Avea faţa roşie, ca englezii, aşa că Fawwaz şi-a închipuit în prima clipă că este un khawaga2. Fawwaz s-a grăbit să-l întâmpine cu politeţea lui aparentă, i-a oferit un scaun şi i-a comandat un ceai cu lapte, dar nu l-a invitat, fireşte, să tragă din narghilea.
– Vă stau la dispoziţie. Cu ce vă pot fi de folos? l-a întrebat zâmbind, lăsând ochii în jos şi rotunjindu-şi buzele.
– Stimate domn, am venit în legătură cu câinii.
Fawwaz s-a ridicat imediat şi după câteva clipe s-a întors cu căţelul pe umăr. (Îl ţinuse legat înăuntru, alături de rafturile din cafenea). Beiul s-a uitat atent la căţel înainte de a-l lua în braţe, apoi a început să se joace cu el, cercetându- l cu ochi de expert. În timpul ăsta, Fawwaz nu s-a oprit o clipă din vorbit:
– Ăsta-i ultimul căţel care mi-a mai rămas, domnule. Am vândut trei şi ăsta-i al patrulea. Ştii că un boxer este foarte greu de găsit în zilele astea. Multă lume vrea boxer şi nu găseşte...
Cu un gest spontan, Fawwaz l-a apucat pe clientul său de mână, continuându-şi pledoaria:
– Crede-mă, Allah mi-e martor! Trei am dat înainte, Allah mi-e martor! Inima mi s-a deschis şi boxerul ăsta este al dumitale. Ei, ce zici?
– Îţi mulţumesc, dar căţelul ăsta nu este boxer, i-a răspuns beiul zâmbind calm.
– Ce spui? a strigat Fawwaz dezaprobator şi a început să privească în jur, ca şi cum ar fi căutat pe cineva care să-l salveze de nedreptatea ce i se făcea.
– Domnule, cum poţi să spui aşa ceva? E boxer sută la sută. Uită-te la el! E boxer. Uite! Şi el îţi spune: „Sunt boxer... sunt boxer...“ Se poate să spui aşa ceva?
– Dragă domnule, boxerul arată cu totul altfel. Sunt pasionat de câini de patruzeci de ani, l-a contrazis beiul zâmbind cu gura până la urechi, fiindcă era ferm convins.
– Atunci de ce rasă este? a bombănit Fawwaz, acceptând în final vorbele clientului, pe care-l blestema în gând cu câinele lui cu tot, în vreme ce lirele – douăzeci la număr – pe care le plătise pentru anunţ începeau să-i joace prin faţa ochilor.
– Câinele ăsta-i pechinez...
– Şi ce-are a face? Poate să fie orice... Important este un singur lucru: cât dai pe el? a zis Fawwaz plictisit, dar şi hotărât să scape de blestematul de căţel cu orice preţ.
Beiul a tăcut o clipă, uitându-se cu afecţiune la căţel. De parcă ar fi simţit ce se întâmplă, căţelul a început să sară, a întins botul şi l-a lins pe faţă.
– Îţi dau trei sute de lire...
Fawwaz a rămas înmărmurit şi i-au trebuit câteva clipe ca să se dumirească.
– Nu-i drept, domnule! E păcat! Vasăzică un câine... (nu-i venea în minte numele rasei, aşa că a continuat)... un câine de rasă ca ăsta costă doar trei sute de lire... Mă aşteptam să oferiţi şapte sute sau cel puţin şase sute!
S-au mai tocmit ce s-au mai tocmit şi în cele din urmă beiul a scos trei sute cincizeci de lire, pe care Fawwaz le-a numărat rapid, hârtie cu hârtie, le-a împăturit cu grijă şi le-a vârât în buzunarul de la piept. Beiul şi-a luat căţelul şi s-a îndreptat fericit spre maşină. Fawwaz l-a însoţit până la portieră, s-a aplecat şi i-a întins mâna pentru a-şi lua rămasbun, după care s-a făcut nevăzut.
Din ziua aceea, Fawwaz Hasanein n-a mai apărut nici la cafea, nici pe uliţă. Nimeni n-a ştiut motivul dispariţiei sale, dar ieri s-a răspândit zvonul că nişte tineri de pe uliţă l-ar fi văzut, dimineaţa devreme, plimbându-se prin cartierul Al-Maadi şi dând târcoale grădinilor din jurul vilelor. De îndată ce zărea un căţel, îi arunca un oscior pe care-l scotea din geanta de pe umăr, apoi îşi rotunjea buzele şi-l chema în şoaptă:
– Bubi... Bubi... Vin’ la tata!