...(mi-am pierdut capul... zilele... puţinul avut!)
lipsit sînt - iată! - de turma chiotelor/ de rîsul lor
fugit de acasă ca un cîine care preferă lanţului asprimea
unei ierni trăite în cimitirul gunoaielor/ care a ştiut să aleagă
între golgota indiferenţei şi golgota gamelei cu lături
preţioase şi sigure!
(patruzeci de ani au trebuit ca să treacă
pînă să încetez să mai rîgîi după rugăciunea de seară ca după un desfrîu
cu şampanie aleasă. totuşi, atît de puţine gînduri se bucură,
parcă văd în fiece clipă un sicriu scîncind
între pulpele fremătînd ale mamei/ căzînd
şi prinzînd rădăcini în putregaiul acestei pregătiri
pentru o singură cale;
scîncet ciudat, amestecătură de cîntec şi plîns/
arta pierderii sufletului: un copil rătăcit
într-o pustietate fără flori şi ferestre rugîndu-se-ntruna
în toate limbile morţii!).
*
* *
de la o vreme cămătarii îşi toarnă arginţii
în sîngele stins ca-ntr-o groapă cu var,
mama şi tata tot vin
unul spre celălalt cu capul ascuns
în mari buchete de crini... iar eu,
prietenul greierilor sîngerii - închişi în cutia patefonului vechi! -
zac sub perfuzii de cîntec:
un fel de chiţăit vesel prins într-o cursă de şoareci - o rouă sticloasă,
nu scîrbă, nu limba băloasă a vreunei pohte bătrîne.
(realizezi că între viaţa ta şi a lor cresc buruieni
şi resturile unui menaj sanguin devorîndu-ţi strigătul, văzul/
că limbă de şmirghel au avut toate iubirile tale,
piele cu solzi şi parfum de anghinare uscată la soare.)
doar Dumnezeu ştie măsura cămăşii de forţă
căreia ei îi spun suflet!... - fericiţi cei ce şi-o poartă
ca pe o ie uşoară/ ca pe o margaretă în părul negru
al vieţii!
*
* *
un soare albastru răsărit din întunericul nopţii-i femeia/
o sfioşenie-n halat de mătase care atunci cînd ţi-e rău
îţi aduce ceaiul amar şi-ţi sărută sudoarea, îţi citeşte
din psalmi şi aprinde lumînări parfumate: inima tristeţii
cîntă în ea precum un violoncelist necunoscut pe
marginea unei şosele pustii. aproape, într-un spital cu nebuni
şi borcane etichetate, în care foetuşi de gheaţă se leagănă
în bălţi de formol/ cu pereţii tapiţaţi cu placente uscate/
cîte un ţipăt viu face să tremure venele depărtării,
puterea mea să se clatine, ca atunci,
cînd studenta aceea frumoasă îmi oferea o bibliotecă de plăceri
pe doar o pungă de prune uscate: Doamne,
primăvara lentilelor ei de contact pare fără sfîrşit/
iarba înaltă a fiorului mai adie încă în liniştea
lîncezelii de-acum.
*
* *
aceasta e viaţa! - înfiorătoare ca urletul
celulelor de reeducare/ frumoasă ca dimineaţa de vară
în care bărbaţii bat coasele îngenuncheaţi într-un lan de lucernă
ca pe o toacă la capătul lumii/ ...coală de indigo prinsă
între două buze de înger, treceri hăituite de treceri!
(înghiţind aerul cu greutate - clipă de clipă! -
altă vîrstă cuibărindu-se-n mine: trupe de păpuşari
plecîndu-se ceremonios la sfîrşitul reprezentaţiei/ capetele
de cîrpe ale păpuşilor nimic altceva decît aceste
puncte-puncte pe linia norocului. în mulţimea
de gură-cască surdo-muţii îşi plimbă surîsul pe cer!)
*
* *
nu mă mai plimb/ nu mai trec
peste podul cu patru melci de ipsos la capete;
la marginea poligonului de tir nu se mai adună
cei care pariau pe navete de bere că vor împuşca
cît mai multe dintre statuile de placaj şi hîrtie:
nopţi la rînd ai fost duhovnicul trupurilor lor ciuruite
pentru ca mai tîrziu să le dai foc în spatele blocului
dezvirginîndu-ţi improvizaţiile, toată slava invidiilor.
copil "de nimic" stăpînind oamenii-ţintă ce ard în picioare
ca nişte cruci blestemate de pulberi
mereu ucigaşe.
