Negreşit unul din vîrfurile prolificei generaţii ‘60, Ilie Constantin se detaşează suficient de peisajul acesteia.
Nimic comun în producţia d-sale cu fantazarea abstractizantă a lui Nichita, cu expresionismul de sumbre tălăzuiri în cheie rurală al unor Ioan Alexandru sau Ion Gheorghe, cu atît mai puţin cu hazul sorescian. Nimic comun cu Blaga de care l-au apropiat unii analişti. Sobră, reculeasă într-un context al revărsării scripturale, gravă într-o cinetică introspectivă, ea face o figură aparte ce continuă a o avantaja. O disciplină dintru început vădită o salvează de la inflaţia unor confraţi ai amintitei serii. Neispitită de divagaţia imaginativă ori explicativă, atrasă în schimb de o claritate a inefabilului, de o precizie a tăieturii verbale, ea s-ar revendica mai curînd dintr-o familie a marilor moderni italici, Ungaretti, Saba, Montale, Quasimodo, asupra cărora Ilie Constantin s-a aplecat şi în calitate de traducător. O asemenea concentrare deschide calea ermetismului, rar frecventată de şaizecişti. Iată un madrigal în substanţa căruia nostalgia devine intensitate, emoţia se coroborează prin melancolia cogitaţiei: „Anul trecut, vertiginosul tobogan/ al zilelor tale răzbi în ţara plată./ Sufletul ţi se năpusti către duioasa/ monadă-n care ea tăcea şi surîdea.// O iubeai cu ochii tăi de douăzeci de ani./ Ea întorcea spre tine ochii vîrstei voastre” (Scenic railway). Dacă pana poetului zăboveşte pe încifrarea voluptuoasă, privirea i se îndreaptă spre lărgirea orizontului. O fibră telurică îl cheamă către materialităţile vaste ale lumii ce se întrepătrund cu undele avîntatcomprimate ale poeticii: „Nu opri cîntul! Lasă-l să se spună,/ întins şi dîrz, ţîşnit dintr-un regat/ fără hotar, dintr-un înaltăparte/ compact ce-ţi poate fulgera-n fiinţă” (Artă poetică). Legăturile cu universul au o severitate care le scuteşte de insistenţa metaforică ori de o discursivitate adjuvantă, acordîndu-le un aspect de basorelief: „Coif în os omenesc – abandonat/ de cine? unde şi în care luptă? –/ în poala unei tinere, un craniu/ schiţează un surîs spart” (La candelă). Poetul cultivă conştiinţa unui proteism solemn, reflex al eterogeniei universale, cu sursă demiurgică: „Din infinit, poate de sus,/ o mînă mă crea/ şi mă greşea,/ sau mă-ntocmea în multe chipuri” (Din infinit, poate). Nu fără ispita unei stabiliri în materia dură ce ar asigura perenitatea: „Şi mineral să sune vegetaţii/ în univers de muchii, mineral,/ ca o privelişte de incubaţii/ în aşteptarea oului total” (Gîndind la alte lumi). Cele două extreme între care balansează această viziune a realului procesat de o sensibilitate analitică sînt geometria (indicată ca atare) şi informul. Primul factor indică fluxul lucidităţii, iar cel secund refluxul său în favoarea percepţiei nediferen- ţiate, alibi al originarului. Rezultatul e un spectacol geneziac recondiţionat prin fiorul rafinat al contemplaţiei: „Răbdătoare, gravitatea egalizează/ nesăbuinţele geometrice, împotmoleş te/ poliedrii delirînd de spumă// dar grea, vertiginoasă cum e greaţa,/ din orizont, Luna exasperează/ malefica feminitate a mării” (Valul concav). Poetul e obsedat de stihia timpului insomniac, depersonalizant în chip expiator, reflex al unui destin asumat: „Anii îţi păruseră drum,/ lumea – o insomnie de paşi” (Ambră). La fel de întinderea marină, cu suflu originar dar şi cu primejdiile terifierii precum un zbucium ambiguu între primordialităţi şi cădere: „Încet, te laşi smuls adîncilor ape,/ masa ta informă de beznă se degradează/ pe treptele de soare în urcuş.// Orbit, ieşi la văzduh pe ţărmul divin” (Muzică). E aici o interesantă enclavă originală a lirismului autohton avînd ca obiect o indomptabilă frămîntare, infernalizată printr-o solitudine exacerbată, canibalică: „Acolo, în bezna fără de priviri,/ unul se-aruncă pe altul să-l înghită/ la capătul unei neînchipuite/ singurătăţi de foame” (Cîmp de maci). Găsim astfel dovezile unei dedublări a eului poetic. Pe de-o parte avem a face cu un echilibru, cu o caligrafie tranchilizantă de tip romanic, pe de alta cu o turbulenţă, cu acea „barbarie” indigenă de care se plîngea Cioran, străduindu-se a se „salva” în limba franceză. Lipsind un sfert de veac din România, Ilie Constantin a avut prilejul a deveni şi un autor francez, precum cîţiva cunoscuţi înaintaşi porniţi de pe meleagurile noastre. Imersiunea d-sale în idiomul şi-n mediul galic însă nu l-a alterat, ci, dimpotrivă, i-a confirmat natura ireductibilă. Revenit acum, aidoma unui submarin la suprafaţa natală, se cuvine a fi salutat drept unul din cei mai de seamă poeţi de azi.
