Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Aide-Mémoire de Angelo Mitchievici


Refuzat de televiziunea franceză, primit cu mefienţă în Franţa, filmul lui Marcel Ophuls constituie una din acele radiografii ale unui pacient cu o boală terminală, o radiografie care nu speră să vindece, ci să înţeleagă o parte din istoria Franţei şi implicit a Europei, trecută adesea sub tăcere. Este ceea ce Bernard-Henry Levy în ultima sa carte apărută şi în limba română, Cadavrul răsturnat - stânga la răscruce, numeşte reflexul Vichy. Ce s-a petrecut cu Franţa în acest răstimp, unde au dispărut eroii şi cine le-a luat locul? A fost rezistenţa franceză un argument esenţial pentru a susţine că Franţa a dat un răspuns convingător nazismului sau a reprezentat ea, mai degrabă, o excepţie modestă de la regula colaboraţionismului generalizat? Ce se întâmplă cu exacerbarea antisemitismului printre francezi sub presiunea ideologico-politică a ocupantului german? De ce tac intelectualii atunci când nu vorbesc în favoarea ocupantului? Ophuls face radiografia nu numai a unei perioade istorice, a Franţei regimului de la Vichy, ci şi a condiţiei umane, de aceea filmul său depăşeşte contextul istoric şi ridică întrebări al căror răspuns se află în fiecare din noi. Semnificativ devine faptul că regizorul îşi alege ca punct de plecare un mic orăşel, Clermont-Ferand, un orăşel unde oamenii se cunosc mai bine şi care păstrează ceva din aerul patriarhal al vechii Franţe. Intervievat, ofiţerul german Helmut Tausend se arată mulţumit de ceea ce a făcut în timpul războiului, ca ocupant s-a bucurat după revenirea de pe frontul de est de toate avantajele, a organizat începând cu 1942, pregătirea soldaţilor împotriva mişcării de partizani. În definitiv, nimic în neregulă în depoziţia unui soldat al armatei germane, interesant este însă personajul din faţa noastră fumând trabuc, înconjurat de toţi membrii familiei ca un adevărat pater familias, privind spre cameră cu o suficienţă amuzată şi uşor dispreţuitoare a celui care este stăpân pe adevărurile lui. Un personaj remarcabil este comersantul Klein care, după apariţia în 1940 a "Decretelor Judaice" care reglementau situaţia evreilor pe teritoriul Franţei, a publicat în "Le Moniteur" o reclamă care asigura de puritatea franceză a mărfurilor sale. Explicaţia domnului Klein, declarat catolic, are picanteriile ei, numele îl expunea unei confuzii periculoase cu evreii arestaţi şi deportaţi în lagăre de concentrare, de aceea gestul de a scoate în evidenţă provenienţa franceză debarasandându-se de orice posibil echivoc apărea ca o "normală" reacţie de apărare. Cine-şi aminteşte de filmul Mr. Klein (1976) al lui Joseph Losey va regăsi situaţia acestui francez sub ocupaţie. Dennis Rake care a făcut spionaj oferă o motivaţie interesantă, homosexual fiind, sportul periculos îi confirma într-un fel bărbăţia şi încrederea de sine, ceea ce nu diminuează în niciun fel aportul pe care şi l-a adus în acest război al umbrelor. Cei din Maquis nu sunt dispuşi să acorde circumstanţe atenuate francezilor care au stat cu mâinile în sân, unul dintre ei desprinde o concluzie care ne atrage atenţia; muncitorii, ceferiştii, oamenii simpli, printre ei şi mulţi comunişti, sunt cei care au răspuns în mod admirabil provocării, fiind cei care au riscat tot pentru a-i ajuta pe cei din Rezistenţă. Unul dintre luptătorii paraşutaţi în Franţa pentru a executa acţiuni de sabotaj îşi aminteşte că gazda sa franceză îi dădea câte 20 de Gauloises pe zi, suprinzându-l apoi fumându-i chiştoacele, erau singurele lui ţigări. Un membru al Rezistenţei îşi aminteşte de ziua în care a împărţit o pâine la 22 de oameni. Aceste gesturi spun mai mult decât orice declaraţie de prietenie. În schimb, burghezia şi-a dovedit neutralismul. De ce? Răspunsul la întrebare este simplu, dar tulburător. Pentru că ei aveau ce pierde. Ce pierdea Franţa? Cu mareşalul Pétain, eroul de la Verdun, Franţa pierdea stima de sine, iar Ophuls nu ezită să readucă în discuţie discursurile care legitimau capitularea Franţei în faţa Germaniei naziste, un cadavru drapat în eufemisme. Impresionante sunt filmele de propagandă pe care regizorul le inserează în film, unele dintre ele se impun atenţiei prin monstruozitatea mesajului. Pentru a demonstra superioritatea rasială, germanii filmează soldaţi din trupele coloniale franceze, senegalezi, algerieni etc., chipuri cu un zâmbet genuin, cu o tristeţe tropicală în pupilele goale, cu o dantură stricată, chipuri ştampilate cu stigmatul degenerescenţei şi al inferiorităţii rasiale. Acele identităţi sunt retopite în malaxorul propagandei alături de chipurile evreilor identificate după trăsături enumerate cu probitatea seacă a observaţiilor de laborator făcute pe cobai. În contrapondere sunt oferite chipurile nobile ale arienilor care defilează în uniforma germană în renumitul pas de gâscă, chipuri menite să amintească francezilor că inclusiv rasa galică este chestionabilă sub raportul purităţii şi demnităţii rasiale. Spectacolul este greu de suportat şi totuşi el desenează comportamente, mentalităţi, regăseşte tot ceea ce este subuman în noi. Un alt film de propagandă, Le Juif Süss (1940), al lui Veit Harlan, realizat sub su­pra­­vegherea lui Joseph Goebbels, oferă împachetate estetic argumentele linşajului la care populaţia evreiască trebuie supusă. Imagini de arhivă: fanfara cântă în piaţa publică, ofiţerii germani îşi dau coate, schimbă ochiade cu fetele franceze, absolut firesc, zâmbete stânjenite, o atracţie pe care acest cuceritor elegant şi civilizat o exercită fără efort. Gemiani, fost ciclist, jucând detaşat zaruri, nu a văzut picior de german în oraşul lui, în schimb farmacistul Verdier îi vede peste tot. Se face reclamă unei vopsele care, aplicată pe picior, redă culoarea ciorapului care începe să-i lipsească femeii franceze. Micile frivolităţi se amestecă cu loviturile de graţie, scufundarea flotei franceze de către britanici pentru a nu fi capturată de către nemţi şi impactul negativ pe care acest lucru l-a avut asupra opiniei publice franceze pe fondul unei anglofobii tradiţionale care avea să fie dublată de o americanofobie, fenomen analizat cu mare acribie de Bernard-Henry Levy în cartea pomenită mai sus. Sau întâlnirea unuia dintre membrii rezistenţei cu de Gaulle şi portretul pe care i-l face, cel al unui om timid, retractil, cu o remarcabilă forţă interioară. Una dintre lecţiile esenţiale care se desprinde din filmul lui Ophuls este că distincţiile tradiţionale nu mai operează eficient, că oamenii devin conform propriei opţiuni, spre exemplu, comuniştii purtaţi de iluzia lor sunt la fel de curajoşi ca şi cei care nu se predau acestei iluzii, motivaţiile sunt adesea diferite pentru acte clasabile în registrul curajului. Dincolo de analiza care decurge din interviurile sale, se află imaginile, filme de propagandă folosite de ambele tabere, fotografii, filmul înregistrărilor şi cadrele-portret cu o serie de personaje, toate acestea asamblate inteligent, sensibil. Uneori, din toată peroraţia unui personaj rămâi cu un gest strecurat discret printre atâtea altele, acel gest face istoria, iar Ophuls o ştie mai bine decât oricine.