Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Africa de sub frunte de Daniel Cristea-Enache


Geo Dumitrescu, poetul care debuta, în 1941, la douăzeci şi unu de ani (cu placheta Aritmetică) şi tot pe atunci, cu puţin timp în urmă, iniţia împreună cu un grup de colegi revista ,Albatros", ilustrează perfect precocitatea artistică. Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu puşca, impus imediat ca un manifest liric al noii generaţii şi conţinând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagră) fusese deci scris în toiul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. Tot la scurtă vreme după terminarea războiului, apare volumul de interviuri al lui Ion Biberi, Lumea de mâine (1945). În sumarul lui, dialogul cu Geo Dumitrescu este memorabil şi prin frazele voit-scandaloase ale tânărului intervievat. Poezia de tinereţe şi atitudinea care o subîntinde, de un nonconformism proaspăt şi seducător, vor fi de acum încolo mai mereu asociate cu numele lui Geo Dumitrescu, lipite literalmente de acesta. În receptarea şi interpretarea operei lui, mulţi comentatori vor lua teribilismul poetului ca pe un bun critic deja câştigat, transformându-l într-un fel de categorie estetică şi morală, suficientă sieşi, atotstăpânitoare peste universul liric. A contribuit la aceasta, fără îndoială, şi ,îngheţarea" imaginii respective, o dată cu intrarea culturii şi a societăţii româneşti într-un nou regim politic, comunist. În pofida câtorva spectaculoase şi triste conversiuni, majoritatea scriitorilor din vechiul regim se văd reduşi, în ochii noilor diriguitori, la un portret lipsit de perspectivă şi de nuanţe, care îi acuză. Din fericire pentru Geo Dumitrescu (om de stânga, pe timpul războiului şi al unei dictaturi de dreapta), imaginea sa de poet anti-oficial şi anti-războinic este, în condiţiile actuale, cât se poate de favorabilă. El are acum o intensă activitate publicistică; şi totuşi, poetul tace editorial până în 1963, când îi apare volumul Aventuri lirice. Acesta a făcut impresie (senzaţie) nu doar prin calitatea versurilor, ci şi prin diferenţa marcată în raport cu vârsta anterioară a creatorului (înainte ,distructiv", acum ,constructiv"). Cu toate acestea, imaginea iniţială - Geo Dumitrescu, tânărul şi rebelul autor al Libertăţii de a trage cu puşca - este mai rezistentă, subordonându-şi liniile de evoluţie ulterioară. Deşi poetul scrie, acum, cu totul şi cu totul altfel, altceva, centrul de greutate al liricii sale rămâne parcă fixat în faza imediat-postbelică. Mai ales că volumul următor, Nevoia de cercuri (1966) reeditează, într-o Anexă, Libertatea de a trage cu puşca. Dar puse alături, versurile celor două vârste ofereau de fapt un bun prilej de comparaţie şi discriminare. Că nu e nicidecum vorba de o simplă variaţie formală, în noua etapă, o arată şi ciclul de poeme erotice Furtună în Marea Serenităţii, precum şi ulteriorul Jurnal de campanie (1974). De la acest punct, creaţia lui Geo Dumitrescu se aşează pe terenurile deja haşurate, autorul antologând, reeditând şi - lucru esenţial - organizând propria materie lirică. De la antologia Africa de sub frunte (1978), poemele îşi caută locul cel mai potrivit în cuprinsul eterogen al unei unice Cărţi. Poetul îşi convoacă ,piesele" şi le distribuie non-cronologic, urmând alte criterii: tematică şi atmosferă, tonalitate lirică şi vibraţie morală. Lăsând deoparte versurile din Addenda, de primă tinereţe ori ocazionale, descoperim trei mari cicluri, tematizate şi îndelung filtrate, de la o ediţie la alta: Africa de sub frunte, Furtună în Marea Serenităţii şi Jurnal de campanie.

Care e tinereţea poetului şi până unde se întinde ea? Toate trei secţiunile încep cu câte o poezie scrisă la maturitate (de două ori 1963, o dată 1973), continuă cu o suită de poeme din tinereţe (1941-1943) şi se încheie, circular, cu versuri ,adulte". Până unde merge, atunci, Libertatea de a trage cu puşca şi de când încep noile Aventuri lirice? E limpede că trebuie să reconsiderăm o perspectivă prea mult îndatorată, încă, acelei imagini dominatoare, de eternă tinereţe iconoclastă şi triumfătoare, a poetului. Un fel de James Dean liric, îngheţat pentru totdeauna (ca bine cunoscutul Rebel fără cauză din celuloid) într-un tipar. E un efect secundar totuşi inconfortabil al acelei precocităţi artistice care l-a impus, în anii războiului, atât de rapid pe scriitor.

Lirica lui Geo Dumitrescu, puternic contextualizată, nu poate fi bine înţeleasă dacă se face abstracţie de cadrul din care ea iese şi la care, într-un fel sau altul, se raportează. Creatorul o construieşte lucid, raţional, făcând din ea un instrument de ,desvrăjire" a Poeziei (cu majusculă) şi de cunoaştere a realităţii exterioare date. Trebuie să redesenăm, fie şi sumar, peisajul fizic şi moral din epocă, dominat de logica sângeroasă a conflagraţiei mondiale, pentru a percepe dramatismul poeziei de tinereţe a lui Geo Dumitrescu, strigătul de disperare din spatele versurilor ironice şi teribiliste. Prima vârstă e dominată, sumbru, de ,libertatea de a trage cu puşca". Realitatea vie, abordată direct sau retrasă ca fundal, nu va părăsi niciodată reflecţiile creatorului, şi nici nu va dispărea din ecuaţia sa lirică. Prezentul asediază conştiinţa şi se instalează rapid în ea, rămânând apoi acolo ca un punct mereu nevralgic. Africa de sub frunte e un continent imaginativ mult mai larg şi mai complex; dar, cu acest focar al istoriei agresive înlăuntrul ei, lirica nu mai este deloc lirică. Ea respiră aerul tare al realităţii şi destructurează temele înalte ale Poeziei, adoptând un ton sarcastic şi exhibând atitudini şi gesturi şocante, scandaloase, ,avangardiste". Termenul din urmă e pus între ghilimele pentru că Avangarda, ca paradigmă şi fapte artistice, se întemeiază pe amoralism, în timp ce comicăriile şi exprimările sarcastice risipite în pagină de Geo Dumitrescu ies dintr-o reacţie morală, întărită iar şi iar, faţă de ceea ce se întâmplă în jur. Putem vorbi, prin urmare, de un realism poetic, asumat ca atare. Poezia ar trebui să vadă lumea aşa cum este şi să încerce s-o schimbe meliorist, iar nu să se înfunde în propriile imagini şi viziuni, transformându-se într-un paradis autonom şi etanş, un turn de fildeş înălţat pe ororile din jur. Astfel că tânărul creator incendiază şi distruge butaforia, imageria poetică, temele ,mari" şi imaginile consacrate, căutând şi dezvăluind dedesubturi, (infra)realităţi mai-mult-decât-prozaice. Din acest punct de vedere, Aventură în cer (scris în 1942) e o veritabilă ars poetica, în care toate accentele sunt puse intenţionat invers, ca să zgâlţâie comodităţile cititorului şi să-i schimbe orizontul de aşteptare. În loc să se cufunde romantic ,în stele şi în nori şi-n ceruri nalte", să muzicalizeze simbolist realitatea, acordând-o cu stările interioare, ori s-o epureze modernist de materia ei, până la oasele albe şi venele străvezii ale lirismului conceptual, creatorul de-poetizează poezia, îi dezvăluie trucurile şi îi spulberă magia. Acum, poemul poate fi narat, tocmai pentru că el a redobândit firescul prozei, al înseşi existenţei diurne: cu numai ,doi lei", poţi să priveşti prin lunetă luna şi să pătrunzi ,în ţările misterului". Ceea ce ,credeau" unii şi ,povesteau toţi poeţii",nu-i adevărat": stelele sunt de fapt,rotunde, buhăite şi murdare", luna e ,obeză şi colerică", o bătrână ,libidinoasă" cu ,hemoragii banale", iar norii au ,ridicole elanuri medievale". Din fostele imagini poetice a dispărut exact poezia; a rămas în urmă o lume ,de panopticum", înfricoşătoare, dar reală, clară şi stranie ,ca în fundurile de mare". Bineînţeles că autorul, ajungând la realism, îl îngroaşă - din necesităţi demonstrative - naturalist. Pentru a-i spulbera Poeziei aura, o echivalează şi o conotează fiziologic, cu amănunte aproape sordide. E tot o formă de poetizare, însă ŕ rebours. În destructurările şi demistificările operate, tânărul Geo Dumitrescu pune o mare îndemânare formală şi un vizibil talent... poetic. Căci, altfel, textul (antologic) s-ar fi redus la o simplă şi vulgară versificare.

E un paradox inerent modalităţilor de schimbare a unor maniere constituite: cei care încearcă s-o realizeze, reformatorii versului, o fac tot cu mijloace specifice creaţiei poetice, cu arsenalul din dotare. Important este însă sensul în care Geo Dumitrescu îşi direcţionează eforturile: spre o eliberare a textului de convenţionalismul şi mistificarea manifeste, îndepărtând fardul prea gros cu care este acoperit obrazul Poeziei. Se cuvine ca aceasta, în astfel de vremuri triste, să nu se refugieze în jocuri şi jeturi verbale, ori în sfere inaccesibile, ci să respire aerul încărcat de suferinţă umană al prezentului. Iată ,demolatoarea" teză din Africa de sub frunte: e nevoie de o adecvare/ echivalare între universul realităţii exterioare şi universul liric propriu-zis, între evenimentele şi faptele din jur şi, pe de altă parte, asocierile pe care le naşte imaginaţia creatorului. Sarcasmul poetului, vehemenţele sale ,munteneşti", acidităţile atât de expresive literar ies dintr-un idealism de fond, idealismul unui om rănit lăuntric de gama şi scala degradărilor umanului. Încă G. Călinescu, într-o cronică din 1948 publicată în ,Naţiunea", făcea, cu acuitatea sa obişnuită, observaţia că persiflarea e ,semnul unui mare sentimentalism, conştient de sine". La Geo Dumitrescu, într-adevăr, sentimentul îşi creează o platoşă de ironie şi auto-ironie, pentru a nu rămâne descoperit în faţa săgeţilor unei ironii ,adverse". Idealismul moral îşi ridică în versuri numeroase ziduri de apărare, cu puncte strategice de observaţie şi creneluri inexpugnabile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara