Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Afinităţi elective de Tudorel Urian


O veche şi mereu actuală înţelepciune de branşă spune că situaţia ideală pentru un critic literar este aceea de a scrie despre autori pe care nu-i cunoaşte. Altminteri, există riscul coruperii actului critic prin tot felul de (pre)judecăţi metaliterare. Fiecare critic literar simte o profundă stare de disconfort atunci cînd primeşte cărţile scriitorilor care îi sînt prieteni foarte apropiaţi. Este limpede că va trebui să scrie despre ele. Dar cum o va face? Dacă respectiva carte este un eşec şi va spune acest lucru, vechea prietenie se va risipi instantaneu, iar criticul va fi cuprins – inevitabil – de un sentiment de culpă care îl va face să evite pentru multă vreme întîlnirea cu autorul respectiv. Dacă despre aceeaşi carte proastă va scrie o cronică elogioasă, criticul va deveni, el însuşi, ţinta băşcăliei confraţilor, iar de credibilitatea verdictelor sale se va alege praful. Culmea este că nici măcar în situaţia fericită a întîlnirii cu o carte bună poziţia criticului nu este mai comodă. Lăudînd cartea se va spune maliţios, „e prieten cu autorul”. Dacă îi caută nod în papură pentru a-şi demonstra „obiectivitatea” va stîrni, pe bună dreptate, dezamăgirea şi, eventual, reacţia indignată a prietenului-autor. Oricum ar lua-o, tot prost iese. Aşa că, în cele din urmă se aruncă oarecum orbeşte în materia cărţii, se scufundă în litera ei, încearcă, pe cît posibil, să uite cine este autorul ei, chiar dacă, asemenea arbitrilor de fotbal care oferă întotdeauna un avantaj de 5% gazdelor, mai închide ochii la cîte o imperfecţiune minoră a operei sau laudă cu asupra de măsură reuşite care în mod normal nu ar avea nimic ieşit din comun. Mutatis mutandis, procedează precum Perseu care a răpus Medusa privindu-i chipul, nu în faţă, ci reflectat în scutul de aur.

Pe coperta cărţii Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele şi-au dat întîlnire primele două pagini ale „României literare”. Directorul revistei (personajul) şi titularul rubricii Contrafort (autorul), magistrul şi mai tînărul său discipol, doi prieteni care în ultimul deceniu au purtat împreună (mai) toate bătăliile literare şi nu numai. Cît de credibil este Mircea Mihăieş atunci cînd scrie despre Nicolae Manolescu, iar eu cînd scriu despre amîndoi? Aş putea eu să scriu despre această carte că e proastă? Dacă scriu că e bună mă crede cineva? O situaţie inconfortabilă pentru toată lumea şi în primul rînd pentru Nicolae Manolescu. Soluţia sugerată chiar de domnul profesor pentru a ieşi din beleaua în care singur m-am băgat a fost să scriu despre carte fără să-i pomenesc numele. N-ar fi o problemă, dar mă tem că perifrazele nu ar schimba prea mult datele problemei. Tot el a dat exemplul unui fragment chiar din această carte în care povesteşte cum, în vremea comunismului, scriind o cronică la cartea lui Iorga, Viaţa lui Ştefan cel Mare a avut surpriza să constate, atunci cînd a citit gazeta, că din text fuseseră eliminate toate referirile la bătăliile cu turcii şi, în general, tot ce ţinea de otomani. Or, ce semnificaţie mai putea avea viaţa lui Ştefan cel Mare în absenţa turcilor? Ce se întîmplase? Chiar în momentul în care trebuia să apară cronica se derula o vizită a prim-ministrului Turciei la Bucureşti (după mai mulţi ani de răceală diplomatică) şi vigilenta cenzură comunistă hotărîse să ia toate măsurile pentru ca sensibilităţile oaspeţilor să nu fie cu nimic agresate. (pentru întreaga poveste vezi p. 68).

Cartea lui Mircea Mihăieş grupează un amplu eseu despre opera lui Nicolae Manolescu, o cronică la cea mai recentă carte a sa, Cititul şi scrisul (apărută la editura Polirom, Iaşi în anul 2002) şi un interviu de aproape 60 de pagini. Nu voi insista asupra eseului Ambiguitatea transparenţei din motivele invocate la începutul acestui articol şi pentru că el a mai fost deja publicat în chip de introducere la antologia Totul despre Nicolae Manolescu (ediţie îngrijită de Mircea Mihăieş, Editura Amarcord, Timişoara, 1996). Cred că la republicarea acestui eseu după 7 ani, autorul ar fi trebuit să revadă puţin textul dincolo de adaptarea lui prin simpla înlocuire a cuvîntului „antologie” cu „analiză”. Pentru că în perioada de timp scursă de atunci unele lucruri s-au modificat, iar vechile formulări pot crea confuzie. Scrie Mircea Mihăieş, „poate că, fără să o ştie, Nicolae Manolescu a şi scris primul capitol – Copilăria – al «autobiografiei» la care visează. Că ea se va numi sau nu Cititul şi scrisul nu are nici o importanţă. Important e că scrisul lui Nicolae Manolescu se citeşte cu o plăcere enormă” (p. 44). Este inutil de spus că între timp Cititul şi scrisul a devenit o carte publicată şi chiar sumarul prezentului volum conţine o cronică la ea. Cred că ar fi fost mai indicat ca acest appendix să fie topit în substanţa eseului propriu-zis, din moment ce acesta tot nu a fost datat. Exegeza lui Mircea Mihăieş este temeinică şi convingătoare, dar utilizarea superlativului absolut în anumite judecăţi critice, chiar dacă nu este greşită, poate deveni stînjenitoare pentru autorul supus analizei.

Excelent este în schimb interviul Arhivele paradisului. În el se fac dezvăluiri importante despre climatul literar românesc în perioada postbelică, se vorbeşte despre modernism, despre generaţia ’80 şi despre situaţia literaturii în postmodernitate. În plus, Nicolae Manolescu face o serie de confesiuni legate de unele aspecte controversate ale biografiei sale (desfiinţează încă o dată ipoteza presupusei sale descendenţe dintr-o familie de legionari) sau de personalitatea sa critică. Ceea ce impresionează este aerul de normalitate, bunul simţ care îi caracterizează gîndirea şi judecăţile critice. Profesionist desăvîrşit, Nicolae Manolescu şi-a ţinut cronica literară vreme de treizeci şi doi de ani, săptămînă de săptămînă, cu sentimentul omului care îşi respectă un contract, nu mînat de cine ştie ce ambiţie sau de vanitatea de a intra în istorie prin stabilirea unor recorduri imposibil de egalat. Explicaţia este una cît se poate de telurică, uşor de înţeles din perspectivă strict umană. Nicolae Manolescu îşi aminteşte şi el de perioada idilică de la începuturile carierei de critic literar în care scria despre cărţi fără să ştie nimic despre autorii lor. Apoi, însă, a intrat în consiliul Uniunii Scriitorilor, vrînd, nevrînd, a început să cunoască oamenii ceea ce pentru critic a fost un mare handicap. Îşi aminteşte astăzi vechiul cronicar: „Am început să-mi dau seama că este extrem de greu să te întîlneşti cu un om faţă în faţă, de trei ori pe săptămînă şi să scrii exact ce crezi despre cartea lui. Ca să nu mai spun că începusem să aflu că unul are probleme de familie, că unuia i-a murit copilul, că pe altul l-a părăsit nevasta şi că, în timp ce îi citeam cartea şi i-o făceam harcea-parcea într-un articol, mă gîndeam la sufletul lui întunecat de toate aceste probleme. Şi asta mă stresa un pic şi mă ţinea în loc. Nu mi-a plăcut. Aş fi preferat să trăiesc toată viaţa fără să cunosc scriitorii”. (p. 67) Cu multă onestitate îşi priveşte criticul activitatea din perioada comunistă. Atitudinea sa critică din acei ani ţinea mai mult de ceea ce s-ar putea numi o stare mentală de normalitate, decît de închipuite strategii de luptă împotriva sistemului. O importantă doză de bun simţ răzbate dintre rîndurile confesiunii: „Nu pot să spun că am făcut mizerie. Cu zece ani mai devreme, nu ştiu cum ar fi fost. Nu-i judec pe cei care, în anii ’50, cînd tunelul era abia la început, au cedat şi au făcut compromisuri. Nu-i judec pentru că nu ştiu cum este. Nu m-a ameninţat nimeni, niciodată. N-a venit nimeni să-mi spună că dacă nu mă potolesc sau nu fac „ce trebuie” am să fiu pedepsit în felul următor... «Ai grijă, că ai un copil, nu mai scrii, îţi luăm dreptul la semnătură...» Nu m-a ameninţat nimeni, eu nu pot să fac pe viteazul acum şi să spun ce curaj am avut.” (p. 77)

Confesiunile lui Nicolae Manolescu oferă cititorului de azi şansa de a privi din alt unghi viaţa literară postbelică, cu demisiile morale, compromisurile şi excesele ei. Criticul porneşte întotdeauna de la premisa de bună credinţă, are capacitatea de a se pune în pielea celuilalt şi de a ghici motivaţiile ascunse ale unor gesturi şi comportamente reprobabile la prima vedere. Spre deosebire de mulţi dintre justiţiarii de astăzi, el gîndeşte asemenea unui magistrat onest, incapabil să dea un verdict în absenţa tuturor probelor pro şi contra. Un grăunte de umanitate poate răsturna o perspectivă în ochii unui intelectual pentru care Dreptul la normalitate este mai mult decît un titlu de carte, un crez existenţial.

Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele este un soi de cod al meseriei de critic literar care ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toţi tinerii cronicari ai zilelor noastre.



Mircea Mihăieş, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, 120 pag.