Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Afinităţi efective de Cosmin Ciotloş


Naraţiunea de a fi,
Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă,
Bucureşti, Humanitas, 2013, 152 pag.

Iniţial, această carte fusese gândită diferit. Ca un mare interviu, inteligent şi doar pe jumătate omagial, al cărui protagonist să fie Şerban Foarţă. S-ar fi încadrat astfel excelent în colecţia iniţiată de Humanitas (în care au mai apărut dialoguri cu Antoaneta Ralian, Mircea Ivănescu şi alţii).

Numai că, citim în cuvântul-înainte al cărţii, după un prim răspuns favorabil, poetul s-a răzgândit: „dragul meu, am tot dat interviuri, am povestit tot, o iau de la capăt?”, i-ar fi replicat el lui Robert Şerban. Nu e o simplă cochetărie de autor. Logica acestui refuz e una foarte clară. Pe de-o parte, motivaţia lui e riguros exactă, căci, într-adevăr, vine probabil un moment începând cu care, sincer vorbind, nu mai ai ce transmite public despre tine (micile picanterii biografice fiind deja epuizate în precedentele ieşiri la rampă). Pe de altă parte, cred eu, şi admit că mă pot înşela, Foarţă nu se simte prea confortabil în asemenea scenarii. Rolul de respondent nu-l încântă. Fiindcă îi limitează posibilităţile. Îl obligă să fie referenţial. Să spună negru pe alb, fără arabescuri şi fără caligrafie. Nici unui manierist, situaţia nu i-ar conveni prea tare. De altfel, un alt argument în susţinerea mea decurge din caracterul oral, deci flou, al interviului. Verba volant. Or, Foarţă e un om al scrisului, un fanatic al dexterităţilor. Când nu lucrează la o carte, e sigur că pictează sau cântă la pian. Mâinile, oricum, nu-i stau locului în tot acest timp.
Pe scurt, ultimul răspuns a fost nu, aşa încât Naraţiunea de a fi a apărut printr-un subterfugiu imaginat de Robert Şerban şi îngăduit de Şerban Foarţă: din cele opt dialoguri care o alcătuiesc, cinci au fost transcrise după înregistrări video (este, desigur, vorba despre talk-show-urile moderate de Robert Şerban al căror invitat a fost Şerban Foarţă), iar trei, după înregistrări audio. Cel mai vechi datează din 1997, cel mai nou, din 2011. Nu sunt, deci, decât într-un anume sens, inedite. Evident că volumul mi-a plăcut, chiar şi aşa. Mă număr printre acei cititori care nu se satură niciodată de stilul lui Şerban Foarţă. E drept că în ultimii ani, acesta a publicat mult şi divers (mi-e greu să cred că există cineva care chiar a ţinut socoteala cărţilor sale), ceea ce i-a făcut pe unii colegi ai mei să vorbească despre inflaţie şi, în consecinţă, despre lipsa de substanţă (citeşte: de poezie) a poeziei lui. Cred că operăm cu unităţi de măsură inegale. Există încă, la noi, un elan mistic de-a dreptul înduioşător care se face simţit oridecâte ori vine vorba despre poezie. A publica puţin e, dacă nu o dovadă certă, măcar o premisă a calităţii. De fapt, mă corectez: nu a calităţii (acesta fiind un termen prea laic pentru lampadoforii de serviciu), ci a autenticităţii, a adevărului existenţial ori metafizic pe care textul l-ar purta, zice-se, cu sine. O atare concepţie derivă, după părerea mea, din două realităţi: existenţa unor impulsuri mistice imprecise, latente, nereglementate religios în vreun fel (cum erau, de pildă, acelea ale lui T.S. Eliot), care, în cazul literaţilor români, defulează în criteriu estetic; şi slabul succes al „utopiei cărţii”: fideli încă principiilor medievale (conform cărora lectura sminteşte), puţini dintre noi chiar facem din lectură un act cotidian şi natural. Îndeobşte, cititul înseamnă informaţie, înseamnă relaxare (dar numai în orele în „viaţa care se vieţuieşte” e pusă în paranteze), înseamnă, ştiu eu, obligaţie academică, înseamnă, poate, snobism. Oameni de bibliotecă sunt din ce în ce mai puţini astăzi. Şiatunci, în aceste condiţii, e explicabil că formidabilul, estetul, culturalul Şerban Foarţă beneficiază de un statut ierarhic ancilar. Căci e, între scriitori, un cititor. Discuţia e mult mai lungă şi nu cred că e momentul s-o detaliez acum.
Destul să repet că Naraţiunea de a fi e, realmente, o carte delectabilă. O recomand cu căldură. Ceea ce nu înseamnă că nu-i observ şi neajunsurile. Nu la micile accidente mă refer (interviul fiind, prin natura lui, supus accidentalului). Sigur că, între timp, destule dintre afirmaţiile de acolo şi-au pierdut însemnătatea iniţială. De pildă afirmaţia categorică a lui Foarţă cum că n-ar putea scrie roman, neavând, cu o vorbă a lui Preda, „oase late”. Între timp (interviul datând din 2002), Şerban Foarţă a publicat, totuşi un roman, atipic, ce-i drept, cu skepsis de asemenea lingvistic: Roşul uşor e rozul iluzor (2008). Tot accidente şi tot pasabile mi se par momentele în care, la rugămintea lui Robert Şerban, poetul citeşte, spre ilustrare, câte un poem dintr-un op abia tipărit sau câte-o traducere isteaţă. Că în economia discursului, aceste întreruperi funcţionează ca nişte sincope, ca nişte timpi morţi, nu e, până la urmă, grav. În fond, raţiunile dialogului televizat sunt altele şi se cuvine să nu fim din cale-afară de severi. (Cu atât mai mult cu cât ce rezultă e o microantologie de toată frumuseţea, cu poeme din Cartea Psalmilor, din Amadeus, din Clepsidra cu zăpadă şi din altele).
Sigur că Foarţă popularizează acum. Ar fi fost ciudat să n-o facă şi să se exprime, în faţa camerelor ca pe suprafaţa foii, urmărind curgerea melodioasă a frazei. Şi aşa, există aici destule cadenţe normate exact care îi conferă un aer uşor preţios: „La Casa Scriitorilor, pe vremuri, cu Marius Robescu la masă, plus alţi câţiva, am început, din pură joacă, să pastişez maniera lui Dimov. Am «scris» atâtea versuri dimoviene, încât Marius (care-l admira, nu fără, totuşi, unele rezerve) se ambala văzând cu ochii şi, ca să relanseze jocul, îmi oferea câte cincizeci de whisky (care, finalmente, însumate, ajunseră la o juma’ de litru). Două versuri mi-au rămas în minte: «Şi ne făcea capul balanga-balanga/ Prin trecătoarea Ghimeş-Palanca»” (p. 29). Mateiu Caragiale însuşi inserase în Craii... săi, după numărătoarea lui Taşcu Gheorghiu, doi alexandrini perfecţi. Vorbind spontan, discutând à batons rompuscu Robert Şerban, Foarţă comite, iată, mult mai mulţi.
Problema e alta: că, popularizând, autorul Caragialetelor o face, cumva, pe pilot automat. Diminuându-şi voluntar şi stilistic, şi ideatic, originalitatea. După ce-am terminat Naraţiunea de a fi, m-am dus direct la o carte a aceluiaşi Şerban Foarţă, Afinităţi efective (1990). Mi se părea că destule din găselniţele de acum îmi sună familiar. Nu greşeam. Ele existau acolo, in nuce, explicate cu numeroase detalii şi susţinute de divizii de note de subsol (din 170 de pagini, cât are cartea, treizeci sunt numai trimiteri). Senzaţia e oarecum tristă, căci multe din expediţiile filologice de acolo sunt reduse, acum, la capriciul unei butade. Cazul etimologiei cuvântului „clepsidră” (p. 170) e numai unul dintre multe altele: ar însemna, literal, „fură apă”, fiind, la origine, altfel construită decât nisiparniţele pe care le ştim cu toţii. Iarăşi, invocarea lui Crisyppos e comună ambelor cărţi. Acum, numele lui e convocat en passant:„În opoziţie cu logica aristotelică, el a făcut logica propoziţională şi a dat osatură fermă stoicismului, care, eventual, putea rămâne doar o stare de suflet, colorată etic, sau o doctrină laxă, arbitrară, în afara oricărui sistem” (p. 46). Douăzeci de ani mai devreme, într-o notă din acelaşi volum de Afinităţi efective, Foarţă îl descrie la fel pe grec, doar că într-o sintaxă mai pedantă: „Nici, baremi, unuia dintre faimoasele tratate ale lui Crisyppos din Cilicia (fără de care, pare-se, stoicismul ar fi rămas la stadiul cutărei «stări de suflet» – flasc şi amorf: nearticulat logic), maestru şi inovator al silogisticii eline (care, prin inferenţa propoziţională, devine alta decât a lui Aristot) etc. etc.”
Surprinzător de multe secvenţe de aici par să împărtăşească suflul Afinităţilor. E foarte interesantă de exemplu, coincidenţa (p. 26) de-a fi locuit în gazdă chiar la sora celui mai bun prieten al lui Urmuz (căreia i se adaugă încă una, la fel de sucită: mama poetului a fost la Severin eleva Elizei Vorvoreanu, sora autorului Paginilor bizare). Dar parcă mult mai pasionante sunt reflecţiile psihanalitice asupra sinuciderii acestuia dintr-un eseu, Evidenţe şi enigme urmuziene, de citit în acelaşi volum de Afinităţi efective. La fel, discreta pledoarie pentru o literatură care să nu aibă datoria de a „obloji” e de citit şi ea printre rânduri încă de acum două decenii şi ceva.
Încerc să nu fac din ţânţar armăsar. E firesc şi scuzabil ca autorii importanţi să se repete şi ei din când în când, ca autorii de prim raft să apeleze, mimând fluenţa, la exemple ready made, să fie insistenţi, să aibă, chiar, perioade mai puţin efervescente. Sunt conştient că mica mea nemulţumire e una profund subiectivă: pur şi simplu de la Şerban Foarţă m-aştept să sară de fiecare dată peste umbra lui.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara