Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Aer proaspăt de Alex. Ştefănescu


Don Quijote trăieşte azi la Călăraşi, are un nume românesc, Dumitru Ghiţă, şi este directorul Bibliotecii Judeţene "Alexandru Odobescu". Dulcineea lui este cartea. Devotat ei până la sacrificiu, ceremonios şi, din când în când, ironic (ca să poată suporta prozaismul vieţii de fiecare zi), înconjurat de oameni prost plătiţi, ca aproape toţii intelectualii din România, dar însufleţiţi ca şi el de o încredere necoruptibilă în destinul culturii scrise, Dumitru Ghiţă face cărţii servicii pentru care ar merita o decoraţie din partea statului român. Printre campaniile pe care le duce se numără şi aceea de descoperire a noi prozatori. Nu poeţi (cum preferă toţi organizatorii comozi de concursuri), ci prozatori, ceea ce înseamnă un efort mai mare de citire şi evaluare a textelor. Concursul naţional de proză "Alexandru Odobescu", organizat în fiecare an, atrage concurenţi din toată ţara, între 12 şi 92 de ani (aceasta din urmă fiind vârsta lui Alexandru Tatomir, din Timişoara). Nu există deci restricţii de vârstă şi, de fapt, nu există nici un fel de restricţii. Un concurent care a fost premiat o dată, poate fi premiat şi a doua oară. Decisivă este valoarea textelor. Susţinut de primarul localităţii, Nicolae Dragu, un om care îşi face şi el cu un patos discret datoria, Dumitru Ghiţă contribuie la descentralizarea vieţii literare, la înlăturarea confuziei dintre valoare şi vizibilitate, care dăunează grav literaturii române de azi. Ediţiile a XXIV-a şi a XXV-a ale concursului au furnizat texte pentru două volume, Scriitori în devenire, vol. I, Călăraşi, Ed. Alas, 2004 şi Scriitori în devenire, vol. II, Călăraşi, Ed. Alas, 2006 (urmând ca ediţia a XXVI-a, din 2006, să fie valorificată într-un al treilea volum). Ambele culegeri, realizate profesionist, cu aparat critic, sunt prefaţate de Dumitru Ghiţă şi postfaţate de Ilie-Ştefan Rădulescu, preşedintele juriului. În primul volum sunt incluse texte de Florinel Agafiţei, Cristian Meleşteu, Gabriela Muican, Lazăr Popescu, Nicolae Danciu-Petniceanu, Alexandru Tatomir, iar în cel de-al doilea - de Ladislau Daradici, Marin Cosmescu, Radu Părpăuţă, Doina Chereheş, Cosmin Soameş. Citind aceste cărţi, care au atât de puţine şanse să fie citite de pontifii criticii literare din Bucureşti, constaţi ce resurse de talent literar încă neexplorat şi neexploatat există în ţară. Şi ce productivă poate fi nealinierea la moda literară. Un scriitor de nota 10 este Florinel Agafiţei din Focşani (născut la 17 noiembrie 1965 în comuna Lueta din judeţul Harghita; teză de doctorat susţinută la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi: Simbol şi simbolizare indiană în sculptura lui Constantin Brâncuşi). Scrierea sa în proză, pentru care a primit Premiul I la cea de-a XXIV-a ediţie a concursului, este un jurnal, dar ce jurnal! Banalitatea vieţii de fiecare zi a unui profesor (interesat în particular de indianistică, aşa cum personajul din Steaua fără nume e interesat de astronomie) devine, în relatarea maliţios-voluptuoasă a lui Florinel Agafiţei, captivantă. Urmărim ce face un profesor din provincie de dimineaţă până seara ca şi cum am urmări un film de aventuri. Însemnările de jurnal au o succesiune aparent firească, dar dacă le studiem cu atenţie descoperim o orchestraţie savantă, care creează discret o atmosferă de literatură bună. Viaţa de familie, procurarea unor cărţi rare, rivalităţile nedorite, dar inevitabile cu ceilalţi profesori ai şcolii, munca la calculator, zvonurile agitatei vieţi politice din Focşani (avându-l ca protagonist pe un baron local numit - descifrabil - M.O.), amintirile din copilărie, impresiile de lectură, totul intră într-un imens puzzle care face vizibil portretul unui intelectual de azi, plin de farmec. Multe piese ale acestui puzzle ne rămân în minte şi separat, datorită pitorescului lor. Aşa se întâmplă cu un episod care s-ar putea intitula Povestea maşinii de scris: "Break work! Calculator mai idiot decât cel la care scriu nu cred că s-a închipuit pe faţa pământului, căci comenzile date se pierd, undeva, în memoria aia a lui, de două parale, compusă din fire şi metale; spre exemplu, i-am ordonat să scrie în limba română, iar el continuă în engleză. Pas de mai pricepe ceva... Nu-i nimic, dacă aşa vrea el, aşa am să scriu în continuare, fără căciuliţe la ă şi fără alte vocale româneşti. Aha, uite-l că şi-a revenit singur, naiba ştie cum şi mă lasă să-mi vărs of-ul în spaţiul rectangular, de format A 5, în vreme ce prin dreptul ferestrei mele trec femei tinere, cu buci bune de fecundat. Out of break work! ş...ţ De unde am plecat şi unde am ajuns, cu gândurile astea neghioabe... De fapt, stând aşa, în faţa tastaturii rablagite, mintea manifestă un soi de blocaj pe care nu-l aveam în trecut când utilizam maşina de scris, una mică şi albastră, marcă germană, ce bătea litera a puţin aruncat. O dădusem unui imbecil, care nu ştia s-o folosească în mod corect, iar când mi-a returnat-o s-a scuzat cretin, zâmbindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut un favor: "Vezi, coane, că ţi-am adus maşina de scris zilele trecute, când nu erai acasă! I-am lăsat-o soţiei. Mulţumesc fain, da' să ştii că nu prea-i funcţionează braţul literei a...", scuipa el vorbele în mesajul robotic al telefonului, căci nu avusese curajul să dea ochii cu mine. Ştia că i-aş fi tras un perdaf de zile mari. Inutil să spun că n-a mai trecut pe la mine ani de zile, iar pe stradă, când ne întâlneam, întorcea nasul - de parcă din direcţia mea bătea un vânt cu miros de latrină - şi se prefăcea că admiră o vitrină, ori că se uită la vreun document din servieta ce-o căra cu el întotdeauna, până şi în piaţa de legume. Maşina mea de scris fusese nou-nouţă când o luasem din magazinul central al oraşului. Mirosea a vopsea proaspătă, avea un aer neumblat, feciorelnic. Literele sale mici păreau pictate pe hârtia managerială, atunci când loveam, cu infinită grijă, tastatura elegantă. ş...ţ Când credeam că nu mai pot face nimic cu maşinuţa mea de scris, cineva s-a oferit să mi-o cumpere. Am ezitat vreo 48 de ore, apoi i-am dat-o, punându-i la dispoziţie toate detaliile tehnice de care avea nevoie, recomandându-i să aibă multă grijă de ea. Ar fi caraghios să spun că mă despărţeam ca de un copil drag, dar o strângere de inimă tot am avut, când străinul mi-a trântit pe masă un pachet de bani, luând apoi maşina în braţe şi privind-o cu ochi strălucitori, zâmbet larg, răsucind-o pe toate feţele, pipăind-o, mirosind-o, adulmecând-o ca un copoi bătrân, grăbindu-se să plece... Cu lucrul meu, cu maşina pentru care făcusem atâtea sacrificii din salariul meu de profesor amărât şi umilit, cu maşinuţa la care-mi scrisesem romanele mele dragi, cu fiinţa de metal care-mi îndurase toţi nervii, toată zbaterea din - ziceam eu, infatuat - momentele de creaţie, când smulgeam filă după filă (deşi hârtia era scumpă!), făcându-le cocoloaşe, aruncându-le artistic la coş; doar aşa făceau marii scriitori, nu?" Povestea se încheie melodramatic, ca El Zorab al lui Coşbuc: "Cu maşinuţa de scris se desfăta, acum, individul din faţa mea, strângând-o la piept, ca pe-o ibovnică... Destul! am strigat cuprins de nervi, destul, domule, nu mai vând nici o maşină, ia-ţi banii şi dispari din casa mea pentru totdeauna...! Şi i-am arătat, imperios, uşa de la intrare cu un gest care nu mai presupunea, din partea interlocutorului, nici un fel de explicaţii." Melodrama este însă imediat corectată de o scenă plină de umor, un fel de post-scriptum epic: apare la timp soţia profesorului, care îl împacă mângâindu-l, ca pe un copil cu ochii în lacrimi, şi îl repune în drepturi pe cumpărătorul maşinii de scris. Sunt şi câteva momente de pierdere a înălţimii artistice în jurnalul lui Florinel Agafiţei (sunt prea luate în serios unele probleme administrative de la şcoală, este excesiv glorificată trecerea cu bine a examenului de admitere la doctorat etc.), dar, în ansamblu, textul are o valoare literară remarcabilă. Ar merita aduşi în prim-plan şi alţi autori din sumarul celor două volume. Mai important ar fi însă ca iubitorii de literatură să caute aceste cărţi şi să le citească ei înşişi, ca să se convingă că în România există şi o altă literatură decât aceea care reprezintă "zgomotul şi furia" actualităţii noastre literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara