Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Adversarul de Ioana Pârvulescu

Trăim într-o lume computerizată. Aparate de tot felul ne sunt prieteni şi adversari, ne ajută şi ne încurcă, ne ispitesc precum Mefisto pe Faust, ne deschid lumi nebănuite. O astfel de experienţă, cea a întâlnirii cu propriul creier este descrisă de Bettina Schuller, scriitoare şi traducătoare de limbă germană, născută în 1929 în Braşov. Betina Schuller trăieşte în Germania (Fuchstal) din 1976. Ispititorul, meditaţie amară, în care creierul este lăsat să gândească singur, pe-alocuri pe tiparul dicteului automat, a apărut în revista Spiegelungen (Oglindiri), Caietul 3, 2007, la München. Deşi sau poate tocmai pentru că nu m-am întâlnit în felul acesta cu creierul meu, am tradus câteva fragmente pentru cititorii României literare.

Dupî tomografie
de Bettina Schuller
După ce te-ai uitat o dată în cărţile creierului
nu mai e nimic de făcut! (adaptare liberă, după Kafka)

Mi-am văzut creierul pe ecran, cu toate straturile lui. Nu mai e nimic de făcut. Mărunte medalioane de bijutier mi-au ieşit în faţă şi-au devenit adversari, ispititori, ba chiar ca un soi de parteneri la jocul de cărţi zimţate pe ambele părţi, pentru că, ascultaţi-mă, voi, celelalte creiere, chiar profesorul meu de matematică a fost cel care mi-a desluşit că în lumea aceasta doi şi cu doi nu fac niciodată patru. Numai creierul este înzestrat matematic. Este capriciul pur al creierului. Că 2+2 ar fi 4 este lovitura soartei, este lipsă de răbdare, adică intoleranţă.
Oare, oi fi eu prada creierului meu, sclav al perfidiei lui? Creierul nu-i ogor lucrat; în topografia lui se ascund mai degrabă replici pentru un peisaj: pentru puhoaie şi fluvii, pentru lavă pulsândă, pentru abisuri şi piscuri. Este plin de cele nevăzute vreodată mai înainte, cu trunchiul şi coroana de frunze în pământ bun, care dizolvă materiile fecale, în pământ rău, otrăvit de deşeuri. Să le cureţi? Ah, creier atotputernic, răsuceşte puţin citatul lui Faust şi împărtăşeşte-mi cum stau lucrurile: Ich bin ein Teil von jener Kraft, die stets das Gute will und stets das Böse schafft1. Iar asta nu vreau să recunosc. Sunt, din această pricină, Don Quijote, sau sunt moara de vânt împotriva căreia lupt, chiar împotriva creierului meu? Macină, moară, macină... [...]

Cu creierul meu nu-mi pot înţelege creierul. Noaptea mă năpădeşte groaza faţă de adversarul meu din creştet, moale, viclean care mă poate transforma, după bunul lui plac, în Dracula sau în Maica Tereza. Locuieşte aici de mic, ghemuit în propriile circumvoluţiuni şi are totul în mână: binele şi răul. Incubator al paradoxului. Tu, care-mi eşti cel mai aproape, m-ai împins probabil, m-ai împins în groapă.

Nu, nu eul meu, el, adversarul-ispititor este atât de străin şi de atât de departe venit; se anunţă mai întâi prin durere, când e prea tîrziu. [...]

Şi totuşi, poate va veni ziua în care adversarul va fi dispus să cadă la învoială - şi va face ca ziua să devină ultima oră. Oare îşi va încuia atunci secretul în frigul atotcuprinzător? Ori îl va dezvălui într-o oglindă până atunci nebănuită? Îl va imprima, adică îl va face model pentru cel veşnic recognoscibil? Îl va strânge laolaltă pentru Judecata de Apoi?

O, tu examinator şi totodată examinat, controlor şi controlat contopiţi unul într-altul. Tu, adversarul, tu, ispititorul, tu, creierul. Tu, factotum, fii aproape de mine. Oricum e totuna... Spune: totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Roagă-te, aşadar, să existe un sfârşit şi pentru tine, tu pol opus al universului. [...]

Dar oare unde sălăşluieşte înţelepciunea feminină, cea tăinuită, nerostită? Nu întâmplător înţelepciunea aparţine genului feminin, este mai degrabă înţelepciunea limbii. Oare tăcerea ei va învinge? Presimt o nenorocire. Într-un fel misterios, toate gândurile mele tăinuite vor fi cândva scoase la iveală. Ele, care în tăcere se simt departe de înmagazinare, apărate de curent străin, de electricitate străină. Cele mai ascunse gânduri vor sta păcălite, într-o lumină oribilă, învinse, mutate din cutia craniană în cutia corespunzătoare a universului - îmi pot imagina izbucnirea lor, scoaterea lor mecanică la iveală din cazemata creierului.

Chiar acum, creier nestatornic, te reverşi fără rost şi ţintă, astfel încât eu însămi nu-mi găsesc locul în propriul creier. Ştiu că în felul acesta îmi expun creierul tirului batjocoritor al creierelor străine, dar, lăsând gluma la o parte, "eul" nu se poate afirma, "care, între timp, urcă pe verticală spre replica lui. Fireşte, dacă se apleacă într-o parte, se descompune ce e întreg acolo sus." Îţi place, Christian Morgenstern, să aduci asta din unul din sertarele tale. (Pe cât posibil fără greşeli, sigur, există şi o greşeală, şi numai tu, negustorule de secrete, ştii ce vrea el să-mi spună.) [...]

Acum eu te urmez, adversarule, ispititorule: emiţător şi receptor, receptor şi emiţător, da, de la creier la creier, în semnificaţii multiple, în amplitudini nesfârşite, gata să te molipseşti până la boala mortală de la o forţă străină, de la manifeste, de la coruri vorbitoare, care te castrează. Stai aici în neutralitatea ta, departe de obiectivitatea obiectelor în sine. Nu, cheia ta franceză nu-ţi e suficientă, pentru "Recunoaşte-te pe tine însuţi", nici măcar prin ocolul făcut prin computerul-tomograf, devenit mai inteligent datorită unora asemănători ţie. Este o întrecere între neliniştile din craniu şi cele din aparat. Oare cine va cîştiga? Lumea lui Dumnezeu depinde de alianţa creier & inimă şi al treilea în această uniune - computerul. [...]

Vino limbă, tu, care ai fost zămislită ca matriţă în trupul de femeie al unei strămoaşe îndepărtate, fii toiagul meu de călătorie, chiar dacă uneori vreau să mă smulg din severitatea legilor tale, ca acum de pildă, când sunt înlănţuită de tine prin toate rădăcinile tale, până la proba de rezistenţă. Şi fratele tău geamăn, liberul arbitru, care, horribile dictu, e numai pretins liber, oare nu a venit odată cu el în lume groaza, alogicul şi progenitura satanei numită întâmplare?

Cine cui a dictat acastă scriere? Eu ţie, tu mie. Cine e eu, cine tu? Cine mie, cine ţie, mie ţie mie ţ... Ne-am băut unul altuia apa vieţii - nu mai e nimic de făcut: mieţiemieţiemieţie - din mână-mi sare pana şi vântu-o ia cu sine. Placă stricată, placă stricată, placă stri... Vei fi tu nemulţumit de scârţâitul unui mecanism stricat, stăpân peste toate fărâmele? Cureaua de transmisie s-a rupt şi se bălăngăne prin labirintul craniului. Micile şi vioaiele rebuturi neanimate şi care totuşi animă totul! Val-vârtej, val-vârtej. În miez de... în miez de... în miez de noapte.

Din ce izvoare curioase se hrăneşte puhoiul nimicitor din interiorul tău, asemenea unei hemoragii? Ce ţi s-a întâmplat? De ce nu mă mai surprinzi cu idei vesele din milioanele tale de provizii? Adu-mă într-o stare cutezătoare, amuză-mă, fă-mă să plâng, să râd - n-a mai fost nimic de făcut. A plânge. A râde. Când te dezvălui, când te învălui în chip uman, în masca aceea care, mulată, formează rampa dintre tine şi lume şi dă precis relaţii despre ascuţimea sau obtuzitatea minţii, pe care tu le trimiţi ca semnale în trăsăturile feţei, dar şi despre bunătate şi răutate, glumă sau afectare ale căror tranformări pe termen scurt şi pe termen lung le mânuieşti ca pe nişte marionete. Le pui în mişcare atât de nebuneşte, încât prin conlucrarea a numai trei elemente de bază - ochi, nas şi gură - dintre miliardele de chipuri apărute, pe o suprafaţă corespunzător de întinsă, nici măcar două feţe nu vor fi perfect identice. Să fie asta o aluzie la creier, care cu nenumăratele sale elemente, de te-apucă nebunia, nu va putea niciodată să sondeze într-un spaţiu atât de înghesuit şi care ascunde în sine diferenţe crase, de neimaginat. Odinioară într-un mic ou, într-o sămânţă minusculă, programat dinainte, nu se lasă, în transformarea sa, recunoscut dinainte, la fel ca trăsăturile feţei.

Oare trebuie creierul meu să devină şi mai complex pentru a-şi descifra complexitatea? [...] Basme, mituri, vise, în ce cameră obscură le ţii împăturite? Oare atunci când timpul va fi ajuns la soroc, le vei elibera în lumina roşie a interzisului sau în lumina verde a deschiderii, a libertăţii?

Şi totuşi - fără creier nu există oglindă pentru pământul nostru. Nu există verde ca iarba, nu există vuietul mării, parfumul trandafirilor, dar nici putoarea stomacului de vită, pe care tu, deşi nu face rău nimănui, din motive neclare, spre deosebire de câini, îl găseşti greţos. La brânză, mai ales la cea de Roquefort se despart spiritele. Aici devii aproape glumeţ, adversarule, cochetezi cu copilul tău preferat, umorul, care ţine de natura ta. Eşti oglindă îndărătnică şi totodată oglindire (în computer). Pentru asta îţi mulţumesc în numele lui Immanuel din Königsberg. O ultimă privire în oglindă, care creează, în fiecare în parte, o concepţie despre lume. Voi, creiere, voi adversari-ispitotori, în existenţa voastră de miliarde de ori, oferiţi oare ca ţel final un mozaic complet al Creaţiei? Numai o singură zi să am în cap creeierul unui om de geniu şi cu talent muzical şi reîncarnarea ar fi de prisos. În supradezvoltarea ta în specia umană o să pieri datorită calităţii tale, după cum saurienii au pierit datorită cantităţii lor. Adversarul, în loc de înţelegere, răspunde cu gâdilături neliniştitoare în circumvoluţiuni. Oare am fost într-adevăr predat adversarului, ispititorului, creierului? Oare cine va învinge? Warte nur balde- Warte- worauf... Aşteaptă, în curând... aşteaptă - după care...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara