Micile texte ale lui Walter Benjamin din Copilărie berlineză sunt o lectură la care revin, aproape în mod ritual, la sfârşitul fiecărui an. Citind Amazoanele. O poveste, am avut plăcerea să descopăr un personaj fascinant, desprins parcă din lumea copilăriei lui Benjamin – bătrânul ofiţer care vă ţinea adevărate prelegeri despre asedierea şi cucerirea cetăţilor în camera lui plină de tratate şi hărţi militare, folosind drept material didactic o machetă din carton a bastioanelor Timişoarei. Cine era acest bătrân ofiţer şi cum aţi ajuns să vă petreceţi atâtea după- amiezi de iarnă alături de el?

Comparaţia cu lumea şi cartea lui Walter Benjamin e strivitoare, iar pasajul din Copilărie berlineză despre felul cum ne copleşeşte amintirea acelei vârste prime este, el însuşi, de neuitat. E ca şi cum, spune Benjamin, viaţa ne-ar proteja memoria ca o mamă care îşi alăptează copilul fără să-l trezească din somn. De acolo se revarsă atâta bunătate şi dulceaţă. Cel puţin aşa li se întâmplă celor mai mulţi dintre noi, fie că am trăit într-o familie burgheză din Berlinul începutului de secol XX, fie într-un mediu mult mai modest, în Timişoara anilor ’50.
Când intram în camera fostului ofiţer K. u. K. Bojidar Moşorca, pentru mine se deschidea o lume cu totul mirifică, fără nicio legătură cu ceea ce vedeam şi trăiam acasă. Acolo, în cei douăzeci şi ceva de metri pătraţi, mă simţeam ca-n rai. E drept, şi acasă la mine era raiul pe pământ, dar avea alte forme, culori, gusturi. Noi stăteam la nr. 13 pe strada Ion Vasi (actuala Cozia), într-un cartier tihnit al Timişoarei, iar Bojidar, pe care toţi îl strigau Boji, locuia împreună cu soţia lui, Vioara, într-o cameră din casa de alături, a familiei Arsici. Deşi visul lui ar fi fost să urmeze cursurile de la École militaire din Paris, Bojidar a făcut Academia comercială din Viena şi, până să înceapă Primul Război Mondial, a fost funcţionar de bancă. În timpul războiului, ca locotenent în armata austro-ungară, a luptat pe frontul italian, apoi pe cel din răsărit şi a căzut prizonier la ruşi. A rămas în Siberia multă vreme şi a ajuns acasă abia în 1924, după ce a făcut aproape un ocol al lumii, îmbarcat pe un vas englezesc, parcă Regina Elisabeta.
În drumul spre casă, vaporul a ancorat luni de zile la Yokohama, apoi în India, la Calcutta, apoi în Ceylon şi Dumnezeu mai ştie unde. Din locurile pe unde trecuse, Boji a adus maldăre de albume, reviste, vederi, monede, care stăteau aranjate în zeci de cutii şi cutiuţe sau înghesuite în rafturile bibliotecii, printre enciclopedii, lexicoane, tratate şi hărţi militare. Aşa le-am descoperit în anii ’50, când l-am cunoscut pe Bojidar. Ne aşezam după- amiezile sub candelabrul uriaş din lemn sculptat, care lumina cu un singur bec masa din mijlocul camerei. În câteva clipe, tapetul cu dungi maro, verde stins şi argintiu, mobilele răzleţe stil Biedermeier şi Lengyel, tablourile şi fotografiile din jur se topeau în semiîntuneric şi noi intram într-o altă lume, prin paginile răsfoite încet, prin hărţile explicate pe îndelete. Difuzorul bârâia într-un colţ, Vioara foşnea pungile de hârtie şi celofan pe care le lipea pentru Cooperativa Progresul, mâncam nişte prăjituri mici, cu miere, pe care le înmuiam în ceai rusesc. iar eu eram, pur şi simplu, cotropită de atâta bine.

Cum a fost copilăria dumneavoastră? A rămas ea mai degrabă băieţească, aşa cum povestiţi în introducerea cărţii?

A fost o copilărie normală, scutită de griji, deşi – am aflat şi am înţeles abia mult mai târziu – în jur istoria se prăvălea peste mulţi din vecinii şi cunoscuţii noştri. Dar în camera lui Bojidar, care îmi părea foarte bătrân, înţelept şi puternic, ca un mare comandant de oşti, trăiam, pur şi simplu, în alt timp şi alt spaţiu, ruptă complet de lumea care mă înconjura acasă, pe stradă sau la şcoală, în revista „Cravata roşie” sau în cărţile despre copiii eroi ai Uniunii Sovietice. Cum eu nu aveam bunic, iar Boji – nici copii şi nici vreun nepot şi cum îşi păstrase toată armata de soldaţi de plumb din copilărie, în după-amiezile de toamnă şi iarnă pregătea pentru mine un întreg arsenal. Deşi mă jucam foarte des cu fetele din vecini de-a mama, de-a gătitul, de-a coaforul şi croitoria, nimic nu se compara cu orele petrecute în camera lui Bojidar. Lăsam baltă orice când el mă chema să începem o campanie. Pe masă erau întinse planşe, hărţi militare, iar în mijloc trona o machetă a cetăţii fortificate a Timişoarei, pe care o meşterise ca vai de lume din placaj traforat, carton presat şi pânză de steag.
Foarte târziu mi-am dat seama că atunci când ne jucam de-a războiul, bătrânul fost ofiţer nu mai era de fapt în toate minţile. Retrăia orice asediu, dădea ordine strigând, ridicat în picioare, în poziţie de drepţi sau se prăbuşea distrus pe dormeză când comanda o capitulare. Vioara se uita la noi cu lacrimi în ochi, mai ales când, în vreun asalt, eu mă urcam pe scaun şi, roşie de atâta încordare şi avânt, ţipam din răsputeri, împreună cu Boji, atac! Sau retragerea! Asta se întâmpla mai ales când exersam tot soiul de tactici pe macheta special construită pentru mine. Deşi Boji îmi arăta mereu întrun album nişte splendori de fortăreţe în miniatură de la Muzeul Militar din Paris, pricăjita noastră Timişoară de mucava mi se părea regina tuturor cetăţilor din lume. Iar când, peste mulţi ani, am ajuns la Musée des plansreliefs şi am văzut marile fortăreţe ale Franţei şi Flandrei reduse la scară în mansarda muzeului din Dôme des Invalides, am izbucnit într-un plâns sfâşietor, nici acum n-aş putea spune dacă de fericire, melancolie sau deznădejde. Aceasta e scena care deschide şi închide cartea mea despre amazoane. În adâncul ei stă ascunsă povestea unei fetiţe pe care – ironie a istoriei! –, în plin comunism, un fost ofiţer imperial atins de demenţă senilă o învăţa ce înseamnă o strategie şi o tactică de cucerit un obiectiv, de supravieţuit într-un asediu sau o retragere demnă.

V-aţi identificat la un moment dat, în adolescenţa dumneavoastră, cu vreuna dintre semeţele amazoane despre care ne vorbeşte tradiţia occidentală?Aţi fi vrut să fiţi Talestris, Camila sau Clorinda? Sau i-aţi fi preferat mai degrabă pe eroiibă rbaţi?

Nici una, nici alta. Întâi, nu mă puteam identifica în adolescenţă cu marile regine războinice din simplul motiv că, spre marea mea ruşine, trebuie să mărturisesc că abia în facultate (şi mai mult silită de examenele la literatură universală) i-am citit pe Tasso şi pe Vergiliu. De altfel, Ierusalimul eliberat, unde apare superba Clorinda nu era încă tradus în adolescenţa mea. Nu mă omoram nici cu lectura marilor istorici greci şi romani şi nici nu deschisesem vreo carte populară, Alexandria, în speţă, ca să văd cum năvăleşte peste Alexandru Macedon mândra Talestris şi îi propune plină de hotărâre să facă sex cu ea, ca să dea naştere unui copil neasemuit. Cu totul altele erau lecturile mele de după 1965, când a început un soi de dezgheţ cultural, iar editurile traduceau cu spor autori interbelici sau de după război. Nu-mi stătea gândul la Homer şi Vergiliu, când abia îi lăsasem din mâini pe Dumas, Hugo, Balzac şi Stendhal, pe Dickens şi surorile Brontë.
Altele erau sirenele care m-au prins atunci în mreje. Camus, Sartre, Malraux, Montherlant. Ba îmi venea să mă sinucid, ba să mă revolt şi să mă dedic unei cauze, ba să-mi testez limitele libertăţii. Chiar dacă acum mi-aş putea zeflemisi toate fandoselile din trecut (dar n-o fac!), ştiu că atunci le-am trăit intens, cu toate că păreau mai mult nişte poze. Dar îmi intram bine în roluri. Am memoria foarte bună şi tocmai de aceea nu-mi permit să iau peste picior dezabuzările sau elanurile unui tânăr de azi. Atunci, la finele anilor ’60, m-a stârnit mult atmosfera din mediile studenţeşti timişorene, ceva între beat şi flower power, peste care venea şi o briză de existenţialism francez din cărţile pe care le devoram. Aşa că nici megafemeile de tip amazonic şi nici megabă rbaţii stil Ahile nu mă atrăgeau. Totul trebuia să fie sofisticat, iar eu, vorba filosofului, ba solitară, ba solidară. Oh, Doamne…

A existat un model pentru Amazoanele. O poveste? Puteţi să ne amintiţi o carte din marea tradiţie a erudiţiei occidentale cu care aţi fi vrut să semene?

Un model propriu-zis, ales cu premeditare, nu am. Dar în studenţie am fost copleşită de tomurile lui Ernst Robert Curtius sau Auerbach, din ale căror pagini ţâşnea erudiţia şi o eleganţă aparte a formulării ideilor. Cred că a contat mult şi faptul că în copilărie, datorită bibliotecii lui Bojidar, am stat cu nasul prin lexicoane. Eu întrebam şi el îmi citea pe sărite câte o pagină bogat ilustrată. Ce de lucruri puteai afla! Mi se părea că toată ştiinţa lumii era adunată acolo şi, dintr-un soi de nesaţ, de lăcomie, voiam s-o înghit cât mai repede. Dacă, treptat, repezeala am învăţat să mi-o educ, de cealaltă meteahnă, a scormonitului până la epuizare după informaţii pentru un subiect, n-am scăpat. Şi nu ştiu de ce. Poate din nevoia de a mă asigura, într-un fel, că am flancurile acoperite. Poate dintr-un perfecţionism uneori păgubos şi nepragmatic. Amândouă, semn clar de nesiguranţă. De aceea, ca să mă documentez pentru tema unei cărţi sau chiar a unui mic studiu îmi trebuie atât de mult timp.
De pildă, ca să pot face un catalog al scriitorilor-oşteni am buchisit aproape un an. S-au strâns cam 150 de pagini, din care în cartea despre amazoane a rămas un paragraf. Totuşi, n-am muncit degeaba, fiindcă am aflat foarte multe lucruri, care s-ar putea aduna ele însele, cândva, într-o carte. În general, când scriu studii nu-mi permit să emit păreri despre cutare sau cutare subiect fără să încerc să aflu ce s-a scris mai important despre el. Sigur că acum, de când cu internetul, lucrurile s-au simplificat mult. Cu abonament sau fără, poţi intra în mai toate marile baze de date ale bibliotecilor şi revistelor de specialitate. Timp să ai! Dar trebuie să ţi-l faci, deoarece altfel rişti să descoperi roata, ba chiar să fii convins că faci operă de pionierat cu ea.

Dar la noi, din câte ştiu, nu prea există studii despre amazoane. Şi nici vreo carte dedicată lor.

Asta e cam aşa. Există doar o broşură din 1925 a Nataliei Negru, Amazoana. Femeia prin veacuri, de care am aflat târziu, acum doi ani, când Alina şi Gheo Radu mi-au făcut-o cadou de ziua mea. Am un întreg capitol în carte, Zoe, fii bărbată! sau amazoneritul la români, unde încerc să fac un bilanţ al prezenţei războinicelor în cultura noastră. Cam firavă prezenţa asta, pe care, de altfel, o şi explic. Dar pe mapamond există o bibliotecă amazonologică impresionantă. E drept, nu sunt foarte multe cărţi dedicate integral amazoanelor; în schimb, au apărut sute, ba chiar mii de studii consacrate câte unui aspect, moment, detaliu din tumultuoasa lor viaţă. Le-am căutat pe cele care mi s-au părut importante pentru ceea ce făceam eu. Din cauza acestei griji de a nu omite ceva notabil a durat atât de mult documentarea. Gândul să scriu o carte despre amazoane e vechi de vreo trei decenii, dar munca efectivă de documentare, structurare şi redactare adună, puşi cap la cap, cu toate întreruperile, vreo zece ani. Între care, ultimii trei extrem de intenşi.

Care sunt marii erudiţi de la noi pe care i-aţi simţit ca pe nişte adevăraţi maeştri?

Din lecturi, mă uluia Călinescu. Erudiţie, dar şi o vervă incredibilă a imaginaţiei şi a frazei. Iar în realitate, decisivă pentru mine a fost întâlnirea de la finele anilor ’70 cu Petru Creţia şi Radu Petrescu. Şi, de altfel, cu cei şase scriitori – să le spun – „târgovişteni”. Ne-am adunat la Mircea Horia Simionescu acasă şi am înregistrat toată discuţia de câteva ore dintre ei. Erau acolo, în afara gazdei, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Petru Creţia, Alexandru George şi Tudor Ţopa. A fost un tur de forţă intelectual incredibil, aşa cum erau, de altfel, şi întâlnirile de la Timişoara din casa lui Şerban Foarţă sau a mea, cu Alexandru Paleologu, Livius Ciocârlie, Petru Creţia, Mihai Nasta. Toţi oamenii aceştia, cărora li se adaugă mulţi din profesorii mei, au construit ceva în mine. Cu cât trec anii, le sunt din ce în ce mai recunoscătoare, dar din păcate nu mai am cum să le-o spun, pentru că majoritatea au murit. E drept, strălucirea intelectului lor ma şi inhibat multă vreme. Am scris puţin, dar am citit cât nu cuprinde, cu creionul în mână, ca un elev sârguincios, cu un zel şi o plăcere de nedescris. Ca să îmi dau doctoratul în Dimitrie Cantemir, m-am tot pregătit, după propriile puteri, preţ de vreo 20 de ani: literatură antică, medievală, Renaştere şi baroc, Lumini. Eram ca un şoarece de bibliotecă paralizat, care nu ştia cum să scape din cursă. Atât de tare mă sufoca informaţia. Eram, pur şi simplu, strivită şi complet blocată, dar toată truda asta mi-a fost de un folos imens când, după ’90, a trebuit să îmi pregătesc cursurile de literatură comparată de la facultate.

Ce anume v-a dezinhibat şi v-a deblocat scrisul?

Mai multe lucruri. În primul rând faptul că lucram la o revistă culturală săptămânală, „Orizont”, mă obliga să scriu constant de toate, de la cronici şi recenzii literare la eseuri, reportaje. Multă vreme am ţinut şi o rubrică dedicată istoriei vechii Timişoare, care m-a aruncat şi ea într-o altă bibliotecă fabuloasă. De atunci, din anii ’70, datează proiectul croit împreună cu Cornel Ungureanu, de a ne ocupa de Europa Centrală, aşa că nu cred că mi-am irosit vreo clipă în anii aceia. Toate lecturile din tinereţe s-au aşezat şi şi-au găsit un rost al lor mai târziu, când am prins curaj şi le-am prelucrat pe cont propriu, într-o formă scrisă. Aşa s-au legat lucrurile.
Dar pentru cartea cu amazoanele, a cărei poveste o spun chiar la început, în primul capitol, decisivă a fost întâlnirea cu Mircea Mihăieş. Practic, m-a obligat să scriu constant, în ritm de ceasornic, aveam, n-aveam inspiraţie sau chef. Mi-a arătat, prin propriul lui exemplu, ce înseamnă să fii profesionist în critică literară şi eseu. Ba chiar şi într-un anumit fel de proză. Iar experienţa incredibilă când am scos la liman, împreună cu el şi cu Mircea Nedelciu, romanul Femeia în roşu în doar 17 zile mi-a probat că pot face faţă scrisului. Cot la cot cu ei, am compus neabătut câte zece pagini pe zi! Din orgoliu, din jenă, din nevoia de a le demonstra că pot ţine pasul, mi-am înfrânt toate inhibiţiile şi complexele şi mi-am dat drumul. Şi de-atunci, ca să zic aşa, nu m-am mai oprit. Chiar dacă scriu greu, mai ales micile texte oarecum libere, mai aproape de proză, chiar dacă fac vreo cinci-şase variante până la forma finală, nu mă las. Iar cărţile mai savante, deci tot ce ar ţine de regimul stilului academic (pe care îl înţeleg în felul meu, mai prietenos, mai captator) le duc la capăt mult mai uşor. Dar numai după ce m-am documentat cum se cuvine.

Puteţi să povestiţi pentru cititorii noştri momentul în care Noica se intersectează cu proiectul, pe vremea aceea incipient, al cărţii despre amazoane? Mi s-a părut întotdeauna un episod antologic, care merită să fie cunoscut de un public mai larg

Episodul trăit în vara lui 1980 a avut asupra mea un efect nebănuit. Constantin Noica venise la Timişoara să intervină pe lângă autorităţi pentru aleşii săi din selecţionata intelectuală naţională (echipa de tineri pe care urma să îi antreneze). Era vorba despre repartiţiile lui Mircea Mihăieş şi Vasile Popovici, proaspăt absolvenţi de Filologie. Din cele două zile cât a stat atunci aici, o parte din timp şi l-a petrecut la noi acasă. După primul prânz, când am apucat să stau şi eu puţin la masă, în rest agitându-mă cu gătitul şi cu servitul mâncării, am făcut un gest care îmi trăda cel puţin două lucruri: pe de-o parte, un imens complex de inferioritate, venit dintr-o mare nesiguranţă de sine, pe de alta, o poftă la fel de mare de a ieşi cumva în evidenţă. Deci sfiala şi orgoliul bătându-se cap în cap şi făcând din mine un câmp de bătaie pe care mi-l amintesc cu un fel de milă.
Îmi apăruse nu demult în revista „Orizont” o pagină întreagă despre Norii lui Petru Creţia. Se chema Paragrafe pentru nori. O suită de mici fragmente despre norii filosofilor şi poeţilor. Preţ de vreo şase luni căutasem ca un adevărat nefelolog, adică un specialist în nori, tot ce se putea găsi atunci prin cărţile din bibliotecile noastre despre chestiunea în cauză. Să se vadă că sunt citită! Era ceva ostentativ în toată strădania mea, aş zice acum. Textul fusese lăudat de Monica Lovinescu la „Europa liberă”, drept care am umblat beată de fericire zile în şir. Ce m-am gândit când a venit Noica la noi? Pentru că era prieten cu Petru Creţia, pentru că scrisese şi el o cronică despre Norii, mi-am zis că e cazul să arăt că nu sunt doar o gospodină de treabă, ci şi că mişună ceva prin creierii mei. Zis şi făcut! După ce am servit desertul, m-am înfăţişat cu inima cât un purice şi i-am dat „Orizontul”, bâiguind ceva destul de jenant. A doua zi, la sfârşitul cinei, Noica s-a ridicat, s-a dus în hol unde îşi lăsase o pungă de plastic şi a venit cu ceva înfăşurat în hârtie groasă, bej. S-a uitat la mine, m-a felicitat pentru pagina din „Orizont” şi a zis că îmi oferă în chip de trofeu ceva ce adusese pentru un tânăr înzestrat din echipa lui: o reproducere a Gânditorului de la Hamangia, cum se găsea prin magazinele de artizanat. S-a ridicat în picioare şi a spus emoţionat ceva de genul că îl merit din plin. Am crezut că leşin de emoţie. Ne-am aşezat şi, relaxat, oarecum într-o doară, mi-a şoptit zâmbind: „Păcat că sunteţi femeie”. Am simţit că îmi cade tavanul în cap.
După ce a plecat, am rămas complet buimăcită. Pur şi simplu nu mai ştiam ce să cred. Era de bine, dar era şi de foarte rău ce îmi spusese. O consecinţă imediată a fost că am abandonat pentru multă vreme proiectul cărţii despre arme şi litere, despre fortăreţele asediate şi despre strategii – prima formă a ceea ce avea să devină Amazoanele. O poveste. Până în ziua de azi Gânditorul primit de la Noica stă pe raft în bibliotecă, numai că eu nu mai sunt speriata şi bâjbâitoarea de atunci, chit că dioptriile mi s-au dublat. M-am îmbărbătat cum am putut şi, în cele din urmă, am dus la capăt câteva proiecte, mai reuşite, mai şchiopătate, unele pe cont propriu, altele în echipă. În fond, pe mine m-am biruit. Teama, nesiguranţa, fragilitatea din mine au fost de fapt principalul inamic din fiecare carte pe care am scris-o. Dar parcă cel mai mult s-a văzut asta în ultima ispravă, bătălia pentru cucerirea amazoanelor.

Terminologia împrumutată din sfera militară e extrem de prezentă în opera dv. E suficient să ne amintim de titlul primei dv. cărţi, Bătăliile pierdute, sau să răsfoim Amazoanele. O poveste. De unde vine acest interes pentru armate, asedii, bătălii, strategii? E unul pur livresc sau el i se datorează frecventării fabulosului ofiţer din copilăria dumneavoastră?

E un amestec de livresc şi trăit. Începutul ar fi cititul poveştilor, când abia aşteptam să ajung la scenele care începeau cu „în ce vrei să ne înfruntăm?” Iar sfârşituL – lectura în tinereţe a două romane care m-au marcat decisiv: În căutarea timpului pierdut, cu secvenţele petrecute de firavul, delicatul Marcel la Doncières, în garnizoană, unde îl fascinează tot: rigoarea militară, disciplina cazonă, cursurile de strategie şi acel ceva bărbătesc care dă o vibratilitate aparte până şi aerului. Şi toate acestea îi rămân pe veci inaccesibile, ca orice mare, imposibilă, de neatins iubire. Şi al doilea roman – Deşertul tătarilor al lui Buzzati, cu povestea fortăreţei pe care nu o mai asediază nimeni. Ca să cobor însă cu picioarele pe pământ, trebuie să recunosc că până azi, între cele mai mari plăceri e ca, după o zi de lucru, seara târziu să citesc sau să văd un thriller bun. Seria de romane poliţiste nordice apărută la Editura Trei a devenit în ultimii ani combustibilul meu preferat.
Însă fascinaţia câmpurilor de bătaie, a strategiilor de atacat şi cucerit ceva îmi vine şi din copilărie: erau jocurile din camera bătrânului ofiţer, dar şi de pe stradă, cu băieţii; adevărate războaie la care participam mai ales în rol de cercetaş, pentru că eram mică, slabă şi foarte agilă, ca şerpaşii. Campaniile astea se desfăşurau de obicei în vecini, într-un loc mirific, pe care, cu cât trece timpul, îl mitizez: o imensă grădină părăsită, cotropită de vegetaţie sălbatică şi de pomi încărcaţi cu fructe, unde, printr-o fântână secată, puteam coborî în tunelul care m-ar fi scos poate în afara oraşului, departe, în câmpie. Aşadar, la suprafaţă, planuri de bătaie ordonate, minte şi corp pregătite riguros pentru luptă, iar în subterană, freamătul, ba chiar dezlănţuirea imaginaţiei. Ce mi-aş fi putut dori mai mult? Şi ce mi-aş putea visa acum, spre bătrâneţe, decât să păstrez măcar în felul de a scrie, dacă nu şi în trăitul propriu-zis, ceva din amintirea acelui joc de demult.