Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Adrian Păunescu de ---


Îmbrăţişarea vastă a vieţii

Manifestarea omului public Adrian Păunescu, atât de diversă şi de acaparantă, până la confiscare, l-a pus oarecum în umbră pe poet, pe acela din Ultrasentimente, din Mieii primi, din Fântâna somnambulă, din Istoria unei secunde, din Repetabila povară. Acestea sunt cărţile lui de mare forţă şi trebuie aduse în lumina cea mai vie. Prin ele va rămâne autorul lor în poezia românească.

Am scris despre aceste cărţi în mai multe rânduri, la vremea primelor apariţii sau mai târziu. Am vrut să scriu şi acum, la moartea poetului. Am recitit ce am scris mai demult, ca să nu mă repet. Am recitit, ajungând însă la concluzia că ar fi fără rost să răsucesc frazele, cuvintele, pentru a spune, în fond, acelaşi lucru. Ce am spus odinioară îmi pare întemeiat şi acum. Sper să li se pară la fel şi cititorilor actuali ai României literare, cărora le propun aceste însemnări reluate. Au trecut, de când le-am pus întâia oară pe hârtie, aproape treizeci de ani.

*

La Adrian Păunescu faptul că scrie mult, imens, că tot ce scrie, după cum se poate bănui, trimite febril la tipar, sau rosteşte înflăcărat pe estradele ţării, iar tot ce răspândeşte prin publicaţii sau declamă mulţimilor adună repede în volume dintre care totdeauna ultimul îl depăşeşte în dimensiuni pe cel dinainte, la Adrian Păunescu astfel de lucruri, exterioare, într-un fel, esenţei actului poetic, nu pot fi despărţite, psihologic vorbind, de chiar resursele declanşatoare ale acestui act. Fiindcă poezia la el tocmai de aici izbucneşte, din propensiunea întregii lui fiinţe sufleteşti către enorm, către îmbrăţişarea vastă a vieţii, către atotcuprindere la urma urmei, năzuinţa absolută care îl agită diavoleşte pe omul Adrian Păunescu, marcându-i existenţa spectaculară printre contemporani.

Şi, desigur, marcându-i şi poezia, ca unul din planurile importante în care el năzuieşte către atotcuprindere, unul dintre, mă grăbesc să subliniez, fiindcă mai sunt şi altele. De fapt în toate cele Adrian Păunescu vrea totul, tot ce omeneşte este cu putinţă, un fel de a-şi dovedi, mă gândesc, prin consum existenţial, libertatea de sine. Să nu uităm ce scria mai demult:

„A fi cum pretindem. A fi cum se poate
arată că totul şi restul se poate.
A fi deznădejde. A fi libertate.
Oricare se poate. Egale sunt toate
când ora se poate. Când noaptea se poate.
Când moartea se poate. Când totul se poate.”

Am sezisat desigur nuanţa de sarcasm din aceste prea decise enunţuri, automaliţia (ne amintim inflexiunea întrebătoare din final: „şi ce se mai poate, când totul se poate?”) dar poemul rămâne, alături de atâtea altele ale sale, mai vechi sau mai noi, o expresie desăvârşit sinceră a tensiunii către atotcuprindere, forţarea mai mult deznădăjduită decât optimist-jubilatoare a limitelor posibilului.

Nutrit de energii dilatatorii nemăsurate, cel care şi-a propus cândva să redacteze Istoria unei secunde aş spune că vede lumea cu ochi ciclopic, ridicând totul la scară înmiită, supradimensionând din instinct. Să ne mirăm atunci de aspectul congestionat al volumelor sale, de faptul că străbătându-le dăm peste munţi de jurnalism, greu de urcat –, dar poate că autorului îi apar simple coline menite să dea varietate peisajului ?

(...) Să remarcăm bogăţia registrelor, a temelor, a motivelor, a ecourilor de epoci poetice răsunând parcă toate deodată sub cupola imensă a liricii păunesciene. Şi Heliade, şi paşoptiştii, şi Eminescu, şi Coşbuc, şi Goga, şi Arghezi, şi Bacovia, şi Beniuc, şi Jebeleanu, şi alţii mai noi coexistă în acest poet, dar să precizez repede că nu în sensul comun al captării de influenţe, ci în acela al unei asimilări îndrăgostite, dacă pot să vorbesc astfel. Adrian Păunescu vibrează afectiv în spaţiul de sensibilitate pe care prezenţa lor îl creează, îi iubeşte pe aceşti mari lirici români care, toţi, sunt directorii săi de conştiinţă literară. (...)

Acest Victor Hugo al nostru, cum îmi amintesc că a fost numit, ni se înfăţişează ca un spirit în care patima acţiunii, setea de afirmare orgolioasă a eului, fortificată să confişte tot ce este în jur până la anulare, nu s-a stins, dar suportă corijări aduse de ivirea unui sentiment nou: al fragilităţii fiinţei biologice şi al inconsistenţei unor lupte la al căror capăt învingătorul constată că nu a cucerit decât cetăţi de abur, iar singura certitudine îi este singurătatea. Să transcriem din Tristeţea luptei:

„Lacom intrasem în viaţă, abia aşteptam
beregata norocului să o înhaţ,
să m-aşez după luptă şi să beau sângele victimelor,
dar văd că nu există niciun ospăţ
(...)
Lacom intrasem în viaţă să lupt,
să-mi tai hălci din vânatul învins cu cuţitul,
dar, vai, sunt mai singur decât învinsul meu,
mai fericit e el, nefericitul.”

Energic în dezamăgire, vital în eşec, Adrian Păunescu nu impresionează, ca poet erotic, în lotul destul de mare de romanţe, şi nici, ca poet social, în lungile poeme în stil de cronică în care, în maniera 1900, deplânge dezră- dăcinarea ţăranului şi îndeamnă, cu lacrimi şi gesticulaţie amplă, la întoarcerea în sat. În aceeaşi linie, un Ion Gheorghe din Vine iarba este mai expresiv, mai modern, prin tăietura decisă, prin alungarea tânguirii care făcea, în epoca lui, nota minoră a unui Şt. O. Iosif. Adrian Păunescu este puternic, este deplin original, este cu totul nou când meditează sarcastic pe coama declinantă a veacului („Ce veac, ce veac, ce ideal,/ ce miros de medicament terifiant, / ne miros săruturile a medicament / ne miroase iarba de pe morminte a medicament”), când, „înspăimântat şi înspăimântător“, exprimă condiţia insului traumatizat de contactele buimăcitoare cu realul, tras în toate părţile, disputat înnebunitor de impulsiuni adverse („Un fulger mă ţine captiv, mă trage/ De creier în sus, mă sleieşte, mă posedă, / Mă înnebuneşte / Îmi amestecă umbrele şi tainele creierului între ele...”), sau când, acelaşi ins, desigur încă o ipostaziere a poetului, suportă asediul de coşmar al „fiarelor somnolente“ venind către el implacabil:

„Dar, doamne, aceste teribile fiare
Degeaba le caut cu ochii mei, ochii,
Căci ele, venind, aţipesc fiecare,
Ce urşi adormiţi şi ce lupi mediocri.
Acum înţeleg că hipnoza nu-i armă
Când toate aceste bolnave jivine
Cu cap, fără creier, vin iată s p r e mine
Şi-n timp ce devoră mai pot să şi doarmă.”

Deci când iese din romanţă şi declamaţie, din „doruri“ şi din „hohotiri“, când nimereşte nota virilă, energică a elegiei - care este expresia unei tristeţi nu atât a inimii cât a spiritului - Adrian Păunescu ne dă cele mai bune poezii ale lui, ţâşnite, cele mai multe, din contactele în atâtea chipuri dramatice cu viaţa imediată, cu viaţa acestui interval căruia îi este unul din martorii cei mai elocvenţi şi în care, cum declară memorabil, „am acceptat să dorm pe copci de gheaţă / şi să trăiesc pe muche de cuţit”.

Gabriel Dimisianu


Un destin complex

Cineva, care îl preţuia mult şi cu statornicie pe Adrian Păunescu, mi-a vorbit despre impresia pe care o resimţea de mondenitate funebră dată de televiziunea, radioul şi publicaţiile româneşti dezlănţuite în celebrarea trecerii din viaţă a poetului. Fenomenul nu-mi apare nici grav, nici doar „monden”; prea multe imagini şi ecouri confirmă imensa afecţiune publică ce înconjoară memoria abia dispărutului.

Spre deosebire de unul ca mine, marcat de oarecare doză de agorafobie, Adrian Păunescu se hrănea sufleteşte cu mulţimi! Dar această propensiune nu era demagogică, ci expresia unei mari generozităţi; cercul sociabilităţii sale era nemăsurat, pentru el ceilalţi existau în absolut. Iar întinderea disponibilităţii sale omeneşti pare, retrospectiv, neverosimilă. Glorios literar de tânăr, regăsindu-se peste ani aproape doborât de evoluţia unui destin complex, el îşi va regăsi locul de poet de primă importanţă printr-un veritabil „asalt al maselor”.

Am fost foarte buni prieteni între 1960 şi 1973. Apoi eu m-am pierdut în spărtura exilului, regăsindu-mă vag în neatrăgătoarea (pentru mine) deschidere „diasporică”. Reîntors definitiv în România, după 29 ani de absenţă, mi-am cumpănit indiscutabilul început de bătrâneţe în a treia mea existenţă. În acest timp, Adrian Păunescu îşi păstra, parcă neatinsă, supradăruirea tinereţii. Chiar această sintagmă, „Supradăruirea tinereţii” figurează ca titlu al comentariului consacrat lui în cartea mea O scurtă istorie a poeziei române, de curând apărută la Editura Timpul din Iaşi. Reiau un fragment din primul paragraf:

„În scrisul lui materia dă năvală pe căi multiple. Mari ferestre-viziuni se cască în aglomerările de stele. Prin canalele infinite, însă, vederea reuşeşte arareori să se înfăptuiască deplin, din cauza rostogolirilor de cuvinte în agresiune. Adrian Păunescu este un caz de autor tradiţional retoric, capabil să atingă trepte de poezie la îndemâna prea puţinor confraţi – sau poate chiar a nimănui!”

E vorba – ca să folosesc caracterizarea făcută de Gaetan Picon creaţiei lui Jules Supervielle – de „o poezie discursivă şi semnificativă”. Prea mulţi vor fi urmat îndemnul lui Verlaine: Prends l’éloquence et tords-lui son cou!. Există foarte mari poeţi ai lumii discursivi, precum Victor Hugo, la noi: Heliade-Rădulescu, Macedonski, Arghezi, Geo Dumitrescu, M. Ivănescu… Dacă acceptăm definiţia sumară a poeziei ca expresie a fiinţei, cum se va mărturisi ea dacă discursul este rupt? Am aliniat aceste aserţiuniîntrebă ri pentru a sprijini aproape monstruoasa producţie de versuri a lui Adrian Păunescu. Cantitativul nu ucide poezia, el oferă o alegere fără sfârşit între expresiile de sine ale unui mare poet!

Ilie Constantin


Adresa: România

L-am întrebat odată pe Adrian Păunescu când anume se va considera un poet consacrat. Mi-a răspuns fără ezitare:

– Atunci când îmi va sosi din străinătate, fără să se rătăcească, o scrisoare pe care, în loc de adresă, va scrie atât : „Adrian Păunescu – România”.

Până la urmă, poetul şi-a împlinit visul. Toţi românii ştiau de Adrian Păunescu (în schimb, poştaşii din străinătate nu prea ştiau unde se află România, dar asta-i altă poveste).

Pentru Adrian Păunescu, ca şi pentru Eminescu, ca şi pentru Blaga, ca şi pentru Goga, România a însemnat foarte mult. Ştia aproape totul despre lumea românească. Dacă printr-un accident nefericit s-ar fi virusat toate computerele cu informaţii despre cultura şi civilizaţia românilor, s-ar fi putut reconstitui o enciclopedie de urgenţă valorificând memoria lui. Acest fenomenal hard disk de rezervă acum nu mai există.

În plus, lui Adrian Păunescu îi păsa de tot ce se întâmpla în ţara lui. Să sperăm că mai sunt şi alţii cărora le pasă.

Dorinţa poetului de-a avea succes la public nu era frivolă. El simţea nevoia să ajungă la mulţime fără intermediari, astfel încât cuvintele sale să devină acţiune, nu obiect de studiu.

Să recapitulăm.

Adrian Păunescu a debutat într-un moment numit de critici de „resurecţie a lirismului”. După nefasta perioadă de folosire a poeziei ca mijloc de propagandă, era redescoperită, în anii ’60, poezia modernă dinainte de război. Nu întâmplător se vorbeşte în mod curent de „neomodernismul” generaţiei şaizeciste. Adrian Păunescu a făcut front comun cu Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru şi alţii (cărora avea să le dedice ulterior, cu binecunoscuta lui generozitate, o lucrare de doctorat). Dar în scurtă vreme a părăsit locul important şi vizibil pe care îl dobândise în rândurile generaţiei sale şi a adoptat cu totul alt discurs poetic, din dorinţa, plină de dramatism, de a se adresa publicului larg. A fost un act de curaj artistic rar întâlnit într-o istorie a literaturii. De pe terenul sigur al unei estetici acceptate de pretenţioşii critici literari a păşit în necunoscut numai şi numai pentru a comunica direct cu poporul său.

În acel moment se putea întâmpla orice. Nu era exclus ca Adrian Păunescu să dispară, ca poet, în neant. Să fie considerat un versificator, un cronicar al vieţii de fiecare zi şi nu un autor de poezie bună.

Este, judecând retrospectiv, uimitor faptul că acest poet ambiţios a mizat totul pe o formulă literară atât de riscantă. Nimeni nu şi-a mai asumat un asemenea risc.

Mai mult decât propriul său destin de poet, pe Adrian Păunescu îl interesa soarta românilor, în slujba cărora s-a pus cu un devotament patetic. Tricolorul uriaş pe care îl avea în casă, în camera de oaspeţi, nu era, ca în cazul altora, un element de decor.

Şi iată că Adrian Păunescu, nedescurajat de comentariile sceptice ale specialiştilor în literatură, a învins. A inventat altfel de literatură decât aceea la modă. A creat el însuşi o modă.

Poemele sale incendiare au ajuns în sufletele tuturor românilor (inclusiv în sufletul celui care scrie aceste rânduri). Trădând, aparent, poezia, Adrian Păunescu a dat poeziei un nou suflu.

A murit mult, mult prea devreme. Dar a murit după ce a învins.

Alex. Ştefănescu


Să ne amintim de patima cu care a trăit

Nu pot desfăşura astăzi tematica obişnuită a comentariior noastre, ignorând moartea lui Adrian Păunescu. Eu nu l-am cunoscut înainte de 1989. L-am vazut, fireşte, la televizor, ca mulţi alţii, i-am citit din poezii, mai ales pe cele din tinereţe, de văzut însă, pe atunci, l-am văzut o singură dată şi atunci cu sentimente amestecate. Venise cu Cenaclul Flacăra la Focşani, eu eram în liceu, aşadar se întâmpla prin anii şaptezeci. Îmi plăcea Marcela Saftiuc, cu Balada de mai, îmi plăceau Mircea Florian, Doru Stănculescu şi mulţi alţii, nu mi-a plăcut că ne sileau să aplaudăm şi să scandăm în picioare. Până la urmă aplauzele s-au stins, dar cântecele acelea au rămas, intru uneori pe Youtube şi le ascult.

L-am cunoscut pe Adrian Păunescu, mai îndeaproape, în Parlament, unde am fost colegi mulţi ani. Şi nu doar colegi de Parlament, ci, aş zice, colegi de bancă, pentru că la şedinţele Biroului Permanent al Senatului şedeam alături, eu, preşedintele Comisiei pentru Buget-Finanţe, el, preşedintele Comisiei pentru Cultură. Se apleca uneori către mine şi îmi şoptea: „scrie-mi o poezie!” Apoi o împăturea, o băga în buzunarul de la piept şi o publica în revista lui capricioasă. A fost un parlamentar harnic, pe vremea când eram ministru de Finanţe mă suna întruna pentru circumscripţia lui, judeţul Hunedoara, la declaraţiile politice se înscria mereu, vorbea adesea în faţa unei săli aproape goale, dar cu aceeaşi convingere ca altadată, în faţa stadioanelor pline.

Poetul nu mai este, poate, pe gustul generaţiilor de azi, pentru care entuziasmul ori spiritul protestatar nu mai constituie sclipiri ale muzelor. A fost un spirit hedonic şi poezia a fost pe măsura spiritului său. Poate că a scris prea mult faţă de cât putea marele său talent să stăpânească. Dar, cu siguranţă, din volumele sale de poezii se poate extrage oricând o antologie memorabilă, cu locul său de necontestat în istoria literaturii române.

Nu vreau să pomenesc de vremurile când închina ode cârmuitorilor comunismului. El nu ar fi avut nevoie de aşa ceva pentru a căpăta prestigiu şi va explica singur, la Judecata spre care se îndreaptă, de ce, totuşi, a făcut-o. Vreau să evoc, însă, o trăsătură definitorie a sa, anume aceea de justiţiar.

În mod paradoxal, o personalitate, cu cât e mai complexă, poate fi descrisă în cuvinte mai puţine. Pentru Păunescu acesta ar fi cuvântul definitoriu: justiţiar. De ce, însă, un justiţiar, aşa cum şi-a dorit el să fie, nu a putut fi şi călăuză, este din cauza firii sale împovărătoare. Adrian Păunescu era justiţiar, dar era animat mai ales de propriile adevăruri şi de dreptatea ale cărei talgere le ţinea tot el în mână. A făcut multe lucruri minunate, a ajutat oameni bolnavi, a luptat pentru drepturile scriitorilor (lui i se datorează, în mare măsură, indemnizaţiile de merit pe care le primesc marii oameni de cultură români), a slujit limba română. A făcut însă – uneori captiv în propriul adevăr şi încercând să împartă dreptatea cu sabia, chiar dacă tăişul ei era cuvântul – şi lucruri care au stârnit indignare. La hotarul dintre secole, milenii şi sisteme socialpolitice pe care le-am trecut, e greu de spus dacă Adrian Păunescu a venit o dată cu noi sau a rămas pe malul celălalt, refuzând legile unei lumi noi care fie că nu l-a inţeles, fie că el nu a înţeles-o pe ea.

În felul lui, prin patima cu care a trăit, Adrian Păunescu e un model care, dacă nu trebuie urmat, nu trebuie nici ignorat.

Varujan Vosganian

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara