Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Adrian Păunescu de Alex. Ştefănescu


Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943 în Basarabia - la Copăceni, în judeţul Bălţi -, dar nu este basarabean. Părinţii lui, învăţătorii Floarea şi Constantin Păunescu, amândoi olteni, s-au aflat temporar dincolo de Prut, trimişi de statul român (ca numeroşi alţi absolvenţi de şcoli normale).

După ce face şcoala elementară în comuna Bârca din judeţul Dolj, Adrian Păunescu urmează la Craiova primii doi ani de liceu (anul întâi la Liceul "Fraţii Buzeşti" şi al doilea la Liceul "Nicolae Bălcescu"), apoi devine elev al Şcolii medii nr. 10 din Bucureşti, pe care o absolvă în 1960. în acelaşi an debutează cu un sonet în revista Luceafărul.

Timp de trei ani se îndeletniceşte cu gazetăria şi corectura la ziarul local Crişana din Oradea şi la publicaţii din capitală. între 1963-1968 este student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. în 1965 îi apare prima carte, Ultrasentimente, conţinând poeme de un modernism ostentativ, în stilul epocii. La propunerea sa (gest curajos în acel moment), cenaclul literar al facultăţii primeşte numele Junimea.

Lucrează ca redactor la revista Amfiteatru (1966-1968), ca redactor şi, în cele din urmă, ca redactor-şef adjunct la revista România literară (1968-1970), ca redactor-şef adjunct la revista Luceafărul (1970-1972). în perioada în care este redactor-şef adjunct la revista Luceafărul, studiază timp de un an în Statele Unite, în cadrul International Writing Program. La 1 februarie 1973 devine redactor-şef al revistei Flacăra, din care face o publicaţie teatral-justiţiară şi dinamică, în conformitate cu temperamentul lui.

înfiinţează în acelaşi an Cenaclul "Flacăra", care este mai mult decât un cenaclu, şi anume un ansamblu de muzică folk şi poezie, şi care devine în cele din urmă un fenomen cultural şi politic. însoţit de redactorii săi de la Flacăra, de cântăreţi, scriitori şi actori consacraţi, ca şi de tineri talentaţi descoperiţi de el însuşi, Adrian Păunescu întreprinde turnee în ţară şi organizează spectacole de şapte-ore pe stadioane (transmise de multe ori în direct de televiziune), însufleţindu-i pe participanţi până la o stare de exaltare colectivă. Cu ajutorul muzicii, propagă poezia bună (scrisă de el, dar şi de Eminescu, Bacovia, Blaga, Goga, Nichita Stănescu ş.a.), în locul textelor puerile puse în circulaţie de "muzica uşoară". în acelaşi timp, însă, promovează grotesc cultul lui Nicolae Ceauşescu, pe care îl proslăveşte ca pe un erou al redeşteptării naţionale. Un mare succes au poemele sale pe teme sociale, în care se erijează în avocat al cauzei oamenilor simpli, ca şi poemele de inspiraţie naţionalistă, cu aluzii la puterile străine care i-au oprimat de-a lungul secolelor pe români.

Dintr-un poet modernist, atras de reinterpretarea miturilor şi de o retorică a abstracţiilor, el se transformă astfel treptat - în conformitate cu aşteptările publicului larg - într-un poet mesianic, autor al unor declaraţii şi apeluri patetice în versuri, concepute astfel încât să poate fi declamate (sau cântate) în faţa mulţimii. Unele dintre poemele sale din această perioadă - Da, mai avem, Repetabila povară, Dacii liberi, Bieţi lampagii etc. - ajung să fie cunoscute de milioane de oameni, devenind folclor.

Poetul este deopotrivă aclamat şi contestat. Unii văd în el un patriot înflăcărat, angajat în restaurarea "mândriei de a fi român". Alţii îl consideră o uriaşă ciocănitoare Woody, care îi agresează pe români prin toate mijloacele (de comunicare în masă). Unii îl compară cu Arghezi şi Goga, cu Walt Whitman şi Maiakovski (dar nu şi cu Vîsoţki!). Alţii îl tratează ca pe un poet de curte, romanţios şi melodramatic. Adevărul nu se află undeva, la mijloc, ci în toate aceste afirmaţii.

Flatat de poemele care îi sunt închinate, Nicolae Ceauşescu îi tolerează lui Adrian Păunescu anumite îndrăzneli, nepermise altora, dar de la un moment dat consideră primejdioasă popularitatea imensă a poetului. Folosind ca pretext un incident petrecut la unul dintre spectacole, la Ploieşti, în 1985, interzice cenaclul. Adrian Păunescu pierde în aceste împrejurări şi postul de redactor-şef la Flacăra şi devine redactor la revista Contemporanul.

Deşi trăieşte timp de peste patru ani fără favoruri din partea dictatorului, ceea ce îl face să se simtă un proscris, este denigrat violent, în presă, după 1989, pentru că l-a proslăvit mai zgomotos şi cu mai multă inventivitate decât alţii pe Nicolae Ceauşescu. Campania dusă în perioada postdecembristă împotriva lui face să se uite că a scris şi poeme valoroase, nepropagandistice, şi că a fost de multe ori generos. Cu energia lui inepuizabilă şi cu o ambiţie nemăsurată, Adrian Păunescu încearcă - şi în mare măsură reuşeşte - să recâştige poziţia pierdută. Devine senator în Parlamentul României (întâi ca membru al PSM şi apoi ca membru al PSD), înfiinţează ziare şi reviste proprii (Vremea, Totuşi iubirea, Flacăra lui Adrian Păunescu etc.), publică noi cărţi de poezie (însumând peste 5.000 de pagini), realizează talk-show-uri la televiziune, relansează (fără mare succes însă) Cenaclul "Flacăra", sub numele Cenaclul "Totuşi iubirea".

Este un învingător, dar un învingător fără glorie, întrucât cei care îi recunosc valoarea acum sunt alţii decât cei care i-o recunoşteau în tinereţe. în tinereţe îl preţuiau Şerban Cioculescu şi Nicolae Manolescu, acum îl preţuiesc Corneliu Vadim Tudor şi Leonida Lari.


POEZIE. Ultrasentimente, Buc., ESPLA, col. "Luceafărul", 1965 " Mieii primi, Buc., Tin., 1967 " Fântâna somnambulă, Buc., EPL, 1968 " Viaţă de excepţii, Buc., Alb., 1971 (ant.) " Istoria unei secunde, Buc., CR, 1971 (ed. a II-a, 1971) " Repetabila povară, Cr., Scr. Rom., 1974 " Pământul deocamdată, Buc., Em., 1976 " Pământul deocamdată, sonete, Buc., Em., 1977 " Poezii de până azi, pref. de Eugen Barbu, postf. de Şerban Cioculescu, Buc., Min., col. "BPT", 1978 (ant.; cuprinde şi o notă bio-bibl.) " Manifest pentru sănătatea pământului, Buc., Alb., 1980 " Iubiţi-vă pe tunuri, Buc., Em., 1981 " Rezervaţia de zimbri, desene de Ioana Păunescu, Buc., Em., 1982 " Totuşi, iubirea, Buc., Alb., 1983 (ant. din vol. Manifest pentru sănătatea pământului, Iubiţi-vă pe tunuri, Rezervaţia de zimbri) " Manifest pentru mileniul trei, vol.I-II, postf. de Ion Rotaru, Buc., Em., 1985-1986 (ant.) " Locuri comune, 202 poezii noi, Buc., Alb., 1986 " Viaţa mea e un roman, alte poezii noi, Buc., CR, 1987 "într-adevăr, noi poezii noi, Buc., Alb., 1988 (coperta aparţine autorului; desene de Andrei Păunescu) " Sunt un om liber, Buc., CR, 1989 (carte retrasă din librării în sept. 1989 şi repusă în circulaţie în mart. 1990) " Poezii cenzurate, 22 august 1968 - 22 decembrie 1989, ilustr. de Andrei Păunescu, Buc., Ed. Păunescu, 1990 (două ediţii) " Trilogia căruntă, poezii noi, vol. I - Româniada, vol. II - Noaptea marii beţii, vol. III - Bieţi lampagii, Buc., Ed Păunescu, 1994 " Front fără învingători, ed. îngr. de Andrei Păunescu, Buc., Fundaţia Iubirea şi Ed. Păunescu, 1995 " Infracţiunea de a fi, Buc., Ed. Păunescu şi Fundaţia Iubirea, 1996 (prez şi bibl. de Andrei Păunescu) " Tragedia naţională, Buc., Ed. Păunescu şi Fundaţia Iubirea, 1997 " Deromânizarea României, Buc., Ed. Păunescu, Fundaţia Iubirea, 1998 " Cartea cărţilor de poezie, Buc., Ed. Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, 1999 " Meserie mizerabilă sufletul, Buc., Fundaţia Iubirea, Ed. Păunescu, 2000 " Nemuritor la zidul morţii, Buc., Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Ed. Păunescu.

PROZĂ. Cărţile poştale ale morţii (proză fantastică şi satirică), Buc., Alb., 1970.

PUBLICISTICĂ. Sub semnul întrebării, Buc., CR, 1971 (interviuri) " Lumea ca lume, Cr., Scr. Rom., 1973 (articole) " De la Bârca la Viena şi înapoi, desene de Andrei A. Păunescu, Buc., Sp.-T., 1981 (impresii de călătorie, eseuri; prezentare pe coperta interioară de Fănuş Neagu).


Enciclopedia României

Adrian Păunescu ştie tot ce se întâmplă în lume. Nu ce este fiinţa umană, nu în ce constă fericirea, nu unde se termină universul, ci pur şi simplu ce se întâmplă. De peste treizeci de ani el funcţionează ca o agenţie de presă care primeşte, prelucrează şi retransmite în flux continuu ştiri de pe întreaga planetă.

Nu există poet care să mai fi avut o asemenea capacitate de absorbţie a informaţiilor. Marii lirici (să ne gândim, de exemplu, la Eminescu) sunt aproape complet impermeabili la ceea ce ţine de faptul divers şi se lasă captivaţi de viziunile lor interioare. Din minimum de informaţii ei scot maximum de reprezentări.

Adrian Păunescu se deosebeşte radical de poeţi, fiind totuşi poet. El scrie o poezie "ocazională", reacţionând prompt la tot ceea ce află, din ziare şi reviste, de la radio şi televiziune, de la cunoscuţi care îl vizitează sau îi telefonează, din investigaţiile pe care le face pe cont propriu, călătorind neobosit. în mod special îl interesează România, despre care a scris sute de mii de versuri. Tot ce face parte din istoria şi geografia acestei ţări - domnitori, bătălii, eroi, poeţi, mânăstiri, munţi, râuri etc. - a fost evocat în poezia sa. Situaţiile din alte ţări sunt raportate şi ele, obsesiv, la realitatea românească. Seria de opere complete ale lui Adrian Păunescu s-ar putea intitula Enciclopedia României.

Citind poemele unul după altul - fără să luăm în considerare inegalitatea lor valorică - asistăm la desfăşurarea unui spectacol plin de viaţă, spectacol susţinut de un om cu fenomenală atenţie distributivă, care reacţionează prompt, pasionat, cu o energică elocvenţă la tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. De fapt, "reacţionează" nu este cel mai exact spus, întrucât cuvântul sugerează un răspuns reflex la la evenimente. Poetul ia atitudine faţă de lumea înconjurătoare, atitudinea fiind o reacţie elaborată şi ideologizată. Faptul că replica lui este rapidă, aproape instantanee, ne poate induce în eroare, făcându-ne să credem că suntem martorii unor simple izbucniri temperamentale. în realitate, "eruptivul" Adrian Păunescu este un lucid care în jocul de şah cu cititorul gândeşte mereu cu câteva mutări înainte.

Nemaifiind preocupat, ca în tinereţe, de constituirea unui limbaj poetic, folosind fără efort un limbaj de multă vreme constituit şi cu o eficacitate verificată, el îşi manifestă tranşant atitudinea faţă de "tot ce mişcă-n ţara asta", faţă de tot ce mişcă pe planeta asta. Nu există eveniment sau stare de lucruri care să-l lase nepăsător. "Comedia umană" este comentată permanent, cu voce tare, într-o manieră dramatică şi adeseori melodramatică în poezia sa din ultimii treizeci de ani. Situaţia bătrânilor din România, folosirea de către om a energiei nucleare, insuficienta valorificare economică a munţilor Carpaţi, scăderea numărului de ţărani din lume, deteriorarea echilibrului ecologic pe întreaga planetă, modul cum este păstrată de români amintirea lui Avram Iancu, dar şi întâmplări din viaţa de fiecare zi, cum ar fi cunoaşterea unei familii de oameni simpli şi ospitalieri din Ardeal sau vindecarea unor bolnavi de către un medic fără diplomă reprezintă genul de subiecte care declanşează imediat la Adrian Păunescu nevoia de a lua o atitudine şi de-a o exprima.

De ce place o asemenea poezie? Pentru că satisface dorinţa secretă a multor cititori de a se şti vegheaţi de o conştiinţă atotcuprinzătoare. Este, în fond, o nostalgie a vârstei copilăriei, când autoritatea paternă, chiar dacă provoacă acea stare de răzvrătire obscură atât de pătrunzător analizată de Freud, oferă şi un sentiment de siguranţă.

Adrian Păunescu este în general crezut. Un anumit teatralism specific poeziei sale - de care, de altfel, poetul este conştient - se înfăţişează publicului nu ca o dovadă de lipsă de sinceritate, ci ca o modalitate de a vorbi tare şi răspicat pentru mari mulţimi. Stilul declamativ, retorica ofensivă, bazată pe paradoxuri şi pe formulări şocante, au fost de la început acceptate de cititori (ascultători) întrucât se simte că, în fond, demersul n-are nimic extravagant, că poetul, cu toate exhibiţiile lui, este un apărător al normalităţii.


Păunescu înainte de Păunescu

Pare greu de crezut, dar în tinereţe Adrian Păunescu scria "poezie pură", ca Nichita Stănescu. Lui îi plăcea, pe atunci, să experimenteze posibilităţile de combinare a cuvintelor, într-o dispoziţie filosofico-ludică. Iată un citat ilustrativ din volumul de debut, Ultrasentimente, 1965:

"Numără clipe, numără lebede,/ Numără cumpene, descumpăniri,/ Numără negru, numără repede,/ Numără grele stele subţiri!// Fruntea ridic-o din măşti de somn,/ Numără, numără, tinere domn." Spre plus infinit).

Nu numai volumul de debut, ci şi următoarele două, Mieii primi, 1967 şi Fântâna somnambulă, 1968, conţin asemenea versuri, sofisticate, nepopulare, având multe tangenţe cu suprarealismul, cu limbajul sibilinic, cu jocul de abstracţii. După ce pune în funcţiune huruitorul mecanism lingvistic, poetul nu mai ştie, adeseori, cum să-l oprească, hipnotizat parcă el însuşi de fantastica productivitate a câtorva cuvinte considerate, cândva, inofensive. La un concurs de ghicire a autorului, aproape nimeni nu l-ar identifica pe Adrian Păunescu ca autor al următoarelor strofe:

"Ca un copil venind uimit din gârle/ Ies sus pe crestele de var nestins/ Pe care şade omul ca un Sfinx/ şi văd poeţi călare pe şopârle./.../ O, târâtoare, voi, şopârle tulburi,/ Voi, gheare rupte ale unui corb,/ Tunel înviorat de-un sclipăt orb/ Şi clanţă cu o mie de şuruburi!" (Şopârle).

De asemenea, puţini sunt cei care i-ar asocia numele cu aceste versuri cabalistice:

"1 deschide lupi, 2 aşteaptă,/ 3 odihneşte, 4 ia foc,/ 5 e o lebădă, 6 o treaptă,/ 7 e un 1, mai cu noroc./ 8 dă pe gheaţă, 9 e haos -/ Şi vine 10, capăt de şir,/ E şi fereastră, e şi adaos,/ Lebădă, liră, linişti, delir." (Spre plus infinit).

începând cu volumul Istoria unei secunde, 1971 şi continuând cu Repetabila povară, 1974 şi Pământul deocamdată, 1976 - se configurează o a doua etapă în formarea lui Adrian Păunescu ca poet, caracterizată prin entuziasmul descoperirii poeziei sociale şi politice. Bucuria ingenuă de descoperitor (şi plăcerea de a renunţa la un stil stânjenitor, adoptat prin mimetism) îi dă un mare elan poetului, care compune acum câteva dintre capodoperele sale, intrate repede în repertoriul preferat al publicului larg. Asemenea poeme sunt Da, mai avem, Ieşirea din sobă, Repetabila povară, Pământul deocamdată, Condiţia cântăreţului revoluţionar şi altele. Scrise pentru a fi recitate, nu citite, ele fac să se audă - chiar şi în camera unui cititor solitar - vuietul imaginar al mulţimii:

"Ţară de veci, nepământesc de caldă,/ copiii noştri într-un râu se scaldă/ şi morţii noştri în pământ se scaldă.// Munţii Carpaţi miros a lună plină,/ a rouă şi a suflet de răşină,/ la care capre negre se închină.// Da, şirul Munţilor Carpaţi e-acasă,/ deşi chiar piatra lor fu lunecoasă.// Da, noi avem Mureş şi Prut şi Trotuş,/ şi Olt, şi Jiu şi alte râuri totuşi.// Da, mai avem câte ceva din toate,/ şi râurile noastre prescurtate/ nu se mai varsă în străinătate." (Da, mai avem).

A treia etapă din evoluţia poetului este aceea a păunescianismului integral constituit şi asumat. Acum, Adrian Păunescu nu mai scrie versuri, ci vorbeşte liber, dezinvolt, chiar neglijent, într-o limbă pe care el însuşi a inventat-o, despre tot ceea ce îi suscită interesul.

Prin această rezolvare definitivă a problemei identităţii literare s-a pierdut ceva şi s-a câştigat altceva. S-a pierdut caracterul de eveniment pe care îl avea crearea unui poem. Şi s-a câştigat o mai mare libertate de exprimare. în fiecare situaţie, poetul trece direct, fără trac, la subiect. Productivitatea lui de acum uimeşte pe toată lumea. Volumele pe care le publică în anii '80 abia încap într-un raft de bibliotecă. Manifest pentru sănătatea pământului are 384 de pagini, Rezervaţia de zimbri - 516, Locuri comune - 312, Viaţa mea e un roman - 312, într-adevăr - 496. în mod proporţional, "antologiile" din această perioadă ating un număr astronomic de pagini: Totuşi, iubirea - aproape 800, iar Manifest pentru mileniul trei (în două volume) - peste 1500.


(Continuare în numărul viitor)