Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Adrian Marino între lumini şi umbre (III) de Gheorghe Grigurcu


După cum am văzut şi pînă acum, Adrian Marino se fereşte, în chip aseptic, de "literatură", ca de un germene primejdios ce s-ar cuveni "ucis". Exact aşa: "ucis". Dorind a urma un traseu pe care "abandonezi această sferă a discursului calofil şi te ridici către un nivel la care elevaţia conceptuală ucide expresivitatea literară", notifică drept o cauză a deficienţelor nu numai ale culturii, ci şi ale... politicii, prezenţa nocivă a "poeţilor şi publiciştilor": "Nu există deci o concepţie unitară a politicii şi culturii, mai ales prin faptul că această cultură română este dominată de poeţi şi publicişti. Cîtă vreme poeţii, publiciştii şi romancierii vor domina, şi nu omul de cultură, şansele progresului sînt minime. Aceştia, prin natura lor, simt nevoia să vorbească în primul rînd de ei, iar noi vorbim de valori şi de principii generale româneşti". Aşadar "poeţii şi publiciştii", ca şi "romancierii", id est scriitorii, n-ar fi "oameni de cultură", aşadar ei blochează progresul şi nu postideologii, cadrele fostului regim sau indivizii corupţi! Marea, oribila vinovăţie a poeţilor, publiciştilor şi romancierilor constă în aceea că "vorbesc despre ei", că se manifestă în cheia lirică, despre care unii cred că e cheia majoră a creaţiei,
că-şi exprimă personalitatea despre care Goethe a cutezat să spună că e "binele suprem", în loc de-a se retrage ruşinaţi pentru a lăsa întreaga agoră la dispoziţia "ideilor" impersonale, a "principiilor" fără autor. Participînd la manifestările de la Sighet, dl Marino se arată şocat că în loc de a i se oferi "cărţi de ideologie", primeşte "cinci volume de versuri". Într-adevăr, gravă ofensă! De unde următorul precipitat comentariu: "Acest dezechilibru provocat de predominanţa poetică românească, explică multe dintre carenţele culturii româneşti". "Poeţilor, publiciştilor şi romancierilor li se reproşează ceea ce am crezut pînă acum că s-ar cuveni, în bună logică, să li se reproşeze savanţilor: "lipsa lucrărilor fundamentale de referinţă" (marele dicţionar al limbii române, început de Hasdeu, marea enciclopedie a României, o nouă istorie a României, o istorie a literaturii române "integrală, modernă"). Bine că nu li se reproşează degradarea CFR sau scumpirea alimentelor! Să nu fim însă prea surprinşi. Cîrtind împotriva metaforei, a stilului, a mitului (mai nou împotriva... povestirii, aprobînd mirarea d-lui Sorin Antohi că "la noi s-au făcut povestiri după o carte a lui Hegel", că filonul dezamăgitor al culturii noastre ar fi setea de-a spune "poveşti şi poezii", deşi tare ni-e teamă că "biografia ideii de literatură" nu e decît o "poveste", o halima sui generis!), dl Marino nu trage decît consecinţele raţionalismului d-sale de tip iluminist, liniar şi uscat, ale inaptitudinii d-sale de-a percepe transcendenţa. Dezgustul d-sale suveran pentru literatură (şi ea, la rigoare, o formă de transcendenţă) vine din aceeaşi perspectivă a unui raţionalism ce nu se îndură a-şi recunoaşte limitele. Sînt efectele unei dramatice inadecvări între mentalitatea d-sale abstractizantă, pozitivă, materialistă şi obiectul asupra căruia s-a aplecat timp de decenii, cu o, să recunoaştem noi, strălucită osîrdie şi cu rezultate demne de respect, însă nu mai puţin cu un gust de farsă, de fals, pe care şi-l recunoaşte d-sa: "Pînă în 1989, am circulat, ca să zic aşa, foarte "fals" în cultura română. Am fost un fel de "pseudocritic", "pseudoistoric" literar, "pseudocomparatist". De ce? Fiindcă viaţa, condiţiile publicisticii de atunci m-au obligat să adopt o formulă tolerabilă în epocă". Am putea face o comparaţie cu acei foşti deţinuţi politici (nu ştim dacă şi cel în cauză), care au fost obligaţi a practica alte, cu totul alte îndeletniciri decît cele pentru care erau pregătiţi şi pentru care aveau o vocaţie, frecvent munci fizice...
În acest climat se detaşează campania împotriva cronicii literare, speţă blamată de către Adrian Marino de mulţi ani, în principiu, iar nu în marginile unei judecăţi de valoare, variabile de la un semnatar la altul. Punctul de vedere al d-lui Marino este nu doar unul pro domo, ci şi reflectînd o neascunsă vrăjmăşie, impulsionat de tendinţa de a face loc gol în jur, de-a rămîne, dacă nu în exclusivitate, măcar pe o poziţie de dominanţă indiscutabilă: "Eu, fiind partizanul sintezelor, partizanul referinţelor fundamentale, mă lovesc de obstrucţia şi de critica aşa-zisei "critici de întîmpinare", a criticii de actualitate". Pentru nedreptăţile suferite are aerul a cere o compensaţie himerică: dacă nu unicitatea, măcar situarea formulei d-sale, din capul locului, pe treapta cea mai înaltă. Cîtă dreptate are hermeneutul, se poate vedea şi din altă aserţiune pe care o face: "Dar a existat şi există în continuare şi o recepţie pentru astfel de cărţi. Ca dovadă că este aşa, bibliografia critică a cărţilor mele, care a atins pînă acum cifre neverosimile, de sute şi sute de titluri de recenzii". Deci, pe de o parte s-ar simţi ignorat sau subestimat, tratat de către cronicari ca o "bestie neagră", iar pe de altă parte ne asigură de o largă recepţie a cărţilor d-sale, bizuită pe "cifre neverosimile" de comentarii. Ce să credem? Oricum, Adrian Marino dovedeşte că-şi contabilizează cu minuţiozitate recenziile ce i se consacră. Nemulţumit, teoretic, de cronică, în fapt o urmăreşte cu înfrigurare şi nu poate decît constata că ea îi este, de cele mai multe ori, favorabilă. Mulţumirea d-sale s-ar cuveni să fie cu atît mai mare, cu cît, aşa cum remarcă maliţios în altă parte, unele "culegeri de cronici", care "nu interesează decît pe autorii analizaţi", trec "neobservate". Ceea ce, în treacăt fie spus, invalidează pretenţia hermeneutului de detaşare, de neparticipare la jocul ierarhiilor: "Şi aceste cărţi nu au avut nici un ecou în presă, pe cînd cărţile noastre au avut. Deşi nu intru în nici o competiţie critică şi nu sînt deloc interesat de ierarhiile critice curente". Oare? O circumstanţă cel puţin tot atît de jenantă o constituie contradicţia între prezumata postură de "victimă" a lui Adrian Marino, care declară că s-ar lovi mereu de "obstrucţia" cronicarilor, şi atitudinea d-sale ofensivă, ca să nu zicem direct agresivă, împotriva "cronicii", a "foiletonului", a "impresionismului". Nu dl Marino e de regulă atacat, ci d-sa e cel care atacă. "Obstrucţia" e a d-sale. Nu ştim să-l fi contestat pînă acum cineva la modul generalizator, fără drept de apel, în care-şi contestă "adversarii" (de facto confraţii, într-o atmosferă democratică a diversităţii tiparelor, care nu sînt, nu pot fi concludente a priori, ci luîndu-se în considerare valoarea textelor ce le umplu, de la caz la caz). Cu o voce de profet ultragiat, hermeneutul se tînguie însă pentru că nu e singura voce ascultată (realitatea morală nu ne îngăduie o altă interpretare a spuselor în chestiune): "Marele meu divorţ faţă de cultura română actuală este deci că eu am profesat ideea de construcţie, în dezacord cu publicistica dominantă. Evident, glasul meu a fost acoperit". Cît de convingătoare e, în acest context, ieremiada d-sale? Cultura română e din nou tratată în chipul cel mai puţin măgulitor, văzută ca un pustiu, ca şi cum dl Marino ar fi fost un Dragoş, descălecătorul ideatic, punîndu-i piatra de temelie în pură sălbăticie şi incurie: "Păcat, cum repet mereu, că în cultura noastră nu s-a creat încă deprinderea de a construi, de a edifica, de a da lucrări fundamentale". Obsedat, uneori pe o irecuzabilă intonaţie cazonă, de "spiritul de sinteză şi ierarhie", de "firul conducător al unei demonstraţii strînse", dl Adrian Marino e stăpînit de un duh megaloman, tangent nu doar la "monumentalitatea" călinesciană, ci şi, prin forţa lucrurilor, la una mai apropiată în timp şi mai puţin onorabilă, mustrîndu-ne pentru că n-am ridicat edificii măreţe, care, aşa cum le descrie, ar putea fi şi ample cazărmi: "Cultura română n-a atins încă stadiul marilor culturi organizate, solide, disciplinate, capabile de întreprinderi de mari dimensiuni, sistematizate şi de continuitate". Nepăsător la aspectul natural de varietate a speţelor critice, fiecare putînd năzui la o performanţă care să nu fie neapărat comparabilă cu a alteia (cine e "superior"? un campion la haltere sau la alergări sau la box?), d-sa priveşte textele mai scurte de la înălţimea unui leu care ar măsura nişte furnici: "Doar "culegeri"", "cronici de actualitate, comenzi redacţionale pe termene scurte", "eterne foiletoane, uitate adesea de la o săptămînă la alta". Pentru a se întreba cu malignă voluptate şi a-şi da un răspuns pe măsură: "Ce va "rămîne" efectiv de pe urma acestei incontinenţe critice? Din păcate prea puţin", uitînd că lucrările simandicoase, de "sinteză" şi de "referinţă", sînt expuse în egală măsură unei uzuri morale. Poate chiar mai rapide în era informaticii. Cît de convins pare dl Marino de soliditatea, de perenitatea operei d-sale, înălţată în mijlocul ruinelor la care au ajuns Lovinescu, Călinescu, Vianu! Dacă ar fi romancier, nu ne îndoim că i-ar copleşi cu ascendentul d-sale "sintetic" şi "monumental", pe autorii ce nu s-au ridicat peste "culegeri" şi "fragment", precum Cehov, Caragiale, Borges. Iarăşi contradictoriu, d-sa pledează, la un moment dat, pentru "ideea de creaţie originală", deşi neapărat (neaşteptat reflex tradiţionalist) "bine ancorată" în specificul local: "Ea singură contează şi se promovează, în ultimă analiză, în orice competiţie şi ierarhizare intelectuală. Creaţii deci originale, bine ancorate în "solul cultural natal". Dar cu un coeficient cît mai ridicat de personalitate şi individualitate". Însă idealul d-sale nu este cel al unei creaţii personale, deci spontane, discontinue, aleatorii, ci un ideal opus, al unei producţii impersonale, organizate, integraţioniste, cel al Enciclopediei, ca suprem indice de "creaţie" prin enormă aglutinare informaţională, ca şi, probabil, prin imensitate tipografică, prin impresionantă pondere fizică (căci hermeneutul are fascinaţia cantităţii): "De unde permanenţa "modelului" enciclopedic, realizabil, bineînţeles, la nivelul şi cu instrumentele actuale. Apare, într-adevăr, cu D. Cantemir. Dar abia în perioada paşoptistă el se precizează cu toată claritatea. Continuitatea sa este deci inevitabilă. Starea generală a culturii române, din cauza insuficienţelor şi subdezvoltării sale, este şi rămîne deci potenţial "enciclopedică"". Nimeni nu respinge nevoia unor enciclopedii (întrevedem şi aci modelul iluminist al Marii Enciclopedii franceze, producţie de bază a "epocii luminilor", operă irepetabilă, cu o inserţie istorică imanentă), însă ne vine greu a crede că enciclopedismul ar constitui însuşi "destinul" nostru spiritual, chiar în pofida faptului că printre manuscrisele lui Heliade s-a găsit o schiţă a unei istorii a literaturii universale, că Hasdeu, "un paşoptist mai perfecţionat", a mers "în aceeaşi direcţie" şi că dl Adrian Marino se socoteşte, pesemne, un paşoptist şi mai perfecţionat: "Acesta este destinul culturii româneşti. Sîntem în fond condamnaţi la enciclopedism prin decalaj intelectual, prin carenţă intelectuală, prin faptul că nu ne-am putut dezvolta". Nu mai sîntem chiar atît de "carenţi" intelectualiceşte, atît de puţin "dezvoltaţi"! Vedem în urma noastră şi în jurul nostru un relief de creaţii artistice şi speculative, rod al "literaturii" afurisite în capela "ideilor literare", atît de intolerantă, un rod care ne acordă dreptul de-a ieşi din ramele informative, eterogen culturale ale enciclopedismului, necesar fără doar şi poate, dar nu ca o "valoare" decisivă, fiind doar o tablă de materii şi un indice bibliografic al valorilor care contează şi vor conta prin diferenţiere individuală, prin harul spiritului care inspiră deopotrivă literatura şi critica ei. Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi: Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, 200 pag., preţ neprecizat.