Conceptul de modernitate poate avea două sensuri principale: unul se referă la o epocă precisă, care începe, după Adorno, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, marcat din punct de vedere social şi economic de instaurarea capitalismului matur.
Nu acest sens al modernităţii constituie însă principala preocupare a lui Adorno, aşa cum se concretizează în textele aferente din Ästhetische Theorie, ci sensul definit încă de Baudelaire, „primul care a articulat teoretic modernitatea”. Modernitatea, scria Baudelaire, este „tranzitoriul, fugitivul, contingentul... există o modernitate pentru fiecare pictor vechi” (Le peintre de la vie moderne, 1863). Faptul că modernitatea este „tranzitorie” nu poate însemna altceva decât că ceea ce este modern azi, este depăşit, non-modern, mâine, interpretare confirmată de propoziţia: fiecare pictor vechi şi-a avut modernitatea sa.
Istoria apare astfel ca o „serie de modernităţi succesive” (Matei Călinescu). În acest sens modernitatea coincide cu actualitatea.
În momentul apariţiei ideii de modernitate, se asociază cu ea categoria noului, apare un adevărat cult al noului.
Dorinţa frenetică de a dobândi noul este ilustrată de versurile lui Baudelaire, citate de Adorno:
„Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel qu’importe?
Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveau!” (subl. lui Baudelaire)
(„A te arunca în adâncul abisului, Infern sau Cer ce contează?
În adâncul Necunoscutului pentru a găsi ceva nou!”
(trad. mea – P.V.)

În acelaşi timp, Adorno surprinde întregul caracter problematic al modernităţii: „Conceptul de modernitate, deşi calitativ, suferă de abstractitate. El este privativ, mai mult negaţia a ceea ce acum nu mai trebuie să existe, decât o formulă pozitivă”.
Invocând istoricitatea radicală a artei, Adorno subliniază că istoria este imanentă operelor de artă, nu „un destin exterior”. Acest element imanent, momentul istoric încorporat unei opere este ceea ce Adorno numeşte „nucleul temporal” (Zeitkern) al artei1.
Filosoful citează cuvintele lui Rimbaud: „Il faut être abbsolument moderne” („Trebuie să fim absolut moderni”). Modernitatea are deci un caracter normativ. „Deoarece însă arta are nucleul ei temporal nu în actualitatea de conţinut, ci în elaborarea ei formală imanentă, norma modernităţii, în ciuda caracterului ei reflectat, se referă la ceva, într-un anumit sens, inconştient, la o simţire (Innervation), la repulsia faţă de ce este depăşit”2.
Timpul al cărui moment este „nucleul temporal” al unei opere nu este un receptacol gol, nucleul temporal nu trebuie gândit abstract, ca o „bucată de timp” care nu ar avea alte caracteristici decât că urmează după alta. În realitate este vorba de un moment al evoluţiei artei respective. Exemplul dat de Adorno confirmă acest lucru. Nu e vorba pur şi simplu că Anton Bruckner a venit după Wagner, ci că el, deşi intenţia lui a fost o restaurare a muzicii religioase, nu a putut ignora inovaţiile formale şi tehnice ale lui Wagner (în armonie, în instrumentaţie). Bruckner a fost astfel modern oarecum împotriva voinţei lui. (Putem aminti în legătură cu aceasta consideraţiile lui G. Călinescu: „...Este evident că se impune o ordine substanţială, neputându-se gândi un Hamlet după Rascolnicov, chiar dacă mai târziu am pierde cronologia faptelor. Operele literare au neapărat o dată care constituie o notă a existenţei lor” (Principii de estetică, 1939, p. 107). Această dată, care nu este ceva contingent şi exterior, ci „o notă a existenţei operelor”, este analog cu nucleul lor temporal, la care se referă Adorno – Este o chestiune de substanţă, nu de simplă succesiune).
Într-acestea, Adorno (ca şi Baudelaire, deşi Adorno nu se referă la el în acest context) raportează modernitatea artei la modă: un gest non-conformist, căci moda este de regulă considerată o categorie inferioară. „Organul pentru aceasta (pentru norma modernităţii) este foarte apropiat de ceea ce este anatema pentru conservatismul cultural, de modă. Moda îşi are adevărul în conştiinţa – nonconştientă a nucleului temporal al artei, şi are drept normativ, în măsura în care nu este manipulată de administraţie sau de industria culturală”.
*
Adorno, partizan decis al artei moderne, şi în special al muzicii moderne, foloseşte de fapt două concepte de modernitate. Căci în acest context, modernitatea nu desemnează un moment tranzitoriu, ci o epocă determinată. Totodată, aici modernitatea nu este abstractă, căci, bunăoară, muzica modernă are anumite însuşiri determinate, de exemplu, opţiunea pentru disonanţă şi – cu puţine excepţii (Stravinski, Prokofiev) – renunţarea la tonalitate. Aserţiunea lui Adorno: „modernitatea nu este o categorie cronologică, ci calitativă” se confirmă aici.
Baudelaire folosea şi el, întrucâtva, două concepte ale modernităţii. Alături de modernitatea definită ca „tranzitoriul”, el numea modernă propria sa epocă, căreia îi aducea elogiul său: „Eroismul vieţii moderne (subl. lui Baudelaire) ne înconjoară şi exercită o presiune asupra noastră. Acela va fi adevăratul pictor care va şti să ne facă să vedem şi să înţelegem cât suntem de mari şi poetici cu cravatele noastre şi cu cizmele noastre lustruite” (Salon de 1845). „„

___________
1 Conceptul de „Zeitkern” a fost preluat de Adorno de la Walter Benjamin, dar acesta nu l-a aplicat la estetică, ci la filosofie, la teoria adevărului. „După concepţia lui Benjamin – scria Adorno – adevărului însuşi îi este propriu un «nucleu temporal», ceea ce exclude conceptul unei Fiinţe pure, ontologice” (Th.W. Adorno über Walter Benjamin, ed. Suhrkamp, 1970, p. 79).
2 „Stoffliche Aktualität” nu se poate traduce, după părerea mea, prin „actualitatea materială”, cum apare în traducerea românească realizată sub conducerea lui Andrei Corbea (Teoria estetică, 2005, p. 273) căci în româneşte cuvântul „material” nu are sensul cerut aici. „Stoffliche” are sensul de „conţinutal, de conţinut”. „Durchbildung” se referă desigur la elaborarea completă, dar prin opoziţie cu „stoffliche” trebuie să cuprindă neapărat şi elementul „formal”, „formă”. – Ceea ce nu se înţelege clar la Adorno de ce norma modernităţii, dacă se referă la formă, trebuie să se refere la ceva „oarecum inconştient”. Forma nu poate fi analizată, elementele ei nu pot fi determinante conceptual?