Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cerşetorul De Cafea:
Ador ceasurile care stau! de Emil Brumaru


Stimate domnule Lucian Raicu,



Ieri fiind vineri, deci zi de post, fratele Ioan Alexandru, nu a venit la masă. În schimb, Ulvine, în mari forme, i-a adus cei patru pruncuţi, i-a hrănit îndelung, iar la urmă i-a înşirat la bar, cocoţaţi pe scăunele verzi, şi le-a dat să sugă pepsi cu paiul. Fratele, într-o chilie de la etaj, cu vedere spre mare, lucrează, bănuiesc, la acel Imne ale Dobrogei. Schivnicul de la Neptun!

*

Tot ieri a apărut şi Dorin Tudoran cu ceva blond pe lângă el. Dacă mai pun la socoteală pe Nicolae Manolescu (tocmai pleacă), pe D.R. Popescu (şi el pleacă), pe Hobana, pe Marcel Gafton, pe Emil Manu şi (singurul cu care mă salut ceremonios) pe Ion Caraion, cam asta-i formaţia. Sînt şi alţii, dar nu-i cunosc deloc. Nu m-am simţit niciodată bine printre scriitori. Mai ales printre cei cu numele scrise pe cartonaşe aşezate crăcănat pe masă!

*

Sufăr că nu pot să-mi fac singur cafeaua. Nu ştiu ce dispare cînd mi-o prepară altcineva. De fapt, ştiu ce! După o cafea migălită şi mirosită pe toate părţile de mine, scriu! După o cafea servită, nu scriu! Oare, dacă aş deschide, pe lîngă acea mică prăvălioară dintr-un orăşel de provincie, ca o anexă a cofetăriei eterne, o minusculă cafenea (care să aibă şi două mese de biliard; oh, tacurile frecate pe vîrf cu cretă!) n-aş reuşi, ticluind mereu, mereu, pentru personajele mele dragi, cafeloaie, cafeluţe, n-aş reuşi zic, să scriu permanent? Mă gîndesc la Caragiale! Poate că scria în draci din cauza berăriei pe care o patrona!



*

Ciudat! A scrie în draci! De ce nu, a scrie în îngeri?

*

Nimic nu-i inventat! Pe la 2-3 ani am locuit la Curtea de Argeş, la un unchi de-al meu care avea o cafenea cu două mese de biliard! Acolo m-am îndrăgostit pentru prima dată de bile! Erau albe, de marmură, galbene, de fildeş, roşii. Mă fascinau ultimele, le doream, le pîndeam ceasuri întregi lunecarea pe postavul verde. Ce zvelţi, ce cavaleri, mi se păreau cei sprijiniţi galant în tacurile lungi, subţiri, pudrate cu delicateţe, ca nişte lănci, pe vîrf. Mirosul de cafea turcească mi-a învăluit de-atunci, ca un nor dulce-amar cerul gurii! Ţin minte şi marea primă deziluzie. Vroiam să am o bilă a mea, numai a mea! Mama acelui unchi, o bătrînă urîtă şi gheboasă ca-n basme, într-o iarnă, a făcut un bulgăre de zăpadă perfect rotund, l-a muiat în apă, l-a lăsat să îngheţe şi mi l-a dăruit: „iată o bilă albă de biliard!” Desigur, s-a topit. Am plîns neconsolat şi am început s-o urăsc cu străşnicie. Mult mai tîrziu, pe cînd aveam vreo 30 de ani, acest unchi (baba murise, cafeneaua şi biliardul se desfiinţaseră) mi-a dat o bilă galbenă, de fildeş, şi una albă, de marmură. Roşie nu mai avea. Cele două bile sau rămas la Dolhasca. Le ţineam în două pahare vernil, cu picior înalt!

*

Să nu uit, între cele două pahare vernil ce-mi ţineau în gură bilele, aveam un ceas vechi, de buzunar, marca Roskopf (s-ar putea să fi scris greşit, voi verifica). Nu mergea. Ador ceasurile care stau!



Cu stimă şi graţie,



Emil Brumaru



23.VII.1980