Tulburătoarea realitate a separării devine şi mai acută în cazul abandonării unui loc exotic, perceput ca ireal din chiar clipa cunoaşterii lui.

O ţară edificată pe model european, cu climă temperată, cu floră şi faună familiare, cu oraşe populate de oameni asemănători bucureştenilor îţi poate stîrni regrete şi nostalgii; o ţară neverosimilă prin definiţie, cu altă climă, cu alte plante, cu alt peisaj şi alt tip de oameni, non-europeni, nonalbi, non-bucureşteni îţi sugerează un basm adus pe pămînt.
Ai trăit oare pe altă planetă ani la rînd? Ai dus o existenţă construită după cu totul alte reguli? Poate, cine ştie: imposibilul devine uneori posibil. Coborîrea pe pămînt după petrecerea unui timp în zone supraterestre ridică în mintea trecătorului dubii existenţiale. Pare inventat peisajul surîzător, adormit într-un fel de vară veşnică, plină de promisiuni.
Dar sosirea acasă? Ea nu are importanţă? În călătoriile normale şi reuşite, revenirea în ţară după o absenţă mai lungă reprezintă partea cea mai importantă a călătoriei, regăsirea unui locus amoenus. Depinde însă şi de starea în care îţi găseşti propria ţară; tare mi-e teamă că pentru mulţi români care s-au întors vara asta în România versurile lui Du Bellay nu mai sunt valabile. Patria lăsată la plecare a dispărut, ai senzaţia că ai nimerit în altă parte, într-o ţară străină, unde prin nu se ştie ce miracol se vorbeşte tot româneşte (o română, de altfel, aproximativă). Dar versurile lui Du Bellay rămîn: „Heureux qui comme Ulysse a fait un beau voyage Ou comme cestuy-là qui conquit la toison Et puis est retourné, plein d’usage et raison, Vivre entre ses parents le reste de son âge!”.
Poate ieşi Brazilia definitiv din viaţa cuiva care a petrecut acolo cîţiva ani, identificîndu-se cu existenţa zilnică a unui popor, la prima vedere ca toate celelalte, în realitate ciudat, superior europenilor? Întrebare retorică, avînd răspunsul inclus. Despărţirea de o ţară nu se produce niciodată. Semnele vieţii petrecute acolo vor răsări mereu premonitorii, intempestive, chemînd cu urgenţă amintiri pe care le credeai definitiv şterse, întîmplări uitate, figuri întîlnite o singură dată.
Plecarea definitivă din acea ţară, spre deosebire de despărţirile personale, nu poate avea loc. Călătorul ia cu el, fără să ştie, o cantitate impunătoare de relicve imposibil de evaluat. De o ţară te desparţi doar dacă ţii cu tot dinadinsul.
Irealitatea spaţiului lăsat în urmă (o irealitate benefic-onirică) se combină cu irealitatea (malignă) a spaţiului găsit la întoarcere. Ţara ce se depărtează nu e mai puţin fantasmatică decît ţara în care ai ajuns. Omului nu-i rămîne decît teritoriul interior şi obligaţia de a admite că a voiajat în imaginar.

P.S. Cu speranţa că lungul şir de Tropice surîzătoare l-a învăţat pe cititor cîte ceva despre Brazilia sau, cel puţin, că i-a trezit curiozitatea pentru o ţară tropicală într-adevăr surîzătoare, pun capăt serialului. Îi dau cititorului întîlnire într-o altă rubrică, sub un alt titlu.