Biografia romanţată, ca gen, nu este o noutate. Cu toate acestea, în ultimele decenii, se bucură, alături de celelalte „erezii” ale biograficului, de o popularitate considerabilă. Să încercăm să aflăm motivaţiile acestui interes ar însemna să ne lansăm într-o nesfârşită discuţie nu doar despre raporturile dintre ficţiune şi realitate sau dintre ficţionalitate şi literaritate (adesea, suprapuse fără rest), ci şi despre cum arată cititorul actual, în contextul complicat al postmodernităţii. Cert e că orizontul de aşteptare s-a modificat substanţial şi romanul, ca gen dominant al ultimelor secole, a evoluat înspre o formulă hibridă ce înglobează adesea (sau chiar ajunge să se confunde cu) (auto)biografia, memoriile de călătorile, reportajul literar etc.
Despre Emmanuel Carrère se ştie că este unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi ai momentului, deja deţinător al unei formule literare proprii, o combinaţie între reportajul literar şi naraţiunea, semi-confesivă, scrisă la persoana I, mixaj pe care el însuşi îl numeşte „roman non-ficţional”. După ce, la începuturi, scrie ficţiune, experimentând şi încercând să inoveze cu orice preţ, dar având, cu toate acestea, un ecou modest, John Updike îi remarcă, în 1986, un mic roman intitulat La moustache, despre care spune că e, pur şi simplu, „uimitor”. Carrère devine, însă, cu adevărat celebru abia în 2000, când publică Adversarul, comparat de critici – şi ca tematică, dar şi ca stil – cu romanul lui Truman Capote, Cu sânge rece. Este şi momentul în care scriitorul francez, absolvent de Sciences Po, scenarist şi jurnalist cu experienţă, părăseşte spaţiul ficţiunii (înţeleasă ca „domeniu” al imaginaţiei) pentru acest tip de relatare cvasireportericească, dar vizibil afectată de „microbul” autoficţional, pe care, până la urmă, o va transforma într-un brand. Aceeaşi formulă o regăsim în alte două romane ale sale, traduse în limba română la Editura Trei, Un roman rus (2007) şi Alte vieţi decât a mea (2009): în primul, vorbeşte despre trecutul familiei sale, mai precis despre descendenţa sa rusă (bunicii au fost emigranţi georgieni, tatăl, translator pentru armata germană în Al Doilea Război Mondial, mama, specialistă în istoria Sovietelor); în al doilea, îşi povesteşte tale quale vacanţa din 2004, în Sri Lanka, în timpul celebrului tsunami.
Cea mai nouă carte semnată Emmanuel Carrère, Limonov (2011), speculează aceeaşi formulă literară, dar, de data aceasta, într-o direcţie preponderent biografică, nu autobiografică. Recompensat cu prestigiosul Premiu Renaudot, dar şi cu Prix des Prix, Prix de la langue française şi Europese Literatuurprijs, volumul este biografia romanţată a lui Eduard Limonov. Cine este acest Limonov şi de ce merită el atenţia unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi contemporani aflăm încă din primele pagini ale cărţii: „a fost un haiduc ucrainean; idol al underground-ului sovietic; cerşetor, apoi valet al unui miliardar din Manhattan; scriitor la modă parizian; soldat pierdut pe undeva, prin Balcani; şi acum, în imensa harababură postcomunistă, bătrân şef charismatic al unui partid al tinerilor desperados” (p. 31). După ce a scris un amplu articol despre el, în primul număr al revistei XXI, Carrère şi-a dat seama că subiectul merită mai multă atenţie. Momentul epifanic e relatat de scriitorul francez nu doar în interviuri, ci şi în paginile cărţii: relatându-i experienţa detenţiei sale, ca lider sexagenar al Partidului Naţional Bolşevic, într-un lagăr de muncă supermodernizat, Limonov aminteşte un detaliu absolut surprinzător – nişte chiuvete ce semănau izbitor cu acelea dintr-un hotel newyorkez superluxos, concepute de faimosul Philippe Starck! Câţi oameni pe lumea asta, remarcă Limonov, reunesc, între acoladele aceleiaşi vieţi, experienţe atât de variate şi, uneori, atât de radical opuse? Carrère îi dă dreptate şi decide să-i îndeplinească visul din copilărie: să facă din el un erou. Şi, cum istoria nu i-a dat ocazia să fie erou (poate şi pentru că marii eroi, la fel ca marile naraţiuni, au dispărut), măcar în literatură să devină unul.
Deşi se foloseşte, în aparenţă, de convenţiile genului biografic, propunându-şi să spună povestea vieţii unui ins excepţional, cartea are o solidă ramă confesivă, în care autorul e prezent cu numele lui real şi îşi asumă enunţiativ frâiele poveştii. Toate aceste inserturi auctoriale, în care scriitorul francez fie reaminteşte convenţia biografică în care ne aflăm, fie se pronunţă pe diverse teme, de obicei reacţionând faţă de ceva din biografia eroului său (de pildă, vorbind despre succesul pe care Limonov l-a avut ca poet, în tinereţe, Carrère admite că el, personal, nu pricepe „absolut nimic din poezie”), sunt mai mult decât un simplu voice over. Ele ocupă o parte importantă a poveştii, avertizând că, deşi autorulnarator vorbeşte despre o „altă viaţă” decât a lui, totul rămâne în acelaşi regim ambiguu autoficţional cu care Emmanuel Carrère şi-a obişnuit deja cititorii. Limonov este mai mult decât o simplă biografie ficţionalizată, cum există atâtea pe piaţă, este – am putea zice, riscând o definiţie polemică a genului – un tip aparte de autoficţiune. Deoarece condiţia esenţială şi obligatorie de existenţă a controversatului gen nu este nici identitatea nominală, nici jonglarea cu timpurile verbale (dinspre trecutul autobiografic înspre mai-mult-caprezentul autoficţional), nici măcar încremenirea într-un eu enunţiativ lipsit de nuanţe, ci problematizarea, explicită sau nu, a acestui raport delicat, imposibil de tranşat, între adevăr şi ficţiune, între ceea ce există şi ceea ce se scrie că există. Când Carrère promite să spună adevărul despre el şi mai ales despre Limonov, programează o lectură de tip referenţial, pe care, folosindu-se de farmecele literaturii, tot el o demontează, lăsând calea deschisă unei lecturi ficţionale. Ezitând să opteze ferm pentru una dintre ele, el se situează în terenul alunecos al autoficţiunii. Cartea nu e doar povestea lui Limonov, ci şi povestea lui Carrère care-l „povesteşte” pe Limonov. De altfel, e interesant că Limonov însuşi înţelege că detaliile vieţii lui nu mai sunt ale lui, ci au devenit literatură, fiindcă nu comentează nimic, nu simte nevoia să rectifice, să dezmintă, să completeze „adevărul” cărţii.
Prelucrată cu talent (de scenarist mai curând decât de romancier) de Emmanuel Carrère, viaţa lui Limonov este un roman. Aventurile ei, imposibil de rezumat, ocupă aproape 500 de pagini, care se citesc cu sufletul la gură. Erou picaresc prin excelenţă, Limonov îşi doreşte de mic copil „o viaţă liberă şi periculoasă, o adevărată viaţă de bărbat”, dar sfârşeşte prin a recunoaşte că a avut o „viaţă de căcat”. Adolescent rebel-punk, cochetând când cu violenţa, când cu poezia, adult idealist visând la o Rusie puternică, bolşevică şi naţionalistă, emigrant rus semicerş etor pe străzile Americii şi scriitor carismatic, cu aură rasputiniană, în Parisul anilor ’80, defilând cu cele mai frumoase femei la braţ, Eduard Limonov e mereu într-o eroare de percepţie asupra propriei persoane. La fel ca eroul lui Cervantes, el pluteşte în permanenţă în iluzia propriului destin glorios care, însă, întârzie să se manifeste. În ciuda unei vieţi incredibile, cu adevărat romaneşti, el nu ajunge niciodată eroul salvator al Marii Rusii sau al lumii. Faţă de visele lui de mărire, luptele pe care le poartă sunt mărunte şi caraghioase, chiar şi atunci când îl şochează pe povestaşul Carrère (de pildă, episodul în care Limonov e filmat trăgând cu mitraliera înspre Sarajevo, aflat sub asediul lui Radovan Karadžic). Interesant este, însă, că povestea acestui megaloman idealist – şi fantasma lui confirmă „diagnosticul”: „iar eu, Eduard Limonov, voi mărşălui în primul rând şi toţi mă vor recunoaşte şi toţi mă vor iubi” – devine pretextul pentru rescrierea „beletristică” a istoriei Rusiei secolului trecut. Cititorul vede un film cu diapozitive din istoria recentă, cu personaje bine cunoscute faţă de care Limonov are păreri ferme, frizând extremismul. Nu lipsesc din acest tablou preşedinţii ruşi de la Hruşciov la Putin, dar nici artişti precum Soljeniţ`n (pe care Limonov îl detestă, la fel ca pe Nabokov, ambii fiind nişte „vânduţi”), Andrei Saharov, Iosif Brodski, Rudolf Nureev, Tarkovski – tatăl şi fiul ş.a. Istoria mare – în care toţi cei amintiţi joacă roluri importante – e transformată, sub ochii egocentricului personaj de roman, într-o istorie măruntă, derizorie. Când vine vorba despre ultimele clipe ale cuplului Ceauşescu, percepţia severă şi adesea deformantă a anti-disidentului Limonov, actor el însuşi în bufoneria est-comunistă, capătă ceva indulgent şi foarte uman. Priviţi la televizor, cu o detaşare de care l-am fi bănuit mai degrabă pe occidentalul Carrère, cei doi par nişte simpli bătrâni „hăituiţi, înghesuiţi în colţul unei încăperi oarecare, nedormiţi, ajutându-se unul pe altul să înfrunte moartea, ne-au dat o irepetabilă reprezentaţie demnă de tragediile lui Eschil ori Sofocle” (p. 280). Dincolo de încărcătura sa polemică, acest pasaj este unul dintre multele exemple ale manierei în care realul transcris, textualizat devine ficţiune. Fiindcă romanul biografic al lui Carrère nu e doar o poveste palpitantă despre un erou real, cu o biografie aproape neverosimilă sau o relatare istorică neconvenţională. E, în felul lui, şi un manual de literatură.