Sub acest titlu, Marc Fumaroli a publicat în „Le Point” din 6 decembrie un articol extrem de interesant despre şcoală. Reluăm un amplu fragment: „Cultura generală a elitelor noastre este împrumutată cel mai adesea din ştiinţele umane, fiecare cu specializările ei de vârf şi cu uriaşa ei bibliografie. Toată această apăsătoare masă de cunoştinţe face figură frumoasă în timpurile normale, dar când realitatea la care se referă câmpul lor disciplinar intră în criză, cunoştinţele cu pricina şovăie şi rutina ideologică mătură o ştiinţă aflată în derută. Pe timpul unei crize generale, cum este cea actuală, când toate disciplinele şi în toată lumea se încalecă şi se ambalează, specialiştii cei mai competenţi şi politicienii formaţi de ei sunt prinşi pe picior greşit şi reduşi la bricolajul de zi cu zi al unor pompiers-sapeurs economici şi politici. Luăm astfel măsura costului uman al unui sistem de educaţie pe care, din 1958, ne străduim să-l revoluţionăm. În sensul de a-l moderniza, sacrificând gramatica, limbile vechi, marile cărţi clasice, istoria europeană, chiar şi matematica elementară, sub pretextul unei mai bune legături cu realul imediat aşa cum îl concep ştiinţele sociale. Ierarhiile rezultate din acest învăţământ se arată incapabile să ne facă să înţelegem şi, cu atât mai puţin, să înfruntăm şi să îmblânzim modernitatea inedită de azi şi de mâine. Elitele noastre şi trompetiştii lor oscilează între entuziasmul mecanic faţă de revoluţia politică, economică şi tehnică (vezi bine, toate pregătindu-ne pentru o lume mai bună) şi o gravă depresiune greu de suportat, ale cărei pagube colaterale răvăşesc o planetă pe punctul de a exploda. Şi dacă educaţia ar fi adevărata revoluţie? În sensul etimologic al cuvântului: întoarcere la origine într-un final de ciclu istoric. Educaţie vine de la e-ducere, a ajuta să se dezvolte. Educaţia începe cu cuvântul. E adevărat pentru paideia grecilor, pentru Cicero şi Quintilian, pentru iezuiţi, Rousseau şi Jules Ferry. Primul raport uman cu lucrurile sunt cuvintele. Exerciţiile de gramatică, de sintaxă, de construcţie a frazei, a paragrafului sau a discursului sunt tot atâtea biruinţe morale în privinţa cunoaşterii de sine, tot atâţia paşi înainte în a şti să trăim împreună, cu ajutorul dialogului şi cooperării.Modelele de vii (maeştrii) sau de morţi (clasicii) sunt antrenori pe atât mai fecunzi şi conducându-ne cu atât mai departe pe calea ştiinţei de a trăi laolaltă, pe cât sunt de diverşi şi de incomparabili.”