Liviu Georgescu nu e scriitorul care să poată fi prins într-o singură formulă. În tinereţe a frecventat Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, dar nu venind dinspre Filologia bucureşteană, ci dinspre Facultatea de Medicină. Acum e medic la New York. Înainte de 1989 nu a publicat nimic, pentru a debuta târziu, în 1998, ca poet. Îi apar volume de versuri (inclusiv în antologii) aproape anual, în România şi în străinătate.
Când publică proză, ca acum în Transatlantice, reuşeşte un melanj expresionist între discursivitate şi poezia capabilă de a naşte o viziune asupra lumii. Transatlanticele au aparenţa jurnalului de călătorie, sunt produsul unor excursii pe care autorul le face mai ales în ţările Europei de Vest, dar şi în America sau Rusia. Însă, diferenţa dintre Liviu Georgescu şi un călător obişnuit al zilelor noastre, cu inteligenţa prospectivă puţin exersată, e asemănătoare cu aceea dintre un pictor şi un fotograf. Liviu Georgescu nu e un observator neutru, lentila prin care priveşte are complexitatea "ochiului miriapod" (titlul unui volum al autorului). Pentru el călătoria nu e unidimensională: autentic se călătoreşte numai în interiorul lucrurilor, înţelegându-le esenţa. De aici şi citatele cu rol de motto, pe care le aşază la începutul cărţii, despre adevăr, istorie, glorie - toate cu majusculă.
Ghidat şi de spiritul său mistic nedisimulat, autorul pare să ajungă în unele momente ale peregrinărilor la concluziile Eclesiastului. Dacă istoria nu e chiar un coşmar, ca la Joyce, e, în orice caz "Un mit pe care l-am creat şi de care avem nevoie ca aerul. Unii. Poeţii spun de multe ori adevărul, chiar fără s-o ştie. În final, istoria îşi plăsmuieşte realitatea din literatură" (p. 8). Privind dintr-o asemenea perspectivă esenţializantă, pe Liviu Georgescu îl atrage - firesc - arta locurilor pe care le vizitează. Călătoreşte printr-o Franţă culturală, în Olanda merge la Rijksmuseum - "palatul şi casa maeştrilor olandezi" -, iar în Austria - la Muzeul Freud. Excursia la Sankt Petersburg îi prilejuieşte câteva pagini de proză poetică despre Rusia - spaţiu aflat sub teroarea istoriei: "Imperiul Rus, ca oricare alt imperiu, a dăinuit prin întinderile de zăpadă, pământ şi ape întinse ca nişte braţe protectoare în jur. Adunate, cucerite şi divizate, ţările dispar de pe hartă, ţarine sar peste regi şi peste graniţe, peste dâmburi şi gomele deschise în guberniile hârtiei. Timpul se împotmoleşte în orologiul conacului şi-n sapa mujicului, în zbaterea dintre om şi om. Prăpastia se adânceşte, frecuşul creşte, revoluţia se coace în ceaunele ţăranilor şi mai ales în halele muncitoreşti. Inocenţii sunt luaţi drept idioţi. Ca prinţul Mîşkin. Şi peste tot se aud leneşe carii în coaja mestecenilor. Să faci baie în mijlocul Siberiei într-un butoi de lemn poate fi un lux sau un blestem, plăcere nobilă sau Gulagul. În curând Oblomov şi cei de teapa lui vor fi trimişi să moară în Siberia" (p. 60).
Despre New York scrie lucid şi, în acelaşi timp, liric. Spania, cu dansurile sale tradiţionale, e concentrată în cîteva rânduri sinestezice: "Flamenco: ritmul compus şi paşii de lemn: dans de vibraţii şi volute de calcar, sâmburi de praf şi haşiş: oprire şi şarje în ritmicul flux. Tangoul se îndeasă între pulpe vegetale pe duşumele lascive, în testiculele taurilor înjunghiaţi departe-n coride. Salsa fărâmiţează sarea de paşi pe limbile scoase, samba strecoară şerpi cu pene în văgăunile aerului lipicios" (p. 101).
Scriere cu mai multe niveluri, în care se topesc referinţe culturale diverse, Transatlantice cuprind în subtextul fiecărei pagini un model de a vedea la modul profund lumea din jur.