Câteva inadvertenţe în aplicarea
în practică a indicaţiilor conducerii superioare de partid
(în teatru şi cinematografie)

[...] Stagiunea teatrală 1983-1984 începea prin scoaterea de pe afişele teatrelor, din Bucureşti şi provincie, a unui număr de piese care îşi dovediseră, până atunci, din plin succesul de critică şi de public. Astfel, piese de H. Lovinescu, P. Everac, T. Mazilu, M. Ştefănescu, E. Oproiu, T. Popescu, A. Dohotaru, R. F. Alexandru - care fuseseră onorate în timp cu cele mai prestigioase premii (Cântarea României, Uniunea Scriitorilor, Academia R.S.R.), una dintre ele ("A cincea lebădă" - P. Everac) reprezentând chiar teatrul românesc în "Festivalul de dramaturgie românească" de la Moscova, 1983 - au devenit dintr-o dată "incompatibile" cu... Şi aici ar trebui adăugată o noţiune, un termen de referinţă pe care nu-l cunosc. Fiind direct implicat - cu piesele "Omul care face minuni", Teatrul Nottara, şi "Mansarda", Teatrul din Piatra Neamţ - am încercat să aflu o explicaţie hotărârii luate. A fost imposibil! Am fost în audienţă la tov. Ion Traian Ştefănescu, prim vice-preşedinte al C.C.E.S., căruia i-am relatat situaţia şi care, uimit de cele aflate, a luat imediat legătura cu Tamara Dobrin, vice-preşedinte C.C.E.S. care se ocupă cu problemele teatrului. Confirmându-i-se că până la acea dată nu s-a purtat nici o discuţie cu autorii pieselor scoase din repertoriu, tov. Ştefănescu, considerând situaţia absolut anormală, a cerut ca în timpul cel mai scurt cu putinţă să se aibă un dialog cu cei interesaţi, pentru lămurirea firească a lucrurilor. La 7 luni de la începerea stagiunii nu am reuşit să aflu de ce nu mai sunt pe afişele celor două teatre! ş...ţ
Insistând însă în continuare asupra faptelor relatate, cred că putem reţine 2 aspecte. Primul: fără să se facă o analiză temeinică, responsabilă a repertoriului teatrelor (aprobat, în prealabil, de C.C.E.S.) s-a acreditat opinia că numărul pieselor "critice", care abordează cu predilecţie diferite probleme ale zilelor noastre, ar fi crescut nefiresc de mult. Această afirmaţie tov. Tamara Dobrin o face după ce nu cu multă vreme în urmă, în numeroase ocazii, declara cu nedisimulată bucurie că trăim un moment de vârf al dramaturgiei româneşti, punct de vedere împărtăşit de toată critica de specialitate, de toată presa de partid şi culturală, validat convingător de spectatori prin afluenţa în sălile de spectacol. Dintr-odată tot ce ştiusem până atunci nu mai era valabil, aceeaşi tov. Tamara Dobrin condamnă lipsa de orientare a dramaturgilor, transmiţând acestora cele mai critice opinii din partea conducerii superioare de partid (transmitere care, o să vedem imediat, s-a făcut numai prin intermediari, tov. Dobrin refuzând dialogul direct). Şi totuşi în Cuvântarea de la Mangalia, secretarul general al Partidului spunea că: "Propaganda noastră trebuie să arate cu toată claritatea că socialismul nu este un marş triumfător, ci un drum de muncă şi luptă revoluţionară", şi că "...în dezvoltarea societăţii noastre au apărut şi apar contradicţii."ş...ţ Scriitorii, piesele lor de teatru, n-au oare obligaţia - cum s-a arătat de atâtea ori - de a vorbi, de a surprinde în datele cele mai reale tocmai această lume, cu toate problemele ei? în ţară funcţionează peste 40 de teatre profesioniste, care în fiecare stagiune au un minimum de 2 premiere cu piese româneşti. Calculând cu oricâtă aproximaţie numărul total al pieselor româneşti de actualitate comparativ cu numărul pieselor cu "probleme", care au trebuit să dispară de pe afişele teatrelor, vom vedea cu uşurinţă că raportul este copleşitor în favoarea celor "pozitive" şi că opiniile despre culpele posibile ale teatrelor şi dramaturgilor sunt rezultatul unei analize pripite, superficiale.
O dovadă, şi notez al doilea aspect, este că în decursul lunilor scurse de la începerea stagiunii, o parte dintre piesele atît de categoric oprite au fost reintroduse, în repertoriu. Care este explicaţia?! Care este coerenţa, consecvenţa în gândire şi decizie a factorilor de răspundere din C.C.E.S.?! Cum se poate ca în interval de numai câteva luni aceeaşi piesă să-şi trăiască destinul între "viaţă şi moarte"?! ş...ţ
Dificultatea dialogului, sau mai exact: imposibilitatea lui, între secţia de dramaturgie şi conducerea C.C.E.S., respectiv tov. Tamara Dobrin, a devenit, din păcate, un fapt de notorietate. Cu toate insistenţele depuse, cu toate apelurile repetate, tov. Dobrin nu a găsit până în prezent de cuviinţă să răspundă invitaţiei de a se întâlni cu scriitorii din secţia de dramaturgie (nu consider la obiect discuţia de la C.C.E.S. când un număr de scriitori am fost invitaţi pentru a ni se solicita scrierea unor piese dedicate marilor aniversări ale anului în curs). S-a ajuns până la neplăcuta situaţie să răspundem convocării de a participa, la Uniunea Scriitorilor, la o şedinţă de lucru cu tov. vicepreşedintă a C.C.E.S., s-au prezentat toţi membrii secţiei, au fost invitaţi şi câţiva dintre colegii din provincie, au venit şi ei, şi să constatăm cu amărăciune absenţa de neînţeles a celei pe care toată lumea o aştepta.
Unul din subiectele probabile ale discuţiei ar fi fost drumul pe care o piesă de teatru trebuie să-l parcurgă de pe masa de scris a autorului până în seara premierei. Conform tuturor normelor cunoscute includerea unei piese în repertoriul unui teatru se face în urma lecturii piesei (o să vedem mai încolo că scoaterea din repertoriu se face sărind peste acest esenţial "amănunt") şi aprobărilor pe care le dau, succesiv, Consiliul artistic al teatrului, Comitetul oamenilor muncii din teatru, Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, Comitetul Judeţean P.C.R. Odată obţinute toate vizele favorabile, piesa s-ar considera inclusă în repertoriu şi ar putea fi pusă în scenă. Tocmai pe ideea autonomiei şi responsabilităţii ce revin teatrelor şi organelor locale de partid şi de cultură, C.C.E.S., Direcţia teatrelor, nu primeşte piesele direct de la autori, nu lucrează deci cu autorii, declarând că problema repertoriului este în exclusivitate a teatrelor, Comitetelor judeţene de partid şi Comitetelor judeţene pentru cultură şi educaţie socialistă. Ca atare, C.C.E.S. declară că nu poate interveni în includerea unei piese în repertoriul unui teatru, dacă acesta nu o doreşte. Şi totuşi o piesă care a obţinut toate vizele organelor desemnate în acest sens, şi care, deci, capătă drept de reprezentare, poate fi scoasă din repertoriu şi jucarea ei interzisă tocmai de C.C.E.S. Personal sunt într-o asemenea situaţie cu 3 (trei) piese noi. Dacă despre una dintre ele - "Carnavalul" - mi s-a spus că "păcătuieşte" prin abordarea unei tematici privind alte zone geografice (piesa surprinde un aspect al fenomenului dictatorial în contextul continentului sud-american), şi că ar exista o indicaţie "să rezolvăm întâi problemele noastre" - ceea ce nu pot să cred pentru că contravine flagrant invitaţiei adresată scriitorilor de către secretarul general al Partidului să abordeze problemele majore ale lumii contemporane, să se implice mai activ în destinul omenirii - dacă, deci, despre această piesă am primit totuşi o explicaţie - pe care o consider formală şi nejustificată - despre celelalte piese: "Căutătorii de aur", publicată şi în revista "Teatru" şi citată în presa centrală de partid ca una dintre cele mai interesante comedii scrisă în ultima vreme, şi "Jucăriile mecanice" nu obţin decât asigurări şi promisiuni că situaţia se va rezolva cât de curând, asigurări cu care am ajuns spre finalul stagiunii în curs. ş...ţ
Dar anomaliile nu se opresc la includerea unei piese în repertoriu. Sunt situaţii când piese jucate în provincie nu pot fi reprezentate în Bucureşti sau când piese jucate în Bucureşti nu sunt acceptate, de organele locale de partid, în teatrele dintr-un oraş sau altul! Faptul mi se pare cu totul paradoxal - nu se prezintă ca un accident singular - ca să mai insist cu comentariu asupra lui. (Ultimul şi cel mai notoriu exemplu: "Există nervi", de Marin Sorescu, onorată cu numeroase premii la Teatrul de Comedie, din Bucureşti, oprită din repetiţii şi interzisă la Craiova.)
Şi, totuşi, cine aprobă până la urmă repertoriul teatrelor? Răspunsul rămâne învăluit în mister, căpătând de la caz la caz diferite variante. Sunt invocate pe rând conducerea C.C.E.S., comisia de repertoriu (organism cu existenţă fantomatică), secretariatul C.C., comisia ideologică, conducerea superioară de partid. Personal, în nici una din discuţiile avute, nu am reuşit să aflu exact - un răspuns care să "dureze" până la discuţia următoare.ş...ţ
Ca o consecinţă a felului defectuos în care C.C.E.S. înţelege să lucreze cu teatrele şi cu scriitorii s-a ajuns la situaţia ca, de multe ori, în dorinţa de a evita orice "accident" privind aprobarea repertoriului, teatrele să meargă pe opţiuni de minimă rezistenţă (ideea ar fi că o piesă proastă. banală, fără miză niciodată nu este scoasă din repertoriu, deci nu atrage critici, bătăi de cap etc.). Un autor care începe să fie notat că scrie cu "probleme", indiferent de opiniile vizavi de calitatea pieselor, îşi găseşte tot mai greu locul în repertoriul unui teatru. La o şedinţă cu directorii de teatre, tov. T. Dobrin declara că Radu F. Alexandru nu numai că nu este interzis ca autor, ci, din contră, nu trebuie să lipsească de pe afişele teatrelor. Dar cei prezenţi ştiau câte piese oprite am... Deci, dându-i la lectură o piesă unui distins director de teatru, am ajuns să primesc felicitări şi promisiunea că a doua zi după ce îi aduc eu textul aprobat, încep repetiţiile. El, teatrul, nu riscă însă demersurile necesare şi fireşti, pentru a evita un nou refuz. Exemplele pot continua şi cu alte teatre şi, din păcate, şi cu alţi autori. Regizorii care preferă să lucreze orice piesă străină numai pentru a evita piesa românească de actualitate (cu inerentele vizionări şi probleme) sunt tot mai numeroşi. La fel scriitorii care se orientează spre alte teme şi modalităţi artistice, evitând cu prudenţă piesa ancorată în realitatea zilelor noastre.
Drepturile de autor şi condiţiile materiale, de viaţă, ale scriitorilor cred că ar trebui, de asemenea, să preocupe mai mult organele competente. La ultima Conferinţă Naţională a Scriitorilor, C. }oiu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, arăta, pe baza unui calcul matematic, că media veniturilor lunare pentru un membru al Uniunii este sub 300 de lei. Legea drepturilor de autor datează din 1957. De atunci costul real al vieţii a suferit modificările cunoscute. în contextul preocupărilor constante pentru creşterea nivelului de trai, veniturile oamenilor muncii au beneficiat de nenumărate majorări. Singura categorie de oameni ai muncii ale căror venituri s-au diminuat sunt scriitorii. ş...ţ
*
Colaborarea scriitorului, în postură de scenarist, cu compartimentul de profil din cadrul C.C.E.S. este şi ea marcată de o suită de paradoxuri. Am să pornesc de la experienţa personală pentru a sublinia o serie de aspecte cu caracter de generalitate.
în 1982, după o amânare de 11 ani, am făcut, ca scenarist, filmul "La capătul liniei". Succesul de critică, şi de public a fost incontestabil, iar în şedinţa de analiză a muncii pe C.C.E.S., "La capătul liniei" a fost evidenţiat ca unul din primele trei filme ale anului. Ca urmare, într-o discuţie cu tov. prim-vicepreşedinte al C.C.E.S., Ion Traian Ştefănescu, mi s-a cerut să scriu un alt scenariu, cu o problematică, de data asta, din lumea intelectualilor. Am acceptat imediat şi, la data convenită, am predat scenariul comandat. Casa de film cu care lucram (Casa de film nr. 4) l-a citit şi l-a acceptat imediat, considerându-l premisa primului mare film românesc cu care am putea ieşi în confruntările internaţionale. A fost înaintat imediat Consiliului Casei (regizori, critici, scriitori, actori etc.) care, la rândul lor, şi-au dat imediat avizul favorabil. A ajuns la tov. prim-vicepreşedinte care l-a citit şi a împărtăşit punctul de vedere al celorlalţi. M-a sunat, deci, imediat la telefon şi, încântat, mi-a comunicat şi regizorul cu care urma să lucrez şi care asista în biroul tovarăşului Ştefănescu la convorbirea noastră ş...ţ. Lucrurile se petreceau în primăvara lui ^83. Au trecut câteva luni, a avut loc Conferinţa de la Mangalia - filmul a fost scos din plan, dat de exemplu de filme pe care nu o să le facem niciodată, regizorului i-a fost repartizat din oficiu un titlu al unui scenariu care urma să fie scris. "Culpa" scenariului la care mă refer ("Dacă iubire nu e, nimic nu e" - ultimul titlu) era că îşi plasa acţiunea, aşa cum mi se ceruse, într-un mediu de intelectuali şi că eroul filmului fusese la un moment dat suspectat de o boală incurabilă. Or, în 1984 nu se face nici un film cu şi despre intelectuali (afirmaţia aparţine directorului Casei de film nr. 4, care preia în felul ăsta o indicaţie primită de la conducerea C.C.E.S., care, la rândul ei, a primit indicaţia de "mai sus").
Am reluat colaborarea cu Casa de film nr. 4 în perspectiva unui alt scenariu: "Punct. Şi de la capăt". Data stabilită pentru predarea materialului era imediat după 1 mai. Cam în jurul datei de 15 martie am fost chemat la Casă şi mi s-a cerut să predau în 48 de ore scenariul, altfel eram, din nou, scos din plan. Mi s-a explicat că scenariile au fost cerute la C.C., indiferent de termenele stabilite anterior (şi la celelalte Case, şi cu ceilalţi autori, bineînţeles, aceeaşi situaţie), indiferent de stadiul lor de realizare. Şi acum se intră într-o zonă de absurd, imposibil de înţeles! ş...ţ Scenariul este citit de producătorul-delegat, directorul Casei de film, instructorul C.C.E.S. care răspunde de Casă, direcţia cinematografiei din C.C.E.S., prim-vicepreşedintele C.C.E.S. Fiecare face observaţiilor dorite. De exemplu, tot în scenariul la care mă refer: femeia de care se apropie eroul principal (şi cu care se va căsători, de altfel) să nu fie farmacistă (ca în varianta propusă de autor), pentru a nu se încălca indicaţia de a nu se face filme cu şi despre intelectuali, ci muncitoare, dacă se poate chiar în secţia condusă de eroul filmului; secvenţa în care personajul proaspăt venit în oraş se trece în evidenţa alimentarei de la care îşi va ridica alimentele trebuie eliminată; secvenţa în care, datorită nerealizării planului pe secţie, conform aplicării acordului global, oamenii îşi iau salariile diminuate trebuie eliminată (deşi toate documentele de partid insistă asupra eficienţei aplicării acordului global în stimularea oamenilor muncii şi de posibilităţile de obţinere a veniturilor în funcţie de munca depusă); personajul care vrea să cumpere " brânză şi salam" va cumpăra numai salam, "brânza fiind un aliment prohibit în filmele noastre pentru a nu provoca râsete în sală, chiar dacă în scenariu se precizează că în magazin se găsea şi alimentul cu pricina; muncitorii unui mare combinat, în timpul lucrului, nu-şi vor mai vorbi cu "măi", "fratele meu", "tăticu", ci se vor adresa unul altuia cu "tovarăşe"; doi muncitori, colegi de ani de zile şi prieteni, dintre ei unul fiind şi secretarul B.O.B. în atelier, nu-şi mai vorbesc cu firescul "Tu", ci cu invariabila formulă "tovarăşul secretar". Lista obiecţiilor de acelaşi fel poate continua la infinit.ş...ţ
Odată operate toate obiecţiile, ceea ce rămâne din scenariu este trimis la C.C., de unde vine după un timp însoţit de o listă de observaţii. Hârtia nu este semnată, nimeni nu ştie cine a citit scenariul respectiv, nu se poate sta de vorbă cu nimeni, nu se poate cere o lămurire, nu se poate da o explicaţie. O secvenţă în care lucrul în uzină a început cu o întârziere de zece minute, dintr-o neînţelegere între cele două schimburi privind programarea lor (evident, e vorba doar de un atelier) se cere a fi imediat eliminat pentru ca cele zece minute să nu ducă pe cineva cu gândul la o posibilă grevă în respectivul combinat - toţi cei care au citit scenariul anterior sunt absolut stupefiaţi, sunt conştienţi de netemeinicia observaţiei, sunt, la fel, conştienţi că respectiva secvenţă avea o funcţie dramatică importantă în economia filmului şi totuşi secvenţa se taie pentru că, oricum, nici nu ai cu cine să stai de vorbă, la fel, cu toate că se precizează de câteva ori că eroul este văduv, lectorul anonim cere lămurirea situaţiei lui civile, pentru ca nu cumva să se înţeleagă că ar fi divorţat, stare de fapt care nu este permisă nici în filmele noastre, şi nici în piesele de teatre difuzate de televiziune (cum mi-a fost dat să aflu, într-o colaborare directă cu redacţia teatru a respectivei instituţii). După ce operezi şi aceste "îmbunătăţiri" scenariul este înaintat Consiliului artistic al Casei, apoi, din nou, prim-vice­pre­şe­dintelui, apoi comisiei naţionale a cinematografiei - fie­care aducându-şi pe rând aportul la reuşita unui film cât mai valoros...ş...ţ
După vizionarea cu prim-vicepreşedintele urmează preşedintele C.C.E.S., secretarul C.C. cu problemele ideologice, comisia ideologică. Ce drept de decizie şi ce responsabilitate au toţi aceşti oameni şi organismele pe care le reprezintă? Am avut ocazia să asist, odată cu filmul meu, la vizionarea filmului "Falezele de nisip", făcut după romanul "Zile de nisip", onorat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Este greu de redat entuziasmul, cuvintele de laudă, felicitările şi îmbrăţişările cu care se încheiau aceste vizonări. Când filmul a fost interzis, nici unul din cei care au aprobat şi aplaudat filmul nu au fost în stare să dea nici cea mai mică explicaţie despre cele întâmplate.
*
Şi într-un domeniu şi în celălalt problemele sunt mult mai numeroase şi infinit mai complexe. Nici una dintre ele nu este de nerezolvat. Nici una dintre ele, odată intrată într-un regim de normalitate, n-ar contraveni cu nimic politicii culturale cerută de conducerea superioară de partid (s-ar putea pune pe două coloane atât indicaţiile cuprinse în documentele de partid, cât şi felul în care sunt respectate sau, mai exact, nerespectate, denaturate aceste indicaţii în practică). Soluţionarea problemelor notate, şi a celor care mai sunt, nu ar duce decât la o înflorire continuă, spectaculoasă a teatrului şi filmului românesc. Şi, totodată, la eliberarea creatorilor de o serie întreagă de neajunsuri, temeri, inhibiţii, complexe - la instaurarea unui climat optim de lucru şi viaţă.