Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Addendum la Figura spiritului creator de Cosmin Ciotloş

Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 240 pag.

Ar fi uşor ipocrit să vorbim despre existenţa acestui jurnal al lui Eugen Negrici ca despre o surpriză. Nu e, şi cine a parcurs volumul Simulacrele normalităţii (apărut acum câţiva ani la Paralela 45) ştie bine de ce. Aveam, acolo ca şi aici, pagini de însemnări despre Dino Buzzati, reflecţii despre Márquez şi alte asemenea indicii care ne permiteau să vedem, printr-o fantă subţire, e drept, existenţa unui asemenea şantier.

În ce mă priveşte, nici măcar înzestrarea de prozator revelată plenar aici nu e chiar o noutate. Am remarcat-o încă din 2009 (în numărul 51 al României literare), mirat întrucâtva de felul restrictiv în care critica percepea scrisul lui Negrici: privilegiind versantul teoretizant şi neglijându-l pe cel stilistic (care, abstracţie făcând de tot restul, denotă, el singur, o originalitate atipică pentru literatura noastră de idei). Ce impune, în schimb, în această Sesiune de toamnă, conferindu-i atributele excelenţei, e o anume concepţie arhitectonică. Altfel spus, conturul unei intenţii subiacente, pe care, ca unul care a studiat decenii de-a rândul legităţile intenţiei (şi ale lentei ruinări a acesteia), Eugen Negrici ştie s-o disimuleze mai bine ca oricine.

Adoptând rigorile formale ale memorialului, acesta oferă, de fapt, un lung addendum la Figura spiritului creator. Care nu mai are, de astă dată, în centru nici poeţi de tipul lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, nici prozatori ca M.H. Simionescu, ci însăşi imaginea criticului literar (a instituţiei criticului literar), surprinsă într-un interval istoric convulsiv (cuprinzând şi anii cenuşii ai comunismului, şi pe aceia, în fond nu mai puţin tenebroşi, de după revoluţie) şi ilustrată, pe cât se poate, prin exemplul personal. Întrebarea care pare să ghideze cartea e o adaptare a faimoasei provocări a lui Montesquieu. Cum poţi fi, aşadar, critic literar în vremuri descurajante? E o chestiune foarte serioasă, mai ales dacă privim lucrurile de foarte aproape, aşa cum o face Negrici. Fiindcă, dacă beletristica şi-a găsit, cum ştim, un drum al ei, săpându-şi albii şi inventând contorsiuni printre restricţiile de tot felul, critica literară e mai puţin maleabilă la asemenea avataruri. Ea are nevoie vitală de libertate (care i-a lipsit înainte de 1989) şi de credibilitate (care s-a efasat, pe nesimţite, după). E motivul pentru care, oricât de adânc ar coborî Sesiunea de toamnă în straturile micilor anecdote de familie (nu voi insista asupra lor, convins fiind că ele vor face deliciul altor comentatori), timbrul cărţii rămâne încontinuu legat de o ipostază publică.

Aş zice, apelând la o ştiută distincţie (despre care vorbeşte Murray Krieger), că nu atât persoana, cât persona, masca profesională fără de care nici o magistratură nu e posibilă, reprezintă preocuparea centrală a acestui jurnal. Sau, mai exact, felul în care acestea încearcă să se suprapună într-o mecanică a grimaselor, evitând încontinuu să se malformeze una pe cealaltă. Dintr-o asemenea perspectivă, Sesiunea de toamnă e un document moral tulburător. Iar sarcasmul de care face uz cu dezinvoltură Eugen Negrici nu trebuie să ne înşele asupra „şcolii filozofice” din care se revendică el funciarmente. Nu e un cinic, e un stoic. Care, dacă-l citeşte ritualic pe Nietzsche, o face doar ca să-şi fortifice încrederea în sensul opţiunii (şi opţiunilor) sale. Căci, dacă urmărim filigranul cărţii, vom constata cum partea „plină” a carierei literare a lui Eugen Negrici rezultă dintr-o acumulare de „goluri”, cum nu o dată destinul său s-a edificat à contre coeur, ca urmare a unor decizii de tip renunţare sau rezervă. Şi asta încă din „avanposturi”, când, pregătit pentru studii realiste, a fost deturnat către umanioare de profesorul Boris Cazacu sau, mai apoi, când, gata de a deveni gazetar la „Lumea” (rămânând astfel în Bucureşti), s-a văzut constrâns să accepte un rol ancilar, într-o provincie pe care o detesta. „Ce jeg de oraş, ce târg jegos! Cine îl locuieşte, bre?” (p. 131), exclamă el într-un rând despre locul de care avea, totuşi, să-şi lege începuturile universitare.

Aşa cum reiese din paginile acestui jurnal din frânturi, biografia intelectuală a lui Eugen Negrici n-a fost un marş triumfal. Şi n-a fost, pentru că protagonistul s-a ferit sistematic de atari posturi, care presupuneau ocuparea prim-planurilor. De aici şi specificul Sesiunii de toamnă, care e orice altceva decât un îndreptar sau un „reportaj” al formării. Într-o vreme în care cronica literară reprezenta o garanţie a prestigiului, Negrici renunţă s-o mai practice, pentru că un atare angajament i se pare, pe termen lung, corupător, făcând astfel pandant cu celebra „apostazie” a lui Tudor Vianu (p. 184). În facultate, va prefera disciplinele lingvistice, mai puţin ideologizate. Va trebui să treacă destul timp până când tânărul să-şi accepte vocaţia. Tot ca o renunţare. Conjunctura merită notată, pentru că, în viziunea mea, acestea sunt cele mai tensionate pagini (pp. 153-158) ale Sesiunii de vară. E vorba despre o înfrângere simbolică transformată din doar câteva întorsături de condei într-o victorie intimă. Respins la examenul de doctorat cu Rosetti („primul meu mare eşec în viaţă”), Negrici se retrage la părinţi („instinct de copil bătut în târg”). În biblioteca unor rude, dă peste Didahiile lui Antim Ivireanul, într-o ediţie veche (1906) şi adnotată naiv, cu creionul chimic, în scopuri dintre cele mai practice. Şi totuşi, acest exemplar e catalizatorul unei revelaţii:

„Curios şi amuzat, am parcurs şi eu fragmentul. După câteva rânduri eram năucit de vigoarea şi nobleţea frazelor, de strania lor actualitate. Am deschis apoi la întâmplare tomul: aceeaşi senzaţie de miracol. Mai citisem în studenţie fragmente din Antim citate în Istoria limbii literare, dar acolo unde eram acum, în semiîntunericul bibliotecii şi în starea în care mă găseam, ele m-au copleşit. E greu să recunosc aici, dar m-au podidit lacrimile. Asociam frazele uimitoare, stilul acela mirobolant, cu destinul tragic al autorului, şi deodată am simţit o dorinţă irepresibilă de a mă ocupa de scrisul acestui prelat care, străin fiind, făcuse limbii române un astfel de incomparabil dar” (p. 156).

E pur şi simplu spectaculos felul care se împacă aici lectura profesionistă, atât de preocupată de figurile discursive (cartea din 1971 stă mărturie) cu acest prim contact, nemediat de vreo metodologie sau de vreun plan de cercetare. Pur şi simplu, omeneşte, nedreptăţitul Eugen Negrici se întâlnea, peste timp, în accidentul vieţii cu şi mai nedreptăţitul mitropolit de la curtea lui Brâncoveanu. Avem, în istoria memorialisticii noastre, puţine documente mai pasionante decât acesta. De regulă, marile întâlniri spirituale relatate de scriitorii români sunt fie falsificatoare, fie niţel frigide în admiraţia lor strictamente intelectuală. Or, tocmai vivacitatea reacţiei primează la Negrici. E adevăratul punct de plecare al jurnalului. Cel fără de care nici una dintre cărţile criticului (nici măcar aceasta) n-ar fi existat.

„Altceva”, scrie el, „în afară de 8-10 scrisori banale expediate părinţilor, 4-5 patetic-ridicole, viitoarei soţii, 2-3 articolaşe prin reviste şi câteva comunicări, nu mai scrisesem până atunci. Eram ce s-ar putea numi – un belfer universitar, ironic, şarmant uneori, bun profesionist, ştiutor de carte şi cam atât” (p. 157). Au urmat, continuă pasajul, „8 luni de muncă fără istov; liste nesfârşite de sinonime de uz personal, încercări, abandonuri disperate, reluări de fraze, ştersături peste ştersături, foi mototolite, furii de moment şi de durată. Mi-am pierdut tabieturile, somnul de după-amiază, vacanţele, amicii de gargară şi de escapade şi chiar prietenii apropiaţi (care mă ştiau expansiv), întristaţi de evoluţia mea şi de tăcerea mea urâcioasă, şi poate speriaţi că mi-am pierdut cumva minţile. M-am hotărât să nu mă bărbieresc decât la terminarea unui capitol, aşadar atât de rar încât la facultate, unde ajungeam doar să-mi ţin seminariile spre a o zbughi înapoi – mă considerau într-un doliu prelungit după cineva foarte apropiat” (pp. 157-158).

Toată această recluziune pentru o carte de critică literară dedicată unui personaj istoric de acum trei secole. Autoportretul e memorabil şi nici o vanitate nu pătrunde în tuşele lui. În numai câteva pagini avem transcrisă explozia interioară a unui critic literar român a cărui conştiinţă se desfăşoară sub straturile mai multor exiluri: unul, geografic, departe de Capitală; unul, monden, departe de lumea literară; unul simbolic, într-un hobby cinegetic acaparator; unul, atavic, fiind fiu de ofiţer al Armatei Regale, supus, după 1945, presiunilor şi şicanelor de tot felul. Sunt, aşa zicând, argumentele raţionale care l-au făcut, probabil, să-şi asume fără regret lunga amânare a unei vocaţii. Până când, iraţional (şi aproape magic) destinul său creator şi-a cerut drepturile.

Nu ştiu dacă e un efect de stil sau un acte manqué, dar Sesiunea de toamnă (care e la suprafaţă un jurnal şi în adâncime o mahie cu proprii demoni păguboşi) debutează după tipicul Însemnărilor zilnice ale lui Maiorescu: „fila anterioară am rupt-o după ce mi-a fost citită”. Cu o sută douăzeci de ani în urmă, elevul de la Theresianum începea sub aceeaşi zodie a analepsei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara