O polemică interesantă, atipică, s-a desfășurat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea între Maiorescu și Cipariu: ambii membri ai Academiei Române, personalități marcante ale culturii românești, aflați pe poziții filologice opuse în perioada adoptării unei ortografii potrivite limbii române: etimologică sau fonetică. Este o polemică atipică, pentru că Maiorescu nu-i consacră un articol special lui Cipariu, ci numai menționarea unor dezacorduri în diferite studii critice. Polemica se desfășoară în cele două reviste ce apar în același an, 1867: „Convorbiri literare” la Iași și „Arhiv pentru filologie și istorie” la Blaj. Cu tot dezacordul pentru etimologismul lui Cipariu, Maiorescu îl menajează, în primul rând, datorită prestigiului științific al învățatului blăjean și, în al doilea rând, cred că și din considerente biografice: tatăl criticului junimist, Ion Maiorescu, originar din Bucerdea Grânoasă de lângă Blaj, era unul din prietenii lui Cipariu, așa cum ne arată dialogul lor epistolar (v. Bariț și contemporanii săi, vol. I, Editura Minerva, 1975), iar unii biografi vorbesc chiar de un grad de rudenie.
La săgețile polemice ale lui Maiorescu, Cipariu nu răspunde în mod special, ci se mulțumește să sugereze că o discuție între ei pe această temă nu ar fi potrivită, pentru că Maiorescu nu are pregătirea lingvistică necesară pentru o asemenea controversă. Dar la moartea lui Cipariu, în toamna anului 1887, chiar în ziua decesului Maiorescu scrie un necrolog, publicat în „Convorbiri literare”, an XXI, 1887, nr. 7, p. 646-647, cu rânduri de pre- țuire a operei sale lingvistice și cu recunoașterea rolului jucat de scrierile sale la „deșteptarea mișcării literare și științifice”. Maiorescu arată că în ciuda pozițiilor adverse în privința ortografiei „...«Convorbirile literare» nu s-au abătut niciodată nici în mijlocul celor mai vii discuțiuni de acum vreo douăzeci de ani de la datoria de a-și exprima cea mai înaltă considerare pentru persoana eminentului adversar.”(subl.n. I.B.) Blăjenii, mai precis revista „Cultura creștină”, „revista înțelepciunii Blajului”, n-au avut însă aceeași eleganță civică sau creștinească îndatorire de a proceda cu reciprocitate la moartea în februarie 1917 a lui Titu Maiorescu, s-o consemneze prin câteva rânduri de necrolog.
Dacă Cipariu n-a răspuns la rândurile polemice ale lui Maiorescu, în locul său intervine profesorul și canonicul blăjean Ion Micu Moldovan (1833- 1915), discipolul, colaboratorul și, într-un fel, continuatorul lui Timotei Cipariu. A fost profesor la liceul din Blaj și director al acestei prestigioase școli, apoi președinte al Astrei, membru al Academiei Române, mare bibliofil, ajutându-l pe Ion Bianu, fostul său elev, la alcătuirea monumentalei lucrări Bibliografia românească veche. Este colaboratorul lui Cipariu nu numai pe tărâm școlar, ci și pe cel revuistic. Revista „Arhiv pentru filologie și istorie” (1867-1872), prima publicație de specialitate din cultura română, putem spune că este precursoarea revistei „Manuscriptum” (1971), pentru că în paginile ei se publică scrieri istorice și literare inedite. Este scrisă aproape în întregime de Cipariu și de câteva ori apare și semnătura lui Ion Micu Moldovan; astfel în 1869, în nr. 23 publică articolul polemic Critica d-lui Maiorescu ca răspuns la două din articolele criticului junimist: În contra direcției de azi în cultura română și Despre scrierea limbii române. Replica lui Ion Micu Moldovan are două părți, corespunzătoare celor două articole. Prima parte are un caracter mai general: la început profesorul blăjean vorbește despre necesitatea criticii literare, „precum fierea pentru îndeplinirea consumațiunii în corpul omenesc.” Distinge două feluri de critică: bună și vicioasă. Critica bună aduce două foloase: „luminează și îndreaptă pe scriitori” și „arată de ce preț sunt producțiile literare”, îndrumând cultivarea spiritului pe direcția dorită. În felul acesta ea contribuie „la ridicarea calitativă a literaturii și a culturii în general”; totodată vine și în ajutorul cititorului, recomandându-i spre lectură cărțile de valoare ca să nu-și piardă timpul cu scrieri minore nesemnificative. În opoziție cu acest fel de critică este„critica vicioasă, peste măsură de stricăcioasă”, pentru că „produce animozități, întărâtări și sperie pe începători, degradează în ochii publicului valoarea literaturii”. În concluzie, acest fel de critică este „dușmanul de moarte al culturii”. Și, în continuare, se întreabă:„critica și criticul cel mai nou al limbii și literaturii române, oare ține-se de specia întâi sau a doua? Un artificiu oratoric, deoarece răspunsul este sugerat încă de acum.
Discutând articolul lui T. Maiorescu, În contra direcției de azi în cultura română, canonicul blăjean este nemulțumit că mentorul „Junimii” consideră că „viciul radical în toată direcțiunea de astăzi este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat.” Această expresie va deveni un refren în replica polemistului de la Blaj. Așadar neadevăr în școală, în poezie, în gramatică etc. Această generalizare va constitui în replica sa argumentul pentru „contradicția” lui Maiorescu: dacă toată cultura românească este dominată de neadevăr și falsitate, înseamnă că și Maiorescu, rector și profesor la Universitatea din Iași, „unde ține prelegeri publice în limba română” se încadrează în această direcție culturală vicioasă. Stilul polemic este întărit în acest fragment prin sugestia unui fariseism din cunoscuta parabolă biblică. Maiorescu ar zice „că toată națiunea română e publicană (=vameșă n.n) și păcătoasă, numai eu, mulțumescu- ți Doamne, nu-s ca ei… mințesc când vorbesc, mințesc când scriu. Mințesc în proză, mințesc în metru,…numai eu, singur eu Doamne, vorbesc adevărul, totdeauna vorbesc adevărul, chiar și când scriind românește, zic că toată scrierea românească e neadevăr”.
Este evident că Ion Micu Moldovan nu are eleganța și suplețea stilului polemic maiorescian, dar în replica sa, uneori, limbajul viguros ardelean și chiar anecdotic face față ironiei lui Titu Maiorescu: Maiorescu „s-a sufulcat odată și bine ca să trântească în tină, să sfarme și să nimicească de tot, cu un singur asalt, întreaga literatură și cultură a poporului român.” Sau mimarea naivității: „Am avut și noi, iertare! Voiam să zic am ținut că și bieții de noi avem oarecare literatură, mică cu adevărat, cum o au toate popoarele ce sunt pre la început, dar totuși o literatură.” Neadevărul și falsitatea scrierilor istorice sunt exemplificate cu operele lui Petru Maior și Gheorghe Șincai, iar a celor lexicografice cu Lexiconul de la Buda (1825). Evident că Ion Micu Moldovan apără pe acești înaintași ai săi, cărturari patrioți ai Școlii Ardelene. Lucrul cel mai curios i se pare critica instrucțiunii publice venită de la un profesor și rector al Universității ieșene. Aici Ion Micu Moldovan înserează o anecdotă populară: dacă oamenii școlii s-ar conforma îndemnului maiorescian de a desființa școlile pentru că sunt slabe, criticul „ar păți-o ca și popa acela, ce voind a trece de tare procopsit, învățase pe ascultătorii săi că Mântuitorul a scăpat lumea de spiritele necurate, nimicindu-le pentru toate timpurile; iar apoi la câteva săptămâni ieși pre stradă, că în biserică nu-i mai venea nimeni, și bucina în dreapta și-n stânga: am smintit ( = am greșit), o drăcoaie fătătoare a scăpat și din care iar s-a umplut lumea de spirite necurate. Veniți la biserică, dați prescuri!” Critica lui Maiorescu asupra instrucțiunii publice i se pare prea drastică și nedreaptă, pentru că „școalele nu sunt mașini de îmblătit pe care să le tragi din fabrici englezești și apoi să le aplici la moșia ta.” Partea a doua a articolului cuprinde „recenziunea” promisă la studiul Despre scrierea limbii române, Iași, 1866, „cel mai însemnat între opurile lui Maiorescu”. În aceste pagini apărarea lui Cipariu este mai evidentă, pentru că se argumentează justețea sistemului etimologic în ortografia românească. Ca și Maiorescu, profesorul blăjean este de acord că alfabetul chirilic a devenit cu totul anacronic, iar ortografia fonetică stabilită de Pumnul este nefuncțională. Dar criticului de la „Convorbiri literare” nu i se pare potrivit pentru scrierea limbii române nici „așa-zisul sistem etimologic” propunând sistemul logic, „unicul sistem rațional pentru scrierea limbii române.” Ca și în prima parte evidențiază prin exemple „contrazicerea” sau „contradicția lui Maiorescu” între principiile teoretice formulate și exemplele sale pe care Ion Micu Moldovan le comentează cu acribie filologică, chiar cu pedanterie, pentru că aici dascălul blăjean era pe un teren în care se simțea mai sigur. La sfârșit lasă un exemplu mai convingător pentru a ilustra inconsecvența sistemului logic și slaba pregătire filologică a celui care a propus acest sistem, căci în scrierile lui Maiorescu numele neamului nostru apare: rumân, român, roman.
Dincolo de pledoaria implicită pentru sistemul ortografic ciparian, infirmat de evoluția limbii române literare, articolul politic al lui Ion Micu Moldovan impresionează prin argumentele cu care apără valorile culturii naționale, situându-le în context istoric și conferindu-le o perspectivă optimistă.