Un aspect ce rezultă firesc:
în sezonul estival, în
perioada în care
colectivele orchestrelor
simfonice se află în
concediu, în perioada
în care instituţiile
filarmonice inclusiv Filarmonica
bucureşteană, Formaţiile
Muzicale ale Radiodifuziunii
publice pregă-tesc acum, în
luna august, evenimentele
marelui Festival enescian, în
lunile de vară manifestările
muzicale camerale se dovedesc
a fi, în schimb, precumpănitoare.
Audiem, printre altele, creaţii ale
unui repertoriu ce sondează intimitatea
raporturilor definitorii pentru universul
spiritual propriu marilor personalităţi,
propriu marilor epoci ale culturii
muzicale din perioada Barocului
european şi până în deceniile de mijloc
ale secolului trecut. Este situaţia
ce dezvăluie relaţia nemijlocită a
muzicianului performer cu coechipierul
de formaţie, cu valorile de specificitate
ale creaţiei muzicale.
Festivalul Enescu şi Muzica Lumii,
la Sinaia, concertele desfăşurate sub
genericul Vara Magică, de asemenea
Marile Serate Muzicale Bucureştene,
sunt iniţiative particulare realmente
salutare ce aparţin unor înpătimiţi,
profesionişti şi neprofesionişti ai
muzicii. Sunt cei care dispun de
capacitatea de a-i mobiliza pe cei din
jur, cei care detectează mijloace
financiare, imaginează programe,
construiesc evenimente, stimulează
valorile muzicale ale tinerilor, coagulează
efortul maeştrilor. Se răspunde unor
vechi opţiuni ale publicului iubitor
de artă, inclusiv ale celor animaţi de
circuitul turistic; este, pe de altă
parte, un dat al omului de muzică,
cel care nu se poate despărţi de
muzică. O ştim cu toţii, până nu
demult seceta lunilor de vară se
manifesta inclusiv în zona evenimentului
artistic. Obişnuiesc a le aminti
celor tineri că oamenii de muzică nu
iau vacanţă nicodată de la muzică.
Este un dat existenţial.
De la nivelul senectuţii celei înalte,
maestrul Valentin Gheorghiu găseşte
resurse realmente mobilizatoare
pentru a se întâlni – la Atheneul
Român, pe scena de concert a Casinoului
din Sinaia – cu câţiva dintre tinerii
noştri muzicieni, de asemenea cu
pianista Roxana Gheorghiu cu care
compune un activ, un încântător
cuplu pianistic.
Personalitate emblematică a vieţii
noastre muzicale, domnia sa păstrează
alura din alte timpuri a muzicianului
complet, cea a artistului performer,
a creatorului inspirat, care inspiră la
rândul său. Lucrarea domniei sale,
Ave Maria, în actuala versiune pentru
violocel şi pian, a fost prezentată
publicului în compania maestrului
Cazacu, în chiar momentul în care
creştinii comemorau Adormirea Maicii
Domnului. O rugă adresată Fecioarei,
imaginată de artist la vârsta de 19
ani, imediat în anii postbelici. Lucrare
dedicată unei voci înalte susţinute
de orgă, această pagină a cunoscut
prima imprimare discografică în
compania autorului, în Biserica Neagră
din Braşov.
Pe de altă parte, mărturisesc,
nu cred că am auzit vreodată pe viu,
în sala de concert, această cu totul
captivantă Suită a 2-a pentru două
piane, de Serghei Rachmaninov, o
lucrare a unui neoromantism de
început de secol XX, un mare spectacol
pianistic, lucrare pe parcursul căreia
cei doi muzicieni performeri au regăsit
traseele artistice comune în epocă,
subtile semnificaţii ale mişcării valsului,
ale marşului, intonaţii ale romanţei.
De la nivelul de exemplaritate
al maestrului la cel al entuziasmului
etalat de tinerii muzicieni, circuitul
se dovedeşte a fi cât se poate de firesc.
Mă refer la acest captivant trio născut
într-un fel ad hoc, formaţie pe care
o animă artişti ce nu au împlinit încă
vârsta de 30 de ani, pianistul Mihai
Ritivoiu, violonistul Radu Dunca,
violoncelistul Ştefan Cazacu, interpreţi
ai celebrei mişcări Trio Elegiac în sol
minor, de Rachmaninov.
Până spre sfârşitul lunii au mai
putut fi urmăriţi pe scena Casinoului
din Sinaia membrii Cvartetului clujean
Arcadia în compania sopranei Mihaela
Maxim, de asemenea formaţii camerale
şi tineri muzicieni cum sunt pianistul
Andrei Licareţ, violoniştii Rafael
Butaru şi Iulia Ghindă, violistul Adrian
Vasile, violoncelistul Mircea Marian,
violonceliştii invitaţi Horaţiu Luduşan
şi Adrian Precup.
La Bucureşti, la Atheneul Român,
în cadrul proiectului Vara Magică au
continuat momentele de autentică
magie în domeniul muzical cameral.
Mă refer la minunatul trio cu pian
format din muzicieni de elită ai vieţii
muzicale internaţionale, la violonista
Mihaela Martin, la violoncelistul István
Várdai, la pianista Elena Bashkirova
Barenboim. Trio-urile de Brahms –
cel în do minor – şi de Schubert – cel
în si bemol major – au fost definite
în spiritul unui elevat climat al
colaborării camerale. Este un climat
susţinut de o paletă timbrală a cărei
complexitate răspunde acelei zone
muzical-poetice definitorii pentru
climatul vienez al începutului dar
şi sfârşitului de secol XIX. Deşi fac
parte din generaţii distincte, Martin
şi Várdai se întâlnesc în zona expresiei
în care coarda animată de arcuş capătă
elocvenţa unei ziceri marcate de
cultură, de inteligenţă, de un absolut
bun-gust.
Audiind, în schimb, Sonata pentru
pian şi vioară K.V.454 de Mozart, am
înţeles motivul pentru care marele
dirijor berlinez, conducătorul absolut
al Operei de Stat de pe Unter den
Linden, nu apare în concert în compania
soţiei sale, cunoscuta pianistă membră
a trio-ului, fiică a unui reputat pianist
rus.
Ensemble Raro este ceea ce se
defineşte astăzi a fi o formaţie camerală
de geometrie variabilă. Sunt tineri
maeştri ce dau consistenţă vieţii
muzicale internaţionale. Au fost de
această dată prezenţi pe scena
Atheneului Român în formaţie de
cvartet de coarde cu pian; mă refer
la pianista Diana Ketler, la violonistul
Alexander Sitkovetsky, violistul Răzvan
Popovici, la violoncelistul Julian Arp.
Un cvartet de tinereţe, în mi bemol
major, semnat de Beethoven, un altul
în sol minor aparţinând lui Johannes
Brahms, un altul în re major de Antonin
Dvorák au demonstrat o dată în plus
natura unei gândiri muzicale unitare,
temeinic argumentate expresiv, pe
care o dezvoltă cei patru muzicieni.
Din perspectiva coerenţei timbrale
nu poţi să nu observi că vocile grave
ale corzilor, viola, violoncelul, se
dovedesc a fi mai apropiate în ce
priveşte maleabilitatea timbrală,
generozitatea expresiei, faţă de
sonoritatea – aş numi-o mai strânsă
– a vibrato-ului în cazul viorii. Cu
totul remarcabilă, autoritatea susţinerii
pianistice a întărit unitatea
ansamblului.
Îmbucurătoare s-a dovedit a fi
iniţiativa fundaţiei braşovene Euterpe
privind susţinerea – de această dată
în sala Teatrului Odeon – a Festivalului
Internaţional al Muzicii de Cameră
sub genericul Marile Serate Muzicale
Bucureştene. Cu siguranţă, personalitatea
marcantă a ciclului celor patru concerte
a fost celebrul pianist octogenar Bruno
Canino, artist de complexă orientare,
compozitor, muzician concertist cu
performanţe entuziasmante în domeniul
cameral, performanţe etalate cu
mai multe prilejuri în faţa publicului
bucureştean. De această dată a
participat în realizarea unor opusuri
majore ale repertoriului cameral
cum sunt, spre exemplu, Cvintetul
cu pian Păstrăvul şi primul Trio în si
bemol major de Schubert. De altfel,
în mod cu totul captivant, genul
clasico-romantic al cvintetului cu
pian a constituit culminaţia a trei
dintre Seratele ciclului, inclusiv creaţii
semnate de Robert Schumann, de
Antonin Dvorák.
Nu poţi să nu observi, violoncelistul
italian de origină română Anton
Niculescu, autorul marelui proiect al
Serate-lor, este personalitatea
animatoare a marii majorităţi a
formaţiilor camerale prezente pe
scena Odeon-ului, artistul care a dat
consistenţă timbrală, a conferit unitate
sonorităţii fiecărui ansamblu. Originar
şi domnia sa din România, cunoscutul
violist Vladimir Mendelssohn a avut
meritul esenţial de a fi înnobilat
coloratura timbrală a formaţiilor în
care apare. Cel mai tânăr participant
al serialului muzical cameral a fost
violonistul Horia Văcărescu, un excelent
muzician de ansamblu.
Aşa cum observa violoncelistul
Marin Cazacu, directorul Festivalului
de la Sinaia, tinerii muzicieni,
mulţi dintre aceştia, se constituie în
posibile garnituri de schimb. Se poate
spune că „viitorul vieţii noastre
muzicale încape pe mâni bune”.
