O întâlnire cu Eugen Barbu
O sugestivă schiţă de portet al lui Eugen Barbu, cel din anii '60, putem citi în revista reşiţeană REFLEX (nr. 10-12, 2007). I-o datorăm lui Simion Dima şi face parte dintr-un "memorial" ce se anunţă interesant. Autorul Groapei este surprins într-o postură insolită,aceea de conferenţiar despre Cehov la Casa studenţilor de la Timişoara. Simion Dima s-a dus să-l cunoască pe "prozatorul care stârnise în critica literară vâlvă mare", eventual să-i ia un interviu, dar prestaţia conferenţiarului despre Cehov îl cam dezamăgeşte : "Conferinţa a fost de nivel elementar (...) cu lungi narări ale subiectului şi cu pauze de gândire, care dădeau emoţii ascultătorului" .
Seara, întâlnire festivă la restaurantul "Cina" la care oaspetele de vază se arată apatic, "reticent, ori obosit", "la masă stăruie o jenă, chiar se tace". Barbu e posomorât, absent, până ce unul din invitaţi are ideea să-i laude "pipa de lemn, maronie, lăcuită, chiar frumoasă de care scriitorul nu se desparte nicio clipă, o tot răsuceşte printre degete". Lăudarea pipei îi smulge lui Barbu "primul zâmbet". Conversaţia însă tot lâncezeşte până ce acelaşi admirator al pipei lui Barbu aduce vorba despre Groapa, lăudân-
d-o. Brusc posomorâtul Eugen Barbu devine alt om, îşi dă drumul la gură, spune glume în doi peri ("doamna să mă scuze!"), povesteşte despre vecinul de apartament Haralamb Z., şi el scriitor, dar care lui îi este indiferent, despre "Jean Maurer" care va interveni să-i fie reeditată Groapa. Cineva mai cere o sticlă de vin, Barbu şi mai mult se încălzeşte, "devine liric", declară că vrea să-l continue pe Arghezi în tablete şi că ştie o mulţime de anecdote în legătură cu G. Călinescu de care e fascinat.
Povestea are şi un epilog. După trecerea unui an, la Mamaia, la un festival de film, Simion Dima l-a revăzut pe Eugen Barbu care însă nu l-a recunoscut. Recăzuse în apatie.
Ratările televiziunilor
Prejudecăţile publicistice l-au făcut pe Cronicar să tresară uimit atunci cînd a dat peste un interviu cu Horia-Roman Patapievici în PRO TV MAGAZIN, după un interviu cu George Buhnici (vedetă media), unul cu Andrei Găluţ (vedetă pur şi simplu) şi înainte de o reţetă de cură de slăbire miraculoasă, pusă sub genericul Cristina mărturiseşte: "În doar 6 săptămâni, am slăbit 19 kg, continuînd să mănînc tot ceea ce-mi place". Gîndin-
du-se bine, Cronicarul s-a bucurat: e bine ca "publicul-ţintă" al publicaţiei, obişnuit cu zîmbete standard şi răspunsuri trase la xerox, să mai vadă şi alt tip de discurs. Iar H.-R. Patapievici, moderatorul emisiunii Argument pentru cultură spune într-adevăr cîteva adevăruri incomode pentru oamenii de televiziune, deşi întrebările Cătălinei Matei încearcă să-l ţină într-o zonă frivolă. Un exemplu: "Consider că televiziunea şi-a ratat complet sarcina pe care ar fi putut s-o aibă. Am o repulsie fizică faţă de emisiunile de prezentare a presei. Revista presei este făcută catastrofal, mergînd de la huliganic la neinteresant. Nu vreau să dau nume pentru că am făcut-o în mai multe rînduri şi m-am trezit zugrăvit în tot felul de huliganii de presă televizată. Emisiunile de divertisment sînt o oroare. Mă indignează în multe feluri: intelectual, moral, spiritual, sufleteşte, religios". Reporteriţa vine cu contraargumentul deja răsuflat cum că "cei care decid grila spun că asta îşi doreşte publicul", iar dl Patapievici răspunde, cu bun-simţ: "Publicul vrea ce este educat să vrea. ş...ţ Aceşti realizatori de grilă merg pe ideea că omul este o fiinţă primară care reacţionează doar la stimuli primari, adică la distracţie". Şi, adaugă Cronicarul, la mitocănie. Reporteriţa mai caută o scăpare ( "Există ceva, totuşi, care vă place la televizor?"), dar H.-R. Patapievici continuă, spre cinstea lui, cu ceea ce îi displace: "Nu-mi plac nici emisiunile de ştiri pentru că nu disting informaţia de interpretare. În Germania se spune că, dacă iei un tabloid şi-l storci, curge sînge din el. Dacă iei programele de ştiri ale televiziunilor noastre şi le storci, ies sînge, violenţă şi vulgaritate. Îmi plac televiziunile de nişă, mă uit la Mezzo, deşi şi aici aş avea o obiecţie. La TVR Cultural îmi plac filmele, unele emisiuni culturale şi anumite documentare." Viitorul posturilor de televiziune actuale, în opinia intervievatului: "Se vor schimba radical sau vor fi abandonate". Cît despre Cronicar, n-are nevoie de 10 ani ca să le abandoneze.
Globalizarea, din nou
Revista Idei în dialog din luna mai ne-a atras atenţia prin articolul lui Ioan Buduca ("Ultimii doi profeţi"), o lucidă reflecţie despre problema globalizării: "ŤSecolul al XX-lea va rămîne în istorie ca un secol scurt şi pierdut pentru istoria gîndiriiť, citesc într-un spaniol de azi, specializat în exegeza literaturii conspiraţioniste de la originile ei pînă în prezent, Juan Carlos Castillon. Acest spaniol observă că, acum, după ce secolul trecut s-a încheiat în intervalul 1989-1991, în lumea gîndirii mediatizate a rămas o singură temă şi două partide: globalizarea, interpretată de optimiştii ei şi de pesimiştii ei. Şi o partidă şi cealaltă consideră globalizarea ca fiind inevitabilă. Ceea ce îi desparte pe profeţii globalizării în două tabere aparent adverse este speranţa: unii cred că viitorul va aduce mai binele, alţii că va aduce mai răul. Optimiştii cred că binele de azi e mai mult decît răul, iar globalizarea va consolida acest trend. Pesimiştii cred că răul de azi e mai mult decît binele şi că, desigur, trendul acesta se va consolida. ş...ţ Pentru ce se poartă aceste polemici? În nici un caz, aceste polemici nu urmăresc restaurarea teocraţiilor, dinspre reacţionari, ori mondializarea democraţiilor, dinspre ceilalţi. Cele două tabere se bat pentru o stare de fapt: să fie cum a mai fost (state naţionale, culturi diverse) sau să fie cum n-a mai fost încă (suveranităţi integrate, culturi muzeificate, uniformizare subculturală). Iată de ce pare a fi îndreptăţit spaniolul citat mai sus să considere secolul al XX-lea pierdut pentru istoria gîndirii. Dacă te uiţi la istoria recentă numai prin ocheanul politicului, vezi că pe cursul acestui secol stările de fapt au impus agenda gînditorilor. Dacă te-ai uita la acelaşi secol prin alt ochean, acela care dezvăluie mişcarea ideilor în fizică, în biologie ori în tehnologiile informatice, ai vedea că s-a cîştigat ceva de o măreţie fără egal, ceva atît de revoluţionar încît puterea gîndului integrator, filozofic, n-a mai stat la originea noilor revelaţii, ci stă încă în aşteptararea unificării lor într-un fel de judecată de apoi, care va dezvălui abia la urmă ceea ce altădată era învăluit de la bun început."
"Ceaslovul" lui Rilke
În numărul din aprilie al Convorbirilor literare, Elvira Sorohan semnează articolul "Întoarcerea la modele", text inspirat de volumul Caietul de la Văratic al maicii Benedicta, numele monahal purtat în ultimii ani de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Scris pe un ton de resemnare amară, articolul pune accentul pe obsesia Zoiei Dumitrescu-Buşulenga pentru reînvigorarea ideii de model: "Recluziunea în călugărie n-a fost pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga un semn de bigotism iraţional, extatic. A fost mai curînd o asceză meditativă, o iniţiere în misteriile religiei ca înţelepciune contemplativă, de pe poziţia căreia, detaşat de lume, poţi să-i judeci abaterile. Cam asta se deduce din cartea care ne-a provocat comentariul despre model şi înţelepciunea contemplativă a inteligentului retras din vîltoarea lumii, avînd pe deasupra, cum spunea Neculce, Ťdurere de ţarăť. Este aceea o specie de înţelept prudent, capabil să discearnă, să delibereze pe cît de corect, tot pe atît de dezinteresat, în legătură cu ceea ce ar fi util, nu atît pentru el, cît pentru ceilalţi. Asta şi face Zoe Dumitrescu-Buşulenga în răspunsurile la cele şase interviuri, sunt confesiuni îngîndurate, nu lipsite de o tentă melancolică, în care se citeşte şi o mare, îndreptăţită îngrijorare pentru destinul culturii româneşti măcinate din interior."
Cronicarul a mai reţinut studiul lui Ion Papuc pe marginea traducerilor din Rilke ale lui Mircea Vulcănescu. Există, potrivit, autorului, o neaşteptată corespondenţă între sensul unora din versurile lui Rilke şi destinul care îl pîndea pe cărturarul român. "Preocuparea pentru sacralitate este prezentă la Mircea Vulcănescu în toate etapele biografiei sale, sub cele mai diferite forme, însă ea devine manifestă, se personalizează abia la proces şi se împlineşte în anii detenţiei aureolaţi cu moartea sa christică. Dar în prealabil a existat o adevărată catehizare întru sfinţenie pe parcursul anilor în care protagonistul acesta, pentru ochii noştri de lut în cel mai insesizabil mod, în răspăr cu toate aparenţele contrarii, încă de pe când era situat în apogeul vieţii de îndestulare şi de libertate, aluneca subteran spre închisoare, spre moarte, spre sacralitate. Căci sfinţenia preexistă! Despre această catehizare avem ca principală probă transpunerea în româneşte a părţii a treia a uneia dintre cele mai profund creştine dintre cărţile de poezie ale lumii: faimoasa Das Stunden-Buch a lui Rainer Maria Rilke, Cartea orelor sau, cum este îndeobşte cunoscută la noi: Ceaslovul."
