Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Numele meu este Elena-Roxana Apalaghie, sunt studentă în anul 4 la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (engleză-arabă) a Universităţii creştine Dimitrie Cantemir, nu demult am descoperit această revistă literară şi pentru că mă bucur mult că existaţi m-am gândit să vă trimit şi eu câteva poezii proprii. Am publicat până acum pe internet, pe diferite site-uri de poezii, dar nu a fost şi cea mai bună metodă, pentru că e greu să te autoevaluezi doar privind cifra vizitatorilor, ar mai trebui să primeşti şi critici pentru a afla ce scrii de fapt. Am terminat liceul în oraşul Roman, şi acolo în perioada liceului publicam în revista noastră literară. Nu m-am gândit acum la un volum, e cale lungă până acolo, dar dacă starea mea de poezie e bine canalizată spre condei, aş putea să vă trimit periodic unele texte. Aş dori să îmi recomandaţi şi un cenaclu literar, sau un club căruia să mă pot alătura şi să intru în contact cu lumea poeziei. Elena Palaghiosis este pseudonimul meu, derivat din numele de familie, grecesc la origini..." Stimată Elena Palaghiosis, suntem bucuroşi să vă citim opţiunile şi să-ţi citim versurile Chiar dacă ne-aţi descoperit abia de curând, suntem convinşi că revista noastră vă va fi de folos în creaţie şi cultivare. Chiar dacă la ora de faţă începutul se face prin a ne trimite doar câteva poezii de dragoste cu mesajul lor fierbinte în plan personal, dar fără mari semne de originalitate, semne ce sunt singurele importante cu adevărat pentru arta literară în care veţi creşte cu siguranţă în vremea care vine, avem răbdarea şi credinţa că numele cu o frumoasă rezonanţă grecească va deveni un nume de referinţă în poezia românească, de strădanie şi de pregătire, de perseverenţă, va depinde acest lucru minunat. Sunt câteva versuri în care palpită înfrigurarea când priveşti soarele şi devine posibil şi firesc înotul prin stele curgătoare. Fruntea poetei va deveni de hârtie până la urmă şi dansul cu muza va aduce mai aproape de o soartă fericită sufletul spre firea lui nemuritoare, şi poezia schiţată astăzi va căpăta valoarea unui tei sfânt ce-şi scutură floarea. Ferit să fie versul de facil şi de banal, printr-un efort personal negrăbit şi neînşelat de orgolii. (Roxana Apalaghie, an 4, Bucureşti?) * Aţi revenit cu versuri simple şi foarte frumoase, şi vom alege cu plăcere câteva. Din }ara Sfântă: "Râul îngust, adânc, celebrul Iordan, / adânc pentru cei ce plâng, / râul Iordan, / Tufişuri, stepă în jur, / deşertul înghite lumina, / trec cămile-n Assur, plânge colina, / alba Samarie, iar / lacul Kinereth străluce, / munţii pleşuvi, nu prea mari, / evreul pe cruce, / La Ierihon, Nazaret, / totu-i uscat, în smochin / fructele stau, în buchet / ţara Sfântă, lumini." Şi Schit este ca o lecţie, de peisaj ales întru sensibilizarea celor ce au norocul să treacă şi să înţeleagă misterul şi sfinţenia, petrecute demult, cândva, dar care parcă s-au întâmplat ieri, continuând să intre în rezonanţă cu noile generaţii neatinse de înstrăinarea de Dumnezeu. "în pustiu, cum be­duinii / trec pe albele cămile, / pietrele din vechi ruine / le şoptesc la zeci de mile, / câmpurile verzi şi pale / nu tresar, iar ziua, noaptea, / luna îşi urmează calea, chiparoşii roagă-n şoapte / pe cei morţi să se ridice, / le răspund din cort copiii, / nu cunosc ei jugul fricii, / morţii nu vorbesc cu viii, / dar veghează, murmur blând / în clopotniţe de schit, / în acest străvechi pământ unde Domnul s-a oprit." Transcriu acum poemul Puk: "Din grâu, din bobul său / născut, ca în poveste / păcătosul Puk, / eu v-am adus căpşuni / şi mure şi răşină, / adus-am din păduri / blândă lumină / amestecată cu întunecime, / eu sunt şi nu sunt, / păr cărunt îl am de împrumut / din norii / ce-alunecă spre iarnă / cu cocorii, / din grâu, din iarbă / şi din pomi / renasc, sunt mort demult / şi totuşi om." încă un poem, şi încă unul, apoi restul îl voi pune în mapă, şi pentru altă dată, când voi simţi în lumea mea atacată de verdicte nevoia de împăcare şi darul pe care mi-l / ni-l faceţi cu simplitate, cu ardoare, cu conştiinţa izvorului nesecat al bunătăţii. Iată Parcul Cişmigiu, ca un exerciţiu, ca un antrenament pentru pacea atât de necesară şi atât de greu de găsit în ziua de azi: "Deodată-n parc tot verdele frumos / porni ca o oştire, cal fălos / era stejarul vechi de mii de ani, / simt că m-apropii de tărâmul danubian. / Mai cântă în dumbravă mierla rea, / îmi spune c-am mierlit-o fără ea, / lumini neclare bat înspre podeţ; / un parc vestit pentru vestiţi poeţi." în fine, pusă la capătul drumului, această Prefaţă: "Cineva îmi fură textul, / cineva îmi scoate dinţii, / cineva distruge restul / ce mi l-au lăsat părinţii. / Eu mă lupt cu vechi fantome, / lupii ne donează sânge, / Urile-s autonome, / Ochiul dragostei ne plânge. / Dar pe toţi ne-aduce-n faţă / Dumnezeu, ne dă verdicte, / viaţa mea e doar prefaţă / pentru preţioase scripte." (Ion Sântion, Bucureşti) * Şi totuşi, după toate câte le-ndură omul necăjit pe pământ, se roagă lui Dumnezeu, către sfârşit, să-l mai ţină viu şi sănătos, iar suftetului, singurul de-a pururi viu, fără popas, să mai aştepte, dacă se poate, să i se mai îngăduie un răgaz "La marginea chircită a vremii." Pacea şi lumina de dincolo să mai aştepte, păcatele sunt dulci şi pământul promiţător. Ce spuneţi dvs. frumos, inspirat pe neaşteptate uimindu-l pe cititor? Că "uneori, în ţara corpului meu se face ceaţă şi frica bate frenetică la uşă, aidoma unei surori întoarse acasă din rătăciri adolescentine... Atunci... Ei bine, atunci şi acum, leacul cel mai bun, este o saună prietenoasă de lumină, un blues nemuritor ca un zâmbet de mamă, şi un ciorchine gustos şi foarte copt de speranţe!" în marea aşteptare este destulă vreme pentru uitare, dar şi pentru reamintire a gesturilor esenţiale şi pentru datoria ce o avem faţă de Creator, aceea de a ne ruga pentru viaţă, pentru suflet şi trup. "Te rog, Arhitect al cercurilor, ajută-Mă să mă ajut cu Tine, în gând şi în pas. Se-apropie agil tainicul răgaz, şi, Doamne, recunosc smerit, la Tine, cu inima şi fapta puţin m-am ostenit!" în poemul intitulat misterios Adolescentul cu părul alb, autorul vrea să ştie ce ar fi de ales din cele câteva lucruri ce-i stau la îndemână, între dragoste, somnul, în care e liber să viseze, şi iluzile "de beton", care-or fi acelea, autorul nu catadicseşte să ne spună. Luând în ordine inversă textele, am ajuns la cel dintâi, intitulat Meniul de palavre, care putea să lipsească din context, fiind puţin rautăcios, şi inutil, sau aşa mi se pare mie, doar mie. (Nicolae Jimbolianu, Bucureşti)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara