Dobitoace?!

După vorbă - fiindcă portul nu neapărat ne interesează... - presa noastră e o cutie cu surprize. Nu ştii ce-ai putea găsi, cînd pe cronicari, crainici, reporteri ş.a.m.d. îi ia gura pe dinainte. Chiar şi revistele culturale, care se pot lăuda, dacă închizi ochii la greşelile de tipar, cu corectitudinea limbii în care scriu, nu nimeresc întotdeauna registrul stilistic potrivit. Bunăoară, în OBSERVATOR CULTURAL, numărul 161 (419) din 17-23 aprilie, Iulia Popovici scrie, la cald, în calitate de persoană implicată, factor de decizie, despre recent încheiata Gală UNITER. Foarte frumos. Paragraful unu, de fapt un fel de chapeau: "cine a avut de comentat a mîrîit (ce-a făcut?... - n.m.) pe la colţuri." Mai la vale: "cum reuşeşte UNITER-ul să facă pace-ntre dobitoace". Mă rog, fiecare cu epitetele lui... Pe urmă, ceva despre persoane cu dizabilităţi, despre comisari de festivaluri, şi tot aşa. Nu m-am apucat să socotesc de cîte ori apare, în articole din aceeaşi revistă, din aceeaşi săptămînă, familia a huli - hulit - hulire. Mi-au sărit, totuşi, în ochi vreo trei "ocurenţe". Parcă prea mult. De ce ne-am mai mira, atunci, că pe acelaşi front de discuţii cultural-ideologice, nu foarte departe în urmă, un academician şi-o profesoară se acuzau, prin scrisori deschise, că nu ştiu... să numere. Evident, nici ei, nici alţii, nu ştiu nici să vorbească. Mîrîie.

Şi deodată: pac!

Revista bimestrială Dacia literară (nr. 2 din 2008) ne oferă un savuros interviu pe care Călin Ciobotari i-l ia poetului Emil Brumaru. În el e vorba despre tot şi toate, dar mai ales despre lumea literaturii româneşti. Titlul dialogului anunţă, ca un preludiu mustos, umoarea conţinutului: "Am fost prost, prost, prost şi, deodată, pac!..." Cronicarul redă fragmentul în care Emil Brumaru povesteşte cum, citind postumele eminesciene, s-a convertit la poezie: "Domnule, la mine a fost o chestie ciudată. Eram prin clasa a şasea, sau aşa ceva, cînd au apărut postumele lui Perpessicius. Mai înainte fuseseră antumele; atunci, după o lungă pauză, postumele. Era o carte care costa 25 de lei. Timp de-un an am stat cu cartea aia la cap şi am citit numai Eminescu. Îl ştiam aproape pe de rost. Era la mine, în gazdă, un văr, care mă lua în rîs pentru că ajunsesem să vorbesc aproape în versuri. Nu cred că percepţia mea asupra lui Eminescu s-a schimbat. S-a făcut, la un moment dat, multă vîlvă cu un număr din Dilema, în care Eminescu era Ťdetabuizatť sau, mă rog, aşa ceva. Pe mine nu m-a tulburat deloc. În Occident sunt biografii care spun pe şleau orice despre cei mai mari scriitori. Ceea ce este uluitor la Eminescu, ceea ce mă tulbură cu adevărat, este volumul uriaş de manuscrise, nepuse toate încă în valoare, apoi nenumăratele traduceri, chestiile de filozofie. Pentru cît a trăit, omul acesta a scris enorm."

În biroul lui Pamuk

Un interviu excelent, consistent şi alert, am citit în paginile OBSERVATORULUI CULTURAL (nr. 161). Nu numai subiectul său suscită interes (Orhan Pamuk, scriitorul care va veni în curând în România), ci elementele concrete, biografice şi artistice, pe care editoarea Livia Szasz de la Curtea Veche le aduce în discuţia cu Ovidiu Şimonca, oferindu-le unui public mai puţin familiarizat cu scriitorii turci, fie ei şi câştigători ai unui Premiu Nobel.
Aşadar: "- Cum a rezistat? Din ce şi-a câştigat existenţa? - Din nimic. El e născut într-o familie de oameni înstăriţi. Bunicul lui a făcut o avere considerabilă, ca om de afaceri, din construcţia de căi ferate. Cu banii din averea bunicului, familia şi-a construit un blocuşor, în care stă toată familia, cu bunici, unchi şi mătuşi. Unchii au cam risipit averea, dar tot a rămas ceva. Pamuk a început studii de arhitectură, pe care le-a abandonat, făcând apoi cursuri de jurnalism. (...) a fost susţinut puternic de tatăl său ca să devină scriitor. Tatăl era o fire mai boemă, a şi risipit mare parte din avere, cu tentative de scriitor. Să ne amintim faimosul discurs ţinut de Pamuk la decernarea Premiului Nobel, când vorbeşte despre valiza cu scrieri ale tatălui său, pe care o lasă moştenire fiului. (...) - Nu i-a fost frică să revină în Turcia, după ce a început procesul intentat împotriva sa de statul turc? - Nu. A avut o scurtă perioadă, când a fost ameninţat de dreapta din Turcia, când a stat câteva săptămâni în Germania. Dar, mereu, fie că era în Statele Unite, fie că era în Germania, s-a reîntors la Istanbul. Cine citeşte volumul Istanbul vede că Pamuk nici nu poate trăi în altă parte. El îşi confundă destinul personal cu viaţa oraşului ăstuia, cu părţile lui bune şi părţile lui rele. Nu are imaginea unui tărâm mirific, dar i se pare că este legat inextricabil de destinul oraşului. Îl descrie într-o lumină crepusculară, de oraş care a fost cândva mare capitală de imperiu, dar care continuă să fie un oraş fascinant. Pamuk scrie acum un roman, care se numeşte Muzeul inocenţei, pe care aşteptăm să-l citim şi să-l traducem. Este un roman la care el munceşte de ani de zile. Pamuk este un singuratic, nu are nimic din flamboaianţa unui om de lume, preferă biroul şi camera lui în care să petreacă zile în şir, să citească şi să scrie."
Ei, toţi scriitorii preferă asta, dar numai unii şi-o pot permite...
Revizuiri

Pe ultima pagină a revistei Cultura (nr. 15/ 17 aprilie 2008), Cătălin Sturza publică, sub titlul explicit Criticii spoler-i, un incitant articol referitor la una dintre maniile publicistice ale anilor din urmă. Repovestirea esenţializată în câteva fraze a unui întreg tăvălug de intrigi şi de sincope narative duce, în viziunea lui Sturza, la "stricarea" plăcerii de lectură adevărate în favoarea unui snobism unanim al conversaţiei uşoare. Cronicarul nu poate decât să fie, a vol d'oiseau, de acord cu el. De cele mai multe ori narativizarea la firul ierbii a lecturii analitice nu e decât o formă subtilă şi pretenţioasă de evitare a eforturilor de orice fel. Sau, dimpotrivă, de marcare suplimentară a caznelor cititului. Cine izbuteşte să rezume un roman - şi să sară peste doar câteva amănunte - dovedeşte că l-a parcurs rând cu rând. Lucrul pare mai demn de fervorile stahanovismului studenţesc decât de justa măsură a criticii literare. Iată ce propune, însă, recenzentul de la Cultura pentru a tulbura, pe cât e necesar, apele: "Pentru a nu strica plăcerea cititorului, un critic ar trebui, prin urmare, să se limiteze la a schiţa premisele intrigii, fără a depăşi paginile de început ale cărţii. E despre dragoste sau e despre un tânăr jurnalist rus - acestea sunt detalii suficiente. Critica nu povesteşte, critica valorizează. Cântăreşte, judecă, dă verdicte." Acum, ne putem întreba, prieteneşte, dacă excesul de verdict nu semănă un pic cam mult cu o poveste despre sine - în ipostază de super-erou - pe care comentatorul o livrează, pe nepusă masă, publicului său. Şi dacă nu cumva există o sumedenie de cărţi nu tocmai demne de admiraţie care se pretează însă unui comentariu inteligent în mai mare măsură decât capodoperele bătătoare la ochi. Şi dacă riscul de a tranşa fără precauţii valorile - mutabile, vorba aceea - nu e niţel cam apăsător pentru un singur om. Ne putem întreba, spuneam mai sus. Dar n-o vom face, atâta vreme cât nu ne vom fi lămurit o şi mai cumplită dilemă: când am citit oare, în aceşti termeni, ultima carte "despre dragoste"? Sau "despre un jurnalist rus"? Probabil la vârsta când nu atât gustul, ci mai ales vocea se simţea ameninţată de niscaiva revizuiri.