Apostroful de februarie
Numărul din februarie al revistei Apostrof ne bucură cu un lung şi consistent interviu pe care Ion Zubaşcu i-l ia scriitorului Liviu Antonesei. Aflăm din el că printre cei 22 de tineri pe care Noica îi selectase în vederea formării unei viitoare elite culturale se numărau Liviu Antonesei şi Valeriu Gherghel din Iaşi şi Virgil Mihaiu şi Ion Dur de la Cluj. "Stilul "profesoral" al lui Noica datora mult celui al maestrului său Nae Ionescu. Din aceaastă pricină, nu avea un Ťantrenament stasť, bun pentru toată lumea. În scrisorile anterioare şi în prima parte a întîlnirii de la Iaşi, a încercat mai întîi să ne cunoască pe Valeriu şi pe mine. În urma scanării, i-a devenit foarte clar că pe mine nu mă poate cîştiga pentru filozofie propriu-zisă - opuneam o straşnică rezistenţă la gîndul de a mă face "filozof" -, în schimb, profitînd de faptul că oricum lucram deja în cercetare, m-a ademenit spre filozofia culturii. Valeriu, cum avea să se dovedească ulterior, era bun de filozof. Aşa că ne-a făcut programele de studiu în funcţie de aceasta. Partea comună consta în faptul că amîndoi trebuia să citim/recitim principalii filozofi, din Antichitate la zi, de fapt cam pînă la Heidegger şi generaţia acestuia, şi să învăţăm limba germană, pe care Gherghel o ştia mai bine, iar eu, ca şi astăzi, foarte prost! [...] Dacă ar mai fi trăit Noica, e limpede că n-ar fi făcut mare lucru cu guvernanţii noştri de tranziţie, dar ar fi putut profita de "neglijenţa" lor în această privinţă şi de apariţia inţiativei culturale private. El şi vorbea despre privatizarea culturii, iar proiectul său, sub ochii vigilenţi ai politrucilor, chiar asta viza! În plin regim totalitar, de cea mai joasă factură! Într-un fel însă, şi oricîte obiecţii i-aş putea aduce dlui Pleşu, în mai multe privinţe, proiectul noician a căpătat corp şi funcţionează prin ceea ce se întîmplă, de la mijlocul deceniului trecut, la Colegiul Noua Europă." O remarcă specială se cuvinte episodului al doilea din studiul "Camuflarea sacrului la Mircea Eliade" de Moshe Idel: "Grupajele de termeni în cadrul cărora misterul însoţeşte camuflajul şi dialectica se asociază misterului, în care este descrisă prezenţa sacrului în profan, în care se pune accentul pe "dialectica hierofaniei" şi în care conceptul de camuflare este utilizat într-un mod paradoxal rămîn oarecum ambigue şi nu păcătuiesc printr-un exces de claritate. Adesea Eliade vorbeşte de ambivalenţă, ambiguitate şi paradox în contextul abordării sacrului. Ar fi greu de găsit termeni mai vagi decît aceştia [...] Se prea poate ca alte tipuri de material, cel folcloristic bunăoară, să permită o mai bună înţelegere tocmai prin recursul la o terminologie atît de difuză. Este extrem de posibil ca efortul lui Eliade de a integra formele orale şi materiale de exprimare religioasă într-o tradiţie ştiinţifică altfel bazată în principal pe analiza documentelor scrise să fi impus folosirea unor definiţii mai vagi, atît pentru temele alese, cît şi pentru instrumentele hermeneuticii."
Reţetă pentru succes ?
Citim în RAMURI (nr. 2 / 2008) un interviu cu Florina Ilis. Autor: Horia Gârbea. Prozatoarea, multiplu premiată în anii trecuţi pentru romanul său revelaţie Cruciada copiilor, este întrebată dacă deţine cumva o reţetă a succesului. Florina Ilis nu crede să existe aşa ceva, admiţând că mai degrabă ar putea fi vorba, uneori, de noroc. Nu mizează totuşi pe el: "Poate că e nevoie şi de noroc ca să ai succes. Dar, după părerea mea, norocul ar trebui să funcţioneze numai în zona loteriei. Nu cred că în cazul literaturii norocul este important. în ceea ce mă priveşte, cel mai important lucru mi se pare valoarea artistică a operei. Nu am scris niciodată şi nu voi scrie pentru succes. Eu nu mă grăbesc nicăieri".
Cronicarului i-au mai reţinut atenţia, din nr. 2 al Ramurilor, "fragmentele din năstruşnica istorie a lumii" de Gabriel Chifu, atrăgătoare tocmai prin aspectul lor aparent neelaborat, de o sugestivă simplitate evocatoare: "Toată viaţa am stat cu chirie. întâi la Calafat, în două camere, la doamna Stănescu. Acolo m-am născut. în martie '54, ce iarnă de pomină, zăpada trecea de acoperişuri, Dunărea îngheţase şi lupii, se zice, intraseră în oraş. Apoi ne-am mutat la o babă, pe aceeaşi stradă: toată locuinţa era compusă dintr-o singură cameră uriaşă..."
Sunt, aceste notaţii, nucleele unui nou roman cu substrat biografic al lui Gabriel Chifu ? Vom vedea.
Un fel de Kosovo
Numărul 21 al revistei DILEMATECA ne întâmpină cu două interviuri. Două, adică tot unul şi unul. Primul dintre ele, avându-l în centru pe criticul literar Thomas Hunkeler, profesor la Universitatea din Fribourg şi excelent condus din aproape în aproape de Magda Răduţă, pune - la modul teoretic - problema validităţii unui concept cum este îndelung vehiculata autonomie a esteticului. Devenită, mai cu seamă la noi şi mai ales în ultimii ani, o ultimă redută a conservatorismului canonic, aceasta e sintetizată de Hunkeler în datele ei esenţiale fără prea multe ocolişuri: "Când ajungi, cum am ajuns eu, să te ocupi de literatură, dar nu numai de produsul său, de text în sensul imanent al termenului, ci şi de producerea ei (şi de mizele jocului literar), atunci descoperi că lucrurile nu stau aşa: contextul nu este opusul textului, nu e cel care să înconjoare textul. Nu, el e acela care traversează textul ! În opinia mea, contextul e o altă dimensiune a textului: cea care îl traversează, îl formează. Iată un exemplu: opera lui Mallarmé (care în Franţa, se ştie, este simbolul operei în sine, totalmente detaşată de producătorul său). Dar şi această operă - văzută în sine, fără context - trebuie să fie relaţionată cu ceva: cu o perioadă anume a creaţiei lui Mallarmé, cu modul în care literatura era gândită în epocă etc."
Nu departe de această viziune - dar oarecum din interior şi cu argumente mai curând sociologice - se situează, în celălalt interviu tânărul prozator Dan Lungu. Răspunzând întrebărilor lui Marius Chivu, acesta atinge vechea problemă a evazionismului literar local din ultimii 50 de ani. Şi, o dată atingând-o, n-o lasă netranşată: "La noi se discută foarte mult despre compromisul scriitorului cu publicul, dar nu se conştientizează defel cel cu critica literară. A scrie pe placul criticii literare, în opinia mea, e la fel de castrator ca şi a cânta în strună publicului. În perioada comunistă, când publicul juca un rol minimal în câmpul literar, compromisul autorului cu critica a atins rafinamente bizantine."
Dându-le în suficientă măsură dreptate celor doi respondenţi, Cronicarul se vede nevoit să remarce, presat niţel de context şi de moment, că autonomiile, de orice fel ar fi ele, au parte de contestări - credibile - din mai toate direcţiile.
Bunul-simţ ca paradox
Un foarte bun interviu a realizat, în nr. 154 din OBSERVATOR CULTURAL, Ovidiu Şimonca (pe care, în paranteză fie zis, Cronicarul îl citeşte cu reală plăcere ori de câte ori nu-i constată tendenţionismul). E drept că atunci când intervievatul este Victor Rebengiuc, e dificil, dacă nu imposibil ca dialogul să nu fie substanţial şi viu, cu propoziţii memorabile şi un fond de bun-simţ ce nutreşte toate observaţiile marelui actor. Acest bun-simţ, deopotrivă profesional şi social, se vede pe întregul contur al experienţelor sale de viaţă şi artistice, de la faptul că Victor Rebengiuc nu întârzie absolut niciodată, la modul în care-şi evaluează prestaţia profesională. Când atâţia artişti, unii realmente importanţi, se lasă orbiţi de vanitate, polemizează inelegant cu criticii, dau lecţii publicului, se comportă de parcă tocmai ar fi coborât de pe un piedestal intangibil, Victor Rebengiuc frapează prin curtoazie, modestie şi luciditate (auto)critică. Iată câteva mostre, fără alte comentarii "- Ce înseamnă un actor mare? - Un actor care joacă ireproşabil un rol. Eu nu joc ireproşabil. Am realizări bune, dar rămân anumite porţiuni din rol neacoperite, la nivelul de exigenţă la care mă situez acum. În momentul în care nu voi avea asemenea porţiune din rol, neacoperită, abia atunci aş putea spune: domnule, sunt un actor mare! - Foarte interesant că vă faceţi propriul dvs. examen, cu fiecare rol. - Da, mă examinez critic. Dacă n-o fac eu, cine să o facă?"; "- Mai caut un răspuns pentru oamenii tineri care citesc presa culturală: care e secretul să fii cu o femeie, cu aceeaşi femeie, 43 de ani? Dvs. v-aţi căsătorit cu Mariana Mihuţ în 1965.
- Nu-i nici un secret. Într-o căsătorie trebuie să faci nişte compromisuri, trebuie să accepţi punctul de vedere al celuilalt, trebuie să fii tolerant. Au existat discuţii, ohoho, câte n-au fost, dar le-am rezolvat într-un mod amiabil. E bine. Când nu ne certăm, ne înţelegem."; "- Băiatul dvs. spune în carte că "tata m-a răsfăţat. Greu mi-a refuzat o rugăminte sau o plăcere". Şi mai spune că nu i-aţi băgat niciodată ceva cu forţa pe gât şi nu l-aţi certat când lua note proaste. Aşa e? - N-a avut mofturi. El a avut nevoi, l-am înţeles foarte bine când îmi cerea bani. Maică-sa zicea: "Da' de ce să-i dai bani?". "Pentru cărţi", răspundeam. De ce să nu-i dau bani? Nu-i cere să meargă la bar, la discotecă. Poate că, uneori, i-am căutat în coarne, dar el este un băiat care îşi ştie locul. Niciodată n-a profitat, n-a exagerat. Eu n-am avut tată. Tatăl meu ne-a părăsit când eu şi fratele meu eram mici. Am fost frustrat că n-am avut tată şi am vrut ca băiatul meu să ştie că are un tată pe care poate conta."; "- Vorbim înainte de lansarea cărţii "Victor Rebengiuc. Omul şi actorul". Cititorii vor şti deja, când apare revista, cum a fost lansarea. Eu v-aş întreba: cum vedeţi o lansare ideală? - Ideal ar fi să nu particip la lansare. Mi-e ruşine. Sunt stânjenit. Sunt copleşit de faptul că atâţia oameni pe care îi stimez scriu despre mine în carte; nu ştiu ce să le fac ca să le mulţumesc. Mi-e teamă să nu cad în păcatul trufiei, eu mă jenez să vorbesc în public despre mine."
